ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea din 1 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din C. muncii, raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Cercetând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea „per a contrario” a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate „per a contrario”, ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Sub aceste aspecte, s-a constatat că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art. 298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.

De asemenea revocatul principiu al „efectivității juridice” nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această perspectivă, printr-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție. Astfel, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.

De asemenea, prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.

În consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, s-a reținut ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță, în temeiul art. 29 alin. (6) rap. la art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și a art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, arătând că excepția invocată era admisibilă, fiind realizate condițiile art. 29 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, art. 298 alin. (2) Codul muncii abrogă orice dispoziții contrare a fost interpretat greșit de instanță ca reprezentând o abrogare implicită în realitate nefiind de natură a modifica implicit dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999. La termenul din 25 noiembrie 2009 cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) alin. (2) C. proc. civ. și repusă din oficiu la data de 5 decembrie 2010 în vederea discutării excepției perimării. Astfel conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ. prima parte, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

În cauză, pricina realizează condiția rămânerii ei în nelucrare peste un an împrejurare față de care în raport cu dispozițiile art. 252 C. proc. civ. se va constata perimat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru OMV GRUP, împotriva încheierii de ședință din 1 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII- a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.