ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea din 7 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepția invocată fiind inadmisibilă. S-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat împotriva prezentei încheieri. A fost suspendată judecata prezentului recurs privind cererea formulată de către recurenta-pârâtă SC P. SA, Membru OMV Grup, împotriva sentinței civile nr. 195 din data de 5 februarie 2009, pronunțate de către Tribunalul Teleorman, secția litigii de muncă, asigurări sociale contencios administrativ și fiscal, complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 2822/87/2007 în contradictoriu cu intimata-reclamantă P.C.

- având ca obiect „drepturi bănești” - pe perioada soluționării recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu” a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.

Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate „ per a contrario ”, ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Sub aceste aspecte, s-a constatat că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art. 298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.

De asemenea revocatul principiu al „efectivității juridice” nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această perspectivă, printr-o jurisprudența constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție. Astfel, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.

De asemenea, prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.

În consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță, în temeiul art. 29 alin. (6) rap. la art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și a art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat împotriva încheierii și, în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., dispunându-se suspendarea prezentei judecăți până la soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a încheierii recurentei în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii. Excepția de neconstituționalitate este întemeiată pe art. 28 a alin. (2) ultima liniuță neputând modifica implicit procedurile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă fără a contraveni prevederilor constituționale.

La termenul de 20 ianuarie 2010 cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și repusă pe rol la data de 4 februarie 2011 în vederea discutării excepției perimării. La termenul din 23 martie 2011 instanța a invocat incidentul procedural conferit de perimare. Astfel, conform dispozițiilor art. 248 [alin. (1)] prima parte, C. proc. civ., cererea de recurs se perimă de drept chiar și împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. În cauză, după suspendarea generată de lipsa părților, cauza a rămas în nelucrare peste un an, împrejurare față de care în temeiul art. 252 C. proc. civ. se va constata perimarea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup, împotriva încheierii de ședință din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.