ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2010

Asupra cauzei de față,

reține următoarele:

Prin încheierea de ședință

de la 16 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, dată în dosarul nr. 8260/118/2008,

a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță C. muncii invocată de recurenta-pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G., în

contradictoriu cu intimații-reclamanți E.I., C.C.P., ș.a., și intimatul-pârât SC

P., prin Zona P. Constanța.

În considerentele hotărârii,

s-a apreciat că excepția

de neconstituționalitate

a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României, este inadmisibilă prin prisma

cerințelor prevăzute de

art. 29 din Legea

nr. 47/1992.

S-a apreciat că sunt întrunite cerințe precum aceea ca excepția să

vizeze

texte dintr-o lege sau ordonanță

în vigoare, ce au legătură cu

soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale.

Cu toate

acestea, nu este îndeplinită condiția, desprinsă din interpretarea

per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea

nr.

47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și

ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca

sesizarea Curții Constituționale să nu vizeze

modul de interpretare și

aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței

de control judiciar, competența instanței c

onstituționale

fiind

limitată

la stabilirea

înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Astfel, s-a

constatat că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte

constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei

dispoziții cuprinse într-o altă lege.

De

asemenea, principiul „efectivității juridice" invocat de către pârâtă nu

este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de

vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din

Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea

au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice,

inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta

dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a

întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or,

deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care însuși le-a

edictat, de a asigura coerența legislativă actelor normative pe care le emite,

cât și interpretarea și aplicarea corecte și, pe cât posibil, unitare,

reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, nu pot

întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională

în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această

perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins,

ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare

a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a

actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma

obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.

Exemple în

acest sens sunt Deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr. 494/2005, nr. 192/2008,

nr. 474/2008 prin care Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin

care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă

la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau

modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede

competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra

constituționalității legilor supuse controlului.

De asemenea,

prin Deciziile nr. 76/2000, nr. 249/2005, nr. 81/1999 și nr. 6/2003, Curtea

Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l

exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare

Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității

legilor și ordonanțelor. Astfel coordonarea legislativă ține de competența

puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile

Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în

cazul în care solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la

o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune

atribuția interpretării și aplicării legii.

Împotriva încheierii menționate, a

declarat recurs pârâta SC P. SA – membru O.M.V. G., care a reluat în totalitate

susținerile din motivarea excepției de neconstituționalitate invocate în fața

Curții de Apel Constanța.

Examinând încheierea recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

În argumentarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C.

muncii, recurentul – pârât susține că modul în care este concepută norma este

de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea

modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative

care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin

existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în

sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere

generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte

dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data

apariției Codului muncii - 2003 .

Or, această consecință ar fi

nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea

generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite

în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres

actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce

exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Pârâtul a făcut referire și la principiul

efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții

Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea

unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității

acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.

În raport de asemenea argumentare,

instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin

prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin,

se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de

către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al

aplicabilității.

În jurisprudența constantă a

Curții Constituționale, corect relevată de către

instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea

art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 și

art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,

practica de respingere, ca

inadmisibile, a excepțiilor de

neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental

a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul

concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative

între ele.

De asemenea, Curtea

Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea

diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține

de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din

atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative

prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce

dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a

format deja o jurisprudență a

Curții

Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză,

respectiv

neconstituționalitatea

dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile

art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată

în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).

În acord cu practica

anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța

de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent

țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a

actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor

de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă

aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile

de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția

invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control

constituțional.

Chiar dacă atare condiție nu este

prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea

per a contrario a acestei norme, interpretare

ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din

jurisprudența sa.

Ca atare, în

măsura în care

sesizarea vizează

modul de interpretare și aplicare a legii într-o

situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței

de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a

constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru

care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva încheierii de ședință din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 iunie 2010.