ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință din 2

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dosar civil nr. 46250/3/2007 a

fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de pârâta SC P. SA.

La pronunțarea acestei hotărâri

instanța a reținut că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat

la prevederile art. 1 alin. (4) și (5) art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României, prin prisma cerințelor prevăzute de art. 29 din

Legea nr. 47/1991.

S-a apreciat că sunt reținute

întrunite cerințe precum aceea că excepția vizează texte dintr-o lege sau

ordonanță în vigoare ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost

declarate anterior neconstituționale.

Cu toate acestea, nu este

îndeplinită condiția desprinsă din interpretarea

per a contrario

a art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din

aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ca sesizarea

Curții Constituționale să nu vizeze modul de interpretare și aplicare a legii

la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței de control

judiciar, competența instanței constituționale, fiind limitată la stabilirea

înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

S-a reținut că într-adevăr sunt

respectate cerințele reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din

Legea nr. 47/1992, întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare,

nedeclarate – neconstituționale și care au legături cu procesul, pun în

discuție chiar procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă, respectiv

consacră posibilitatea, în anumite condiții, a conexării cauzelor, fapt

criticat de recurenta pârâtă prin prisma necesității obligativității, față de

numărul mare al litigiilor cu același obiect promovate de angajații P.

Însă, instanța a reținut că excepția

de neconstituționalitate invocată de recurenta pârâtă SC P. SA, este totuși

inadmisibilă deoarece este inutil a se sesiza Curtea Constituțională câtă vreme

eventuala declarare a acestor texte de lege ca neconstituționale nu mai are

nici o influență în ceea ce privește soluția pronunțată în recurs. Aceasta

întrucât toate textele de lege invocate de recurenta pârâtă vizează

probațiunea, or în cauză s-a efectuat deja o expertiză contabilă care nu a fost

contestată. Ca urmare, orice critici formulate în recurs, în ceea ce privește

raportul de expertiză, întocmit în cauză, nu ar mai putea fi primite.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs SC P. SA care a reluat în totalitate susținerile din motivarea

excepției de neconstituționalitate invocată în fața Curții de Apel București.

Examinând încheierea recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor de la dosar, Înalta Curte constată că

recursul este nefundat.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2000, recurenta

a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis

după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea la

raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (Codul Muncii) la faptul că acestea reglementează diferit problema

competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a

invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate,

constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, respectiv

raportul dintre norma generală și cea specială.

Aceste aspecte sunt însă împrejurări

ce sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, investită cu

soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios

constituțional se pronunță asupra continuității textului cu legea fundamentală

în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictelor intertemporal

de legi.

Instanța de contencios

constituțional se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în

situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de

legi.

Astfel modalitatea în care o normă

ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară

care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală

sau specială (pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea

aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de

rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii

jurisdicționale a acesteia.

Or, față de cele expuse, aspectele

invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în

competența jurisdicției constituționale sub forma unei excepții de

neconstituționalitate – ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să

le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile la soluționarea excepției

de necompetență teritorială.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 republicată Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintre lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legături cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță

numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată,

fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În jurisprudența constantă a Curții

Constituționale s-a conturat, [în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție] practica de respingere ca

inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe,

greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o

necorelare a actelor normative dintre ele.

Mai mult, este de reținut că s-a

format deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de

excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art.

1 alin. (4) și (5) art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României (de exemplu – Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009 publicată

în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).

Ori, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2) ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) vizează modul de interpretare și de

aplicare a acestor prevederi legale, precum și corelarea lor cu dispoziții

cuprinse în alte acte normative aspecte ce țin de competența exclusivă a

instanțelor judecătorești.

Ca atare, nici corelarea actelor

normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența

controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu

se poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei

judecătorești.

Or, față de cele expuse, de faptul

că sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce

vizează interpretarea și aplicarea legii în timp, criticile recurentei pârâte

SC P. SA împotriva textului atacat, nu constituie veritabile argumente de

neconstituționalitate, astfel că în mod corect s-a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale.

Ca atare, nefiind îndeplinite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

formulat de pârâta SC P. SA Membru O.M.V.G., împotriva încheierii de ședință

din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

22 februarie 2010.