ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dosar civil nr. 46250/3/2007 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta SC P. SA. La pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5) art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, prin prisma cerințelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1991.

S-a apreciat că sunt reținute întrunite cerințe precum aceea că excepția vizează texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale. Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiția desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca sesizarea Curții Constituționale să nu vizeze modul de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței de control judiciar, competența instanței constituționale, fiind limitată la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

S-a reținut că într-adevăr sunt respectate cerințele reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare, nedeclarate – neconstituționale și care au legături cu procesul, pun în discuție chiar procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă, respectiv consacră posibilitatea, în anumite condiții, a conexării cauzelor, fapt criticat de recurenta pârâtă prin prisma necesității obligativității, față de numărul mare al litigiilor cu același obiect promovate de angajații P. Însă, instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta pârâtă SC P. SA, este totuși inadmisibilă deoarece este inutil a se sesiza Curtea Constituțională câtă vreme eventuala declarare a acestor texte de lege ca neconstituționale nu mai are nici o influență în ceea ce privește soluția pronunțată în recurs.

Aceasta întrucât toate textele de lege invocate de recurenta pârâtă vizează probațiunea, or în cauză s-a efectuat deja o expertiză contabilă care nu a fost contestată. Ca urmare, orice critici formulate în recurs, în ceea ce privește raportul de expertiză, întocmit în cauză, nu ar mai putea fi primite. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC P. SA care a reluat în totalitate susținerile din motivarea excepției de neconstituționalitate invocată în fața Curții de Apel București. Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul este nefundat. Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2000, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul Muncii) la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare. Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, respectiv raportul dintre norma generală și cea specială. Aceste aspecte sunt însă împrejurări ce sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, investită cu soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra continuității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictelor intertemporal de legi. Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi. Astfel modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Or, față de cele expuse, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale sub forma unei excepții de neconstituționalitate – ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile la soluționarea excepției de necompetență teritorială. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintre lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legături cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. În jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a conturat, [în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție] practica de respingere ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative dintre ele.

Mai mult, este de reținut că s-a format deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5) art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu – Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009 publicată în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009). Ori, indirect, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) vizează modul de interpretare și de aplicare a acestor prevederi legale, precum și corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative aspecte ce țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Ca atare, nici corelarea actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu se poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești. Or, față de cele expuse, de faptul că sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp, criticile recurentei pârâte SC P. SA împotriva textului atacat, nu constituie veritabile argumente de neconstituționalitate, astfel că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Ca atare, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâta SC P. SA Membru O.M.V.G., împotriva încheierii de ședință din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2010.