ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 38/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 1

iulie 2008 la Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări

sociale și contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.M. a chemat în

judecată pe pârâta SC P. SA București, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2000 RON cu titlu

de drepturi salariale cuvenite și neacordate, precum și la daune materiale

pentru neacordarea la timp a drepturilor reprezentând corecția sumelor în baza

coeficientului de inflație.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că lucrează la Spitalul P. Videle din anul 1990, iar potrivit

contractului individual de muncă în afară de plata salariului de bază pentru

munca prestată, trebuia să beneficieze și de toate drepturile acordate în baza

contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, respectiv de o

suplimentare cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun, în cuantum de un

salariu de bază mediu, conform art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de muncă.

Reclamanta a precizat că, deși contractul colectiv de muncă prevede această

obligație, pentru anul 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.

Tribunalul Teleorman, secția

conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în

majoritate prin sentința civilă nr. 346 din 18 februarie 2009, a admis acțiunea

reclamantei T.M. împotriva pârâtei SC P. SA și a obligat-o pe aceasta la 1451

lei, reprezentând prima pentru Crăciunul anului 2007, actualizată în raport de

indicele de inflație, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală

pentru greșita respingere a excepției prematurității și a excepției

prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că drepturile solicitate nu

au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contra-prestația

oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul P.

Cu privire la fondul litigiului s-a

susținut că interpretarea dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al

contractului colectiv de muncă are valoarea unei interpretări autentice provenind

de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă

din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor

salariale suplimentare în salariul de bază.

S-a susținut, de asemenea, că

modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită atâta timp

cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate.

La termenul de judecată din 23 iunie

2009, pârâta recurentă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat

la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

În susținerea excepției s-a arătat

că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din cea de-a doua lege.

Or, acest text de lege a fost

apreciat ca temei pentru o abrogare implicită, pentru care nu mai există

justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art.

62 și art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.

Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin

încheierea din 23 iunie 2009, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, reținând că excepția de neconstituționalitate este

inadmisibilă având în vedere că pune în discuție corelarea actelor normative,

prin care se deduce instanței de control constituțional modalitatea de

soluționare a unui conflict al legilor în timp, aceasta fiind de competența

instanței de judecată.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs în termenul legal pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o

ca nelegală întrucât nu s-a avut în vedere că au fost întrunite toate

condițiile de admisibilitate a excepției de constituționalitate, conform art. 29

din Legea nr. 47/1992, soluționarea excepției de necompetență teritorială

presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în

vigoare.

S-au invocat în acest sens

dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, susținându-se că, față

de situația juridică dedusă judecății, modalitatea de soluționare a excepției

necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman, este evident faptul că

prevederile legale considerate ca fiind neconstituționale antamează modalitatea

de soluționare a cauzei, având o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs au vizat neconstituționalitatea prevederilor legale în

discuție.

Examinând criticile formulate prin

motivele de recurs raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență,

Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este

abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și

nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului

de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate

imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând

neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în

discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă

instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui

conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la cazul

dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile îndreptate

împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 23 iunie 2009 pronunțată în dosarul

nr. 2346/87/2008 al Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.