ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3495/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față,
reține următoarele:
Prin încheierea de ședință
de la 16 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și
familie, litigii de muncă și asigurări sociale, dată în dosarul nr. 8260/118/2008,
a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima
liniuță C. muncii invocată de recurenta-pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G., în
contradictoriu cu intimații-reclamanți E.I., C.C.P., ș.a., și intimatul-pârât SC
P., prin Zona P. Constanța.
În considerentele hotărârii,
s-a apreciat că excepția
de neconstituționalitate
a
dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,
raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și
art. 79 alin. (1) din Constituția României, este inadmisibilă prin prisma
cerințelor prevăzute de
art. 29 din Legea
nr. 47/1992.
S-a apreciat că sunt întrunite cerințe precum aceea ca excepția să
vizeze
texte dintr-o lege sau ordonanță
în vigoare, ce au legătură cu
soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale.
Cu toate
acestea, nu este îndeplinită condiția, desprinsă din interpretarea
per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea
nr.
47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și
ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca
sesizarea Curții Constituționale să nu vizeze
modul de interpretare și
aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței
de control judiciar, competența instanței c
onstituționale
fiind
limitată
la stabilirea
înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.
Astfel, s-a
constatat că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte
constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei
dispoziții cuprinse într-o altă lege.
De
asemenea, principiul „efectivității juridice" invocat de către pârâtă nu
este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de
vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din
Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea
au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice,
inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta
dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a
întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.
Or,
deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care însuși le-a
edictat, de a asigura coerența legislativă actelor normative pe care le emite,
cât și interpretarea și aplicarea corecte și, pe cât posibil, unitare,
reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, nu pot
întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională
în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Din această
perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins,
ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă
neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare
a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a
actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma
obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.
Exemple în
acest sens sunt Deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr. 494/2005, nr. 192/2008,
nr. 474/2008 prin care Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin
care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă
la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau
modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede
competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra
constituționalității legilor supuse controlului.
De asemenea,
prin Deciziile nr. 76/2000, nr. 249/2005, nr. 81/1999 și nr. 6/2003, Curtea
Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l
exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare
Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității
legilor și ordonanțelor. Astfel coordonarea legislativă ține de competența
puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile
Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în
cazul în care solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la
o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune
atribuția interpretării și aplicării legii.
Împotriva încheierii menționate, a
declarat recurs pârâta SC P. SA – membru O.M.V. G., care a reluat în totalitate
susținerile din motivarea excepției de neconstituționalitate invocate în fața
Curții de Apel Constanța.
Examinând încheierea recurată prin
prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că
recursul nu este fondat.
În argumentarea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C.
muncii, recurentul – pârât susține că modul în care este concepută norma este
de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea
modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative
care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin
existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în
sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.
Astfel, norma conține o prevedere
generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte
dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr.
168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data
apariției Codului muncii - 2003 .
Or, această consecință ar fi
nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea
generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite
în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres
actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce
exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.
Pârâtul a făcut referire și la principiul
efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții
Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea
unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității
acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.
În raport de asemenea argumentare,
instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin
raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin
prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin,
se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de
către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al
aplicabilității.
În jurisprudența constantă a
Curții Constituționale, corect relevată de către
instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea
art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 și
art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,
practica de respingere, ca
inadmisibile, a excepțiilor de
neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental
a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul
concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative
între ele.
De asemenea, Curtea
Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea
diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține
de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din
atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative
prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce
dispune atribuția interpretării și aplicării legii.
Mai mult, s-a
format deja o jurisprudență a
Curții
Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză,
respectiv
neconstituționalitatea
dispozițiilor
art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile
art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din
Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată
în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).
În acord cu practica
anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța
de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent
țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a
actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor
de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum
prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.
În acest context, este corectă
aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile
de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția
invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control
constituțional.
Chiar dacă atare condiție nu este
prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea
per a contrario a acestei norme, interpretare
ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din
jurisprudența sa.
Ca atare, în
măsura în care
sesizarea vizează
modul de interpretare și aplicare a legii într-o
situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței
de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a
constatat instanța de recurs în cauză.
Drept urmare, nu este întrunit
cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru
care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva încheierii de ședință din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze
privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 iunie 2010.