ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2727/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iunie 2008 la Tribunalul Teleorman reclamanții O.M., N.J., D.L. și I.D.T. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata suplimentărilor salariale de Paști și de Crăciun pe anii 2005, 2006 și 2007 actualizate cu indicele de inflație. In motivare au arătat că, potrivit prevederilor Contractului individual de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, mai beneficiază și de toate drepturile acordate pe baza Contractului colectiv de muncă, la nivel de societate. In Contractul colectiv de muncă la art. 168 alin. (1) este prevăzută o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe P. SA cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun, suplimentare de care reclamanții nu au beneficiat.

Prin sentința civilă nr. 508 din 11 martie 2009 Tribunalul Teleorman, secția litigii de muncă asigurări sociale contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 8863,26 lei cu titlu de drepturi salariale cuvenite și neacordate, actualizate cu indicele de inflație la 30 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun „salariații P. vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de câte un salariu de bază mediu pe P. SA pentru anii 2004-2007" iar reclamanții nu au beneficiat de aceste suplimentări salariale.

Este adevărat că în anul 2003 s-a inclus în salariul de bază numai o sumă fixă în cuantum de 70 lei/om/lună respectiv 80 lei/om/lună, sumă calculată arbitrar și fără respectarea prevederilor art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă, respectiv salariul de bază mediu stabilit cu 15 zile înainte de fiecare eveniment. Din analiza modificărilor salariale ale reclamanților operate în carnetele de muncă instanța a reținut că în anul 2004 nu au mai fost creșteri salariale în condițiile în care salariul minim pe economie a crescut cu 12%, sume cuprinse în salariul de bază, așa încât primele de Paști și Crăciun s-au pierdut, întrucât creșterile salariale ulterioare nu cuprind nici măcar indicele de creștere al salariului minim pe economie.

Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat recurs, susținând că acțiunea este prematură și că dreptul la acțiune era prescris în momentul promovării. S-a mai susținut că sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat. Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de baza a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către salariați. De altfel, mai arată recurenta, modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită.

La termenul din 13 iulie 2009 pârâta a depus o completare a motivelor de recurs susținând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman și a solicitat totodată sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 , prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4), (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României. Prin încheierea din data de 13 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 este admisibilă excepția invocată în fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999 cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Din natura excepției rezultă că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea „per a contrario" a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, competența instanței constituționale fiind limitată la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului. S-a mai reținut că deși nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii sunt și la latitudinea instanței judecătorești.

Astfel, mai reține instanța, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului. Prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003 Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor.

Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii. Împotriva acestei încheieri, la data de 14 iulie 2008, pârâta a declarat recurs, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 iulie 2009, solicitând admiterea recursului,modificarea în tot a încheierii recurate în sensul de a dispune suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale, susținând în esență că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Judecata recursului a fost suspendată prin încheierea de la 18 februarie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., întrucât părțile legal citate nu s-au prezentat la termenul defipt și nu s-a cerut judecarea în lipsă,dosarul rămânând în nelucrare de la acea dată. Părțile nu au cerut repunerea cauzei pe rol, așa încât din oficiu, s-a dispus citarea părților pentru a fi pusă în discuție perimarea. Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 1 an. Se mai constată, în egală măsură , că în dosar nu s-au dovedit cauze care să împiedice curgerea termenului de prescripție [art. 248 alin. (2) C. proc. civ.], să întrerupă (art. 249 C. proc. civ.) sau să suspende (art. 250 C. proc. civ.) acest termen. In cauză, judecarea recursului a rămas în nelucrare, din vina părților o perioadă de timp mai mare de un an și, în consecință, în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ.

se va constata din oficiu, pentru considerentele de fapt și de drept expuse, că recursul declarat la 14 iulie 2009 împotriva încheierii de ședință din 13 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. 2119/87/2008 s-a perimat de drept, până la data de 24 martie 2011când s-a pronunțat prezenta decizie. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva încheierii de ședință din 13 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul 2119/87/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.