ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin încheierea din 7

iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea

cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepția invocată fiind

inadmisibilă.

S-a dispus înaintarea

dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului

declarat împotriva prezentei încheieri.

A fost suspendată

judecata prezentului recurs privind cererea formulată de către recurenta-pârâtă

SC P. SA, Membru OMV Grup, împotriva sentinței civile nr. 195 din data de 5

februarie 2009, pronunțate de către Tribunalul Teleorman, secția litigii de muncă,

asigurări sociale contencios administrativ și fiscal, complet specializat

pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 2822/87/2007 în

contradictoriu cu intimata-reclamantă P.C. - având ca obiect „drepturi bănești”

- pe perioada soluționării recursului de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992,

sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile

procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege

sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au

fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le

îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului

dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât

privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de

muncă.

Din chiar natura

excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie

neconformitatea textelor legale cu” a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin.

(1) și (3) din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să

se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret,

de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând

competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional

al normei supuse controlului.

Prin urmare, deși

nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992,

cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de

neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în

discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui

conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești,

putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate „

per a

contrario

”, ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29

alin. (6) din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat

de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate

este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea

declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie

limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea

Constituțională.

Sub aceste aspecte,

s-a constatat că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de

texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei

dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie

sursa unei aplicări a textului criticat (art. 298 ultima liniuță), efectuate de

judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.

De asemenea revocatul

principiu al „efectivității juridice” nu este reglementat de vreunul din

textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție

fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituția României,

respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie

pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a

Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții

eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări

dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, deși atât

obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat

(desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de

Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le

emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare,

reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu

interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de

Curtea Constituțională în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29

din Legea nr. 47/1992.

Din această

perspectivă, printr-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a

respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o

pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita

aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o

necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot

forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.

Astfel, prin

Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea

Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă

critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și

aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor

supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții

Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității

legilor supuse controlului.

De asemenea, prin

deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a

statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea

sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară

Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității

legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența

puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile

Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în

cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare

la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce

dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.

În consecință, având

în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte

legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin

care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare

a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la

speță, în temeiul art. 29 alin. (6) rap. la art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992 și a art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, s-a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a dispus înaintarea dosarului

Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat

împotriva încheierii și, în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

dispunându-se suspendarea prezentei judecăți până la soluționarea recursului de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului și

modificarea în tot a încheierii recurentei în sensul admiterii cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.

53/2003, Codul Muncii.

Excepția de

neconstituționalitate este întemeiată pe art. 28 a alin. (2) ultima liniuță neputând modifica implicit procedurile legale cuprinse în Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă fără a contraveni

prevederilor constituționale.

La termenul de 20

ianuarie 2010 cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ. și repusă pe rol la data de 4 februarie 2011 în vederea

discutării excepției perimării.

La termenul din 23

martie 2011 instanța a invocat incidentul procedural conferit de perimare.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 248 [alin. (1)] prima parte, C. proc. civ., cererea de

recurs se perimă de drept chiar și împotriva incapabililor dacă a rămas în

nelucrare din vina părții timp de un an.

În cauză, după

suspendarea generată de lipsa părților, cauza a rămas în nelucrare peste un an,

împrejurare față de care în temeiul art. 252 C. proc. civ. se va constata

perimarea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul

declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup, împotriva încheierii de ședință

din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 martie 2011.