ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9317/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dosar nr. 1441/116/2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta SC P. SA. Pentru pronunțarea acestei hotărâri, instanța a reținut că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, prin prisma cerințelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de control judiciar arată că, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere de către judecători a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuță. Se mai susține că, în ceea ce privește principiul „efectivității juridice", acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția României și exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, se mai arată, obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992. Instanța a mai avut în vedere că sunt întrunite cerințele legii, precum și faptul că excepția vizează texte dintr-o lege care are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale.

Cu toate acestea s-a avut în vedere că nu este îndeplinită condiția desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României, că sesizarea Curții Constituționale nu vizează modul de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței de control judiciar, competența instanței constituționale fiind limitată la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului judiciar. S-a mai reținut că, într-adevăr, sunt respectate cerințele reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare, nedeclarate neconstituționale și care au legături cu procesul, pun în discuție chiar procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă.

Însă, instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă SC P. SA este totuși inadmisibilă, deoarece este inutil a sesiza Curtea Constituțională, câtă vreme eventuala declarare a acestor texte de lege ca neconstituționale nu ar avea nicio influență în ceea ce privește soluția pronunțată în recurs. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen legal SC P. SA, Membru O.M.V. Grup, pârâtă în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate și conchide că, din dispozițiile art. 62 și art. 63 ale Legii nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare ale acestora.

S-a făcut referire la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare. Analizând recursul în raport de motivele invocate de recurentă și de prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., se constată că este fondat: Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în M.Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Dispozițiile constituționale invocate în motivarea excepției sunt cuprinse în art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin legea organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială și în art. 79 alin. (1) referitor la Consiliul Legislativ. Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de către una dintre părțile procesului care au ca obiect neconstitutionalitatea unor texte.

Conform acestui text, pentru sesizarea Curții Constituționale, dispoziția a cărei neconstituționalitate se invocă trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, excepția să fie invocată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanță și ca printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale să nu se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor respective. Or, în prezenta cauză sunt îndeplinite aceste condiții, deoarece excepția a fost invocată de una din părți, nu s-a pronunțat de către Curtea Constituțională o decizie prin care să se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor în discuție, iar acest text, invocat de recurentă în calea de atac are legătură cu soluționarea pricinii având ca obiect un conflict de muncă (drepturi salariale), motivul susținut privind aspecte legate de competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte apreciază că problemele ce țin de aplicarea legii, respectiv luarea deciziei asupra incidenței în cauză a unor texte de lege revin instanței de judecată potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituția României care prevede că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", iar nu instanței de contencios constituțional. Astfel, instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuție sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii.

Decizia instanței de judecată poate fi atacată la instanța superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădește o interpretare neunitară, Constituția prin art. 126 alin. (3) dă Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Curții Constituționale, competența de a stabili interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Eventualele necorelări de ordin legislativ dintre dispozițiile Legii nr. 168/1999 și cele ale Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate și nici nu pot fi invocate drept argument în sprijinul susținerii neconstituționalității unor reglementări. Examinarea acestora nu intră în sfera de competență a Curții Constituționale, ci în competența exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări pentru a asigura ordinea juridică necesară.

Curtea Constituțională nu poate fi transformată în legiuitor pozitiv, ci trebuie să-și limiteze rolul la cel de legiuitor negativ, având doar competența de a lipsi de efecte juridice legile neconstituționale. În același sens, trebuie avut în vedere că atribuțiile Curții Constituționale privind analiza conformității unor texte de lege cu Constituția nu se pot extinde și asupra aspectelor ce țin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta vreme cât aceste norme nu au relevanță în plan constituțional. Trebuie totuși avut în vedere că autoarea excepției susține în esență, că art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, care prevede că orice dispoziție contrară acestui act normativ se abrogă, este contrar dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, precum și prevederile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, considerăm că textul de lege criticat, prin formularea sa imprecisă poate ridica dificultăți de interpretare și aplicare a legii. Făcându-se referire la normele procedurale aplicabile în speță, ce au ca obiect un conflict de muncă, se arată că art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii nu este în măsură să clarifice care dintre acestea urmează să se aplice. Astfel, menționează că prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă sunt diferite de prevederile art. 284 C. muncii, care reglementează aceeași materie, respectiv instanța competentă să soluționeze acest conflict. Chiar dacă excepția de neconstituționalitate ar fi inadmisibilă, în raport de considerentele de mai sus cu privire la acest aspect trebuie să se pronunțe Curtea Constituțională, instanța de judecată neavând competență în acest sens.

Fată de aceste considerente, urmează ca recursul reclamantei să fie admis în sensul dispozitivului prezentei încheieri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția civilă a VII-a civilă, pe care o casează. Admite cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta SC P. SA. Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate invocată de pârâtă. Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepția de neconstitutionalitate până la soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională. Trimite dosarul Curții Constituționale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.