ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

încheierea din 1 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în baza

art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale,

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță

din C. muncii, raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Cercetând

excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea a constatat că, potrivit art.

29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în

fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea

unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea

cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care

textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea

conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999,

cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Din

chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie

neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea

„per a contrario” a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborată cu prevederile

art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție,

rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de

interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței

judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale

la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Prin

urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările

de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în

discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict

al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase,

fără echivoc, din dispozițiile, interpretate „per a contrario”, ale art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din același act normativ. Aceasta

pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea

excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse,

ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații

ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Sub

aceste aspecte, s-a constatat că prezenta excepție, deși invocată prin raportare

la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării

unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie

sursa unei aplicări a textului criticat (art. 298 ultima liniuță), efectuate de

judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.

De

asemenea revocatul principiu al „efectivității juridice” nu este reglementat de

vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție

fundamentală,  iar  cât privește art. 1 alin. (5)  din Constituția României, respectiv

exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține

obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta

o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al

aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or,

deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat

(desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție),

de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea

și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale

certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de

constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art. 146 lit.

d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din

această perspectivă, printr-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a

respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare

a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor

normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului

de constituționalitate pe cale de excepție.

Astfel,

prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională

a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate

și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea

sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede

competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității

legilor supuse controlului.

De

asemenea, prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională

a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau

corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea

având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor.

Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele

sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu

este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor

acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței

de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.

În

consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, s-a reținut ca inadmisibilă

excepția de neconstituționalitate a unui  text de lege susținută prin filtrul unei

alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin

care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a

unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță,

în temeiul art. 29 alin. (6) rap. la art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992 și a art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, se va respinge cererea

de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, arătând că excepția invocată era

admisibilă, fiind realizate condițiile art. 29 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr.

47/1992.

Astfel,

art. 298 alin. (2) Codul muncii abrogă orice dispoziții contrare a fost interpretat

greșit de instanță ca reprezentând o abrogare implicită în realitate nefiind de

natură a modifica implicit dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999.

La

termenul din 25 noiembrie 2009 cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor

art. 242 alin. (1) alin. (2) C. proc. civ. și repusă din  oficiu la data de 5 decembrie

2010 în vederea discutării excepției perimării.

Astfel

conform art. 248 alin.  (1) C. proc. civ. prima parte, orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare

sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas

în nelucrare din vina părții timp de un an.

În

cauză, pricina realizează condiția rămânerii ei în nelucrare peste un an împrejurare

față de care în raport cu dispozițiile art. 252 C. proc. civ. se va constata perimat

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat

de pârâta SC P. SA,  Membru OMV GRUP, împotriva încheierii de ședință din 1 iunie

2009 a  Curții de Apel București, secția a VII- a civilă și pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurările sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată  în ședință publică, astăzi

9 martie 2011.