ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2727/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 13 iunie 2008 la Tribunalul Teleorman reclamanții O.M.,

N.J., D.L. și I.D.T. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata suplimentărilor

salariale de Paști și de Crăciun pe anii 2005, 2006 și 2007 actualizate cu

indicele de inflație.

In motivare au arătat

că, potrivit prevederilor Contractului individual de muncă, în afară de plata

salariului de bază pentru munca prestată, mai beneficiază și de toate

drepturile acordate pe baza Contractului colectiv de muncă, la nivel de

societate.

In Contractul colectiv

de muncă la art. 168 alin. (1) este prevăzută o suplimentare a drepturilor

salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe P. SA cu ocazia

sărbătorilor de Paști și de Crăciun, suplimentare de care reclamanții nu au

beneficiat.

Prin sentința civilă nr.

508 din 11 martie 2009 Tribunalul Teleorman, secția litigii de muncă asigurări

sociale contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a

obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 8863,26 lei cu titlu de

drepturi salariale cuvenite și neacordate, actualizate cu indicele de inflație

la 30 noiembrie 2008.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 168 alin. (1) din

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu ocazia sărbătorilor de

Paști și de Crăciun „salariații P. vor beneficia de câte o suplimentare a

drepturilor salariale în cuantum de câte un salariu de bază mediu pe P. SA

pentru anii 2004-2007" iar reclamanții nu au beneficiat de aceste

suplimentări salariale.

Este adevărat că în anul

2003 s-a inclus în salariul de bază numai o sumă fixă în cuantum de 70

lei/om/lună respectiv 80 lei/om/lună, sumă calculată arbitrar și fără

respectarea prevederilor art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă,

respectiv salariul de bază mediu stabilit cu 15 zile înainte de fiecare

eveniment. Din analiza modificărilor salariale ale reclamanților operate în

carnetele de muncă instanța a reținut că în anul 2004 nu au mai fost creșteri

salariale în condițiile în care salariul minim pe economie a crescut cu 12%,

sume cuprinse în salariul de bază, așa încât primele de Paști și Crăciun s-au

pierdut, întrucât creșterile salariale ulterioare nu cuprind nici măcar

indicele de creștere al salariului minim pe economie.

Împotriva acestei

sentințe pârâta a declarat recurs, susținând că acțiunea este prematură și că

dreptul la acțiune era prescris în momentul promovării. S-a mai susținut că

sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat. Atât

reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor

litigii similare au confirmat includerea în salariul de baza a sumelor

suplimentare precum și acordarea lor către salariați. De altfel, mai arată recurenta,

modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită.

La termenul din 13 iulie

2009 pârâta a depus o completare a motivelor de recurs susținând excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman și a solicitat totodată

sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 , prin

raportare la prevederile art. 1 alin. (4), (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Prin încheierea din data

de 13 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel

instanța a reținut că potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 este

admisibilă excepția invocată în fața instanței de una dintre părțile

procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege

sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au

fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le

îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului

dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999 cât

privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de

muncă.

Din natura excepției

rezultă că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale

cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea „per a

contrario" a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 coroborată cu

prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3)

din Constituție rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe

asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, competența

instanței constituționale fiind limitată la stabilirea înțelesului

neconstituțional al normei supuse controlului.

S-a mai reținut că deși

nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de

neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pun în

discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii sunt și la

latitudinea instanței judecătorești.

Astfel, mai reține

instanța, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008,

Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o

veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea

și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor

supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale,

ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse

controlului.

Prin deciziile nr. 76/2000,

249/2005, 81/1999 și 6/2003 Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub

incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor

acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența

de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel,

coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele

sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea

nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai

multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența

instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării

legii.

Împotriva acestei

încheieri, la data de 14 iulie 2008, pârâta a declarat recurs, înregistrat la Înalta

Curte de Casație și Justiție la data de 27 iulie 2009, solicitând admiterea

recursului,modificarea în tot a încheierii recurate în sensul de a dispune

suspendarea cauzei și sesizarea Curții Constituționale, susținând în esență că

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de

neconstituționalitate, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Judecata recursului a fost suspendată prin încheierea de la 18 februarie 2010,

în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., întrucât părțile

legal citate nu s-au prezentat la termenul defipt și nu s-a cerut judecarea în

lipsă,dosarul rămânând în nelucrare de la acea dată.

Părțile nu au cerut

repunerea cauzei pe rol, așa încât din oficiu, s-a dispus citarea părților

pentru a fi pusă în discuție perimarea.

Perimarea este o

sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa

judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având

o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru

nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în

faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul

nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de

drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții

timp de 1 an.

Se mai constată, în

egală măsură , că în dosar nu s-au dovedit cauze care să împiedice curgerea

termenului de prescripție [art. 248 alin. (2) C. proc. civ.], să întrerupă

(art. 249 C. proc. civ.) sau să suspende (art. 250 C. proc. civ.) acest termen.

In cauză, judecarea

recursului a rămas în nelucrare, din vina părților o perioadă de timp mai mare

de un an și, în consecință, în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ. se va

constata din oficiu, pentru considerentele de fapt și de drept expuse, că

recursul declarat la 14 iulie 2009 împotriva încheierii de ședință din 13 iulie

2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. 2119/87/2008

s-a perimat de drept, până la data de 24 martie 2011când s-a pronunțat prezenta

decizie.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva încheierii de

ședință din 13 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în

dosarul 2119/87/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2011.