ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9317/2009

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 19 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, dosar nr. 1441/116/2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea

de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta SC P. SA.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri, instanța a reținut că

este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298

alin. (2) ultima liniuță din

Legea nr.

53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit.

p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României, prin prisma cerințelor

prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de control judiciar arată că, deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce,

în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de

putere de către judecători a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2)

ultima liniuță.

Se mai susține că, în

ceea ce privește principiul „efectivității juridice", acesta

nu

este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de

vreo altă dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția

României și exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru

a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de

a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct

de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei

jurisprudențe unitare.

Or, se mai arată, obligația Parlamentului de a respecta

legile pe care el însuși le-a edictat și de a asigura coerența legislativă a

actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea unitară

de către instanțe a acestora, deși

reprezintă

deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și nu pot

constitui

temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea

Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Instanța a mai avut în vedere că sunt întrunite cerințele

legii, precum și faptul că excepția vizează texte dintr-o lege care are

legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior

neconstituționale.

Cu toate acestea s-a avut în vedere că nu este îndeplinită

condiția desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege

și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României, că sesizarea Curții

Constituționale nu vizează modul de interpretare și aplicare a legii la cazul

concret, ce ține de resortul exclusiv al instanței de control

judiciar, competența instanței constituționale

fiind limitată la stabilirea înțelesului

neconstituțional al normei

supuse controlului judiciar.

S-a mai reținut că, într-adevăr, sunt respectate cerințele

reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992,

întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare, nedeclarate

neconstituționale și care au legături cu procesul, pun în discuție chiar

procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă.

Însă, instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate

invocată de recurenta-pârâtă SC P. SA este totuși inadmisibilă, deoarece este

inutil a sesiza Curtea Constituțională, câtă vreme eventuala declarare a

acestor texte de lege ca neconstituționale nu ar avea nicio influență în ceea

ce privește soluția pronunțată în recurs.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen

legal SC P. SA, Membru O.M.V. Grup, pârâtă în cauză care, criticând respingerea

cererii de sesizare a Curții Constituționale reia în esență argumentele ce au

stat la baza excepției de neconstituționalitate și conchide că, din

dispozițiile art. 62 și art. 63 ale

Legii

nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea

expresă

directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând

cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor

de identificare ale acestora.

S-a făcut referire la raportul dintre norma specială

(conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că

acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia

conflictelor de muncă, precum

și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul în raport de motivele invocate de

recurentă și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., se constată că

este fondat:

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie

prevederile art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul

muncii, publicată în M.Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.

Dispozițiile constituționale invocate în motivarea

excepției sunt cuprinse în art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la principiul

separației și echilibrului puterilor în stat și obligativitatea respectării

Constituției și a legilor, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin

legea organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele,

patronatele și protecția socială și în art. 79 alin. (1) referitor la Consiliul

Legislativ.

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 sunt

admisibile excepțiile

invocate în fața

instanței de către una dintre părțile procesului care au ca obiect

neconstitutionalitatea

unor texte.

Conform acestui text, pentru sesizarea Curții

Constituționale, dispoziția a cărei neconstituționalitate se invocă trebuie să

aibă legătură cu soluționarea cauzei, excepția să fie invocată de una dintre

părți sau, din oficiu, de către instanță și ca printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale să nu se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor

respective.

Or, în prezenta cauză sunt îndeplinite aceste condiții,

deoarece excepția a fost invocată de una din părți, nu s-a pronunțat de către

Curtea Constituțională o decizie prin care să se fi constatat

neconstitutionalitatea prevederilor în discuție, iar acest text, invocat de

recurentă în calea de atac are legătură cu soluționarea

pricinii având ca obiect un conflict de muncă (drepturi salariale),

motivul susținut

privind aspecte legate de competența de soluționare a

cauzei.

Înalta Curte apreciază că problemele ce țin de aplicarea

legii, respectiv luarea deciziei asupra incidenței în cauză a unor texte de

lege revin instanței de judecată potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din

Constituția României care prevede că justiția se realizează prin Înalta Curte

de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de

lege", iar nu instanței de contencios constituțional. Astfel, instanța de

judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide

care dintre legile puse în discuție sunt incidente, folosind toate principiile

de interpretare a legii. Decizia instanței de judecată poate fi atacată la

instanța superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădește o

interpretare neunitară, Constituția prin art. 126 alin. (3) dă Înaltei Curți de

Casație și Justiție, iar nu Curții Constituționale, competența de a stabili

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe

judecătorești.

Eventualele necorelări de ordin legislativ dintre

dispozițiile Legii nr. 168/1999 și cele ale Legii nr. 53/2003 privind Codul

muncii nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate și nici nu pot

fi invocate drept argument în sprijinul susținerii neconstituționalității unor

reglementări. Examinarea acestora nu intră în sfera de competență a Curții

Constituționale, ci în competența exclusivă a Parlamentului de a interveni pe

calea unor modificări, completări sau abrogări pentru a asigura ordinea

juridică necesară.

Curtea Constituțională

nu poate fi transformată în legiuitor pozitiv, ci trebuie să-și limiteze rolul

la cel de legiuitor negativ, având doar competența de a lipsi de

efecte

juridice legile neconstituționale.

În același sens, trebuie avut în vedere că atribuțiile

Curții Constituționale

privind analiza

conformității unor texte de lege cu Constituția nu se pot extinde și

asupra

aspectelor ce țin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta vreme

cât aceste norme nu au relevanță în plan constituțional.

Trebuie totuși avut în vedere că autoarea excepției susține

în esență, că art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, care prevede că

orice dispoziție contrară acestui act normativ se abrogă, este contrar

dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79

alin. (1) din Constituția României, precum și

prevederile

art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților

fundamentale.

Astfel, considerăm că textul de lege criticat, prin

formularea sa imprecisă poate ridica dificultăți de interpretare și aplicare a

legii.

Făcându-se referire la normele procedurale aplicabile în

speță, ce au ca obiect un conflict de muncă, se arată că art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii nu este în măsură să clarifice care dintre acestea

urmează să se aplice.

Astfel, menționează că prevederile art. 72 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă sunt diferite de

prevederile art. 284 C. muncii, care reglementează aceeași materie, respectiv

instanța competentă să soluționeze acest conflict.

Chiar dacă excepția de neconstituționalitate ar fi

inadmisibilă, în raport de considerentele de mai sus cu privire la acest aspect

trebuie să se pronunțe Curtea Constituțională, instanța de judecată neavând

competență în acest sens.

Fată de aceste considerente, urmează ca recursul

reclamantei să fie admis în sensul dispozitivului prezentei încheieri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din

19

mai 2009 a Curții de Apel București, secția civilă a VII-a civilă, pe care o

casează.

Admite cererea de sesizare cu excepția de

neconstituționalitate invocată de pârâta SC P. SA.

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției

de neconstitutionalitate invocată de pârâtă.

Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat

excepția de

neconstitutionalitate până la

soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională.

Trimite

dosarul Curții Constituționale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.