ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2010

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea de ședință de la 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, dată în Dosarul nr. 2404/87/2008, a fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta

SC P.O.M.V.G. SA, în contradictoriu cu intimații - reclamanți B.N D., G.N.C.D.,

I.M., M.M.S., N.M.M., N.S.M., O.G., Z.D.

În considerentele

hotărârii, s-a apreciat că excepția

de neconstituționalitate

a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art.

79 alin. (1) din Constituția României, este inadmisibilă prin prisma cerințelor

prevăzute de

art. 29 din Legea nr. 47/1992.

S-a

apreciat că sunt întrunite cerințe precum aceea ca excepția să vizeze

texte

dintr-o lege sau ordonanță

în vigoare, ce au legătură cu soluționarea cauzei și care

nu au fost declarate anterior neconstituționale.

Cu toate acestea, nu

este îndeplinită condiția, desprinsă din interpretarea

per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992,

coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și

ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca

sesizarea Curții Constituționale să nu vizeze

modul de interpretare și

aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței

de control judiciar, competența instanței c

onstituționale

fiind

limitată

la stabilirea

înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Astfel, s-a constatat

că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale,

este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse

într-o altă lege.

De

asemenea, principiul „efectivității juridice" invocat de către pârâtă nu

este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de

vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din

Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea

au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice,

inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta

dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a

întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or,

deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care însuși le-a

edictat, de a asigura coerența legislativă actelor normative pe care le emite,

cât și interpretarea și aplicarea corecte și, pe cât posibil, unitare,

reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, nu pot

întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională

în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această

perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins,

ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare

a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor

normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul

controlului de constituționalitate pe cale de excepție.

Exemple în acest sens

sunt Deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr. 494/2005, nr. 192/2008, nr. 474/2008

prin care Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se

face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la

interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau

modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede

competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra

constituționalității legilor supuse controlului.

De asemenea, prin Deciziile

nr. 76/2000, nr. 249/2005, nr. 81/1999 și nr. 6/2003, Curtea Constituțională a

statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea

sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituției, ea având

competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și

ordonanțelor. Astfel coordonarea legislativă ține de competența puterii

legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului

Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care

solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație

dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune atribuția

interpretării și aplicării legii.

Împotriva încheierii

menționate, a declarat recurs petenta, care a reluat în totalitate susținerile

din motivarea excepției de neconstituționalitate invocate în fața Curții de

Apel București.

Examinând încheierea

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

În argumentarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță C. muncii, recurenta - pârâtă susține că modul în care este concepută

norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu

respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii

legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în

vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin

existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica

legislativă.

Astfel, norma conține

o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă

orice alte dispoziții contrare”, care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea

nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției

Codului muncii - 2003.

Or, această

consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează

concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de

tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează

obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar

nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a

Decretului nr. 16/1976.

Pârâta a făcut

referire și la principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în

jurisprudența Curții Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a

asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al

aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.

În raport de asemenea

argumentare, instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși

invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată

exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege.

Nu mai puțin, se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a

adoptării de către Parlamentului a unor dispoziții eficiente din punctul de

vedere al aplicabilității.

În jurisprudența

constantă a

Curții Constituționale, corect

relevată de către instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea

art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 și

art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,

practica de respingere, ca

inadmisibile, a excepțiilor de

neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental

a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul

concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative

între ele.

De asemenea, Curtea

Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea

diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține

de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din

atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative

prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce

dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format

deja o jurisprudență a

Curții

Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză,

respectiv

neconstituționalitatea

dispozițiilor

art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată

în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie  2009).

În acord cu practica

anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța

de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent

țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a

actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor

de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context,

este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una

dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea

ca excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de

control constituțional.

Chiar dacă atare

condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi

conturată prin interpretarea

per a contrario

a acestei norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, astfel

cum se desprinde din jurisprudența sa.

Ca

atare, în măsura în care

sesizarea vizează

modul de interpretare și aplicare a legii într-o

situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței

de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a

constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este

întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA

- membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 22 iunie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2010.