ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2010

Deliberând, asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

examinare a cererii de sesizare a Curții Constituționale

Curtea de Apel Constanța, prin încheierea din

26 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 8257/118/2008 (având ca obiect

soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă SC P. SA București

împotriva Sentinței civile nr. 1378 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului

Constanța) a respins cererea de sesizare a Curții, Constituționale cu privire

la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță C. muncii, excepție invocată de recurentă.

Soluția de respingere

a cererii s-a bazat pe aprecierea că cererea nu întrunește condițiile prevăzute

de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Curtea de apel a

constata că printr-o jurisprudență constantă Curtea Constituțională a declarat

inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate în care petenții au formulat

critici cât privește modul de aplicare a legii și nu referitor la conținutul

acesteia.

S-a mai avut în

vedere împrejurarea că aplicarea legii reprezintă un aspect ce revine

competenței instanței de judecată și nu instanței de contencios constituțional,

precum și faptul că în mod constant Curtea Constituțională a considerat

inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită acestei

instanțe să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a

lămuri înțelesul unui text (Decizia nr. 463 din 4 decembrie 2003 publicată în

M. Of. nr. 43/19.01.2004.

Curtea de apel a mai

constatat că prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 298

alin. (2) ultima liniuță, ocazie cu care s-a reținut că legiuitorul este în

drept să reglementeze competența instanțelor de judecată și să modifice pentru

viitor acele reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere,

fără ca prin această modificare să se poată considera că operează o aplicare

retroactivă. Curtea Constituțională a mai constatat în acea cauză că partea

care a invocat excepția de neconstituționalitate a pus în discuție modul de

aplicare în timp a unor norme legale precum și raportul între legea specială și

dreptul comun care creează probleme de interpretare în stabilirea competenței

instanțelor. Or, toate aceste aspecte țin de aplicarea legii, atribuție ce

revine instanțelor de judecată și nu Curții Constituționale.

S-a mai reținut că în

cazul Cornel Ivanciuc contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că un refuz al instanței de a trimite o cerere de examinare a unei

excepții de neconstituționalitate la Curtea Constituțională poate aduce

atingere prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale numai în măsura în care o atare soluție are

un caracter arbitrar și nu atunci când hotărârea este motivată de o

jurisprudență constantă a Curții Constituționale, în sensul respingerii

excepției în alte cazuri în care a fost sesizată.

Curtea de apel luând

în examinare motivul legat de lipsa de coerență a textului invocat l-a raportat

la încălcarea unui drept fundamental pentru a da expresie dispozițiilor art. 6

pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale și a constatat că lipsa de previzibilitate sau coerență a legii

poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăți

fundamentale; în legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție,

lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în măsura în

care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi (cu titlu de exemplu s-a

amintit Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 a Curții Constituționale care a

constatat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este neconstituțional

pentru că acesta prin imprecizia sa contravine art. 1 alin. (4), art. 21 și

art. 129 din Constituție și, respectiv, art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004; în același sens s-a amintit și Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 a

Curții Constituționale cât privește neconstituționalitatea art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004).

Curtea de apel a

constatat că în cazul dedus judecății o eventuală lipsă de claritate a

prevederilor legale criticate nu afectează în nici un mod vreunul din

drepturile indicate, ci afectează numai competența de soluționare a cauzei.

Or, s-a reținut că

petentul nu a învederat în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea

afecta dreptul său de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil al

recurentei care deși are sediul în București mai are o sucursală și în Constanța

și beneficiază și de apărare calificată din partea unui avocat.

S-a apreciat astfel

că neclaritatea invocată nu are efecte jurisprudențiale deoarece în mod

constant instanțele naționale au interpretat că textul legal criticat a abrogat

implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, stabilirea competenței

neavând relevanță cât privește soluția dată asupra fondului cererii de chemare

în judecată.

Împotriva încheierii

din 26 mai 2009 recurenta SC P. SA Membru OMV Grup a declarat recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Recursul nu a fost

motivat în drept.

În fapt s-a criticat

soluția Curții de apel prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii, prin reluarea criticilor textelor, menționate și în

motivarea excepției de neconstituționalitate.

S-a arătat în esență

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal

pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care

reglementase acest mod de abrogare iar art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000 sunt

clare în sens că "prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei

noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate;

abrogarea poate fi totală sau parțială".

Recurentul a apreciat

că modalitatea de soluționare a excepției de neconstituționalitate în raport de

situația juridică dedusă judecății, antamează evident modalitățile de

soluționare a cererii și are deci o strânsă legătură cu obiectul dedus

judecății.

de recurs

Art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992 invocat nu reprezintă o încadrare în drept a recursului ci

justificarea căii de atac sub aspectul admisibilității acesteia.

Recurentul nu a

indicat care din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. la pct. 1 - 9

reprezintă temeiul criticilor sale.

Cu toate acestea din

examinarea criticilor formulate și concluziilor recursului se poate interpreta

că recursul se referă la greșita aplicare și interpretare de către Curtea de

apel a dispozițiilor art. 24 alin. (1) - (4) din Legea nr. 47/1992.

Analizând criticile

formulate împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art.

298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii -, în raport cu condițiile prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că acestea sunt neîntemeiate.

Excepția de

neconstituționalitate a privit dispozițiile art. 288 alin. (2) C. muncii ca

fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (4) și (5) și art. 73 alin. (3) lit.

p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Curtea de apel a

apreciat și aplicat corect dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cât privește necesitatea

îndeplinirii condițiilor impuse de textul amintit.

Printr-o examinare

amplă și argumentată instanța de examinare a cererii de sesizare a Curții

Constituționale a constatat că în esența lor criticile vizează modul de

apreciere al instanțelor cât privește aplicarea dispozițiilor referitoare la

stabilirea competenței de soluționare a cauzei și nu conflictul în care s-ar

afla textele invocate cu normele constituționale.

Sub acest aspect

instanța sesizată cu cererea în discuție a constatat că prin excepția de

neconstituționalitate invocată s-a solicitat Curții Constituționale să se

pronunțe cu privire la interpretarea și aprecierea unor texte de lege și nu să

verifice constituționalitatea textului criticat în raport de prevederile

Constituției.

Curtea de apel a

făcut referire atât la examinări anterioare ale dispoziției legale în discuție

de către Curtea Constituțională care în mod expres s-a pronunțat, la același

gen de critică a art. 298 alin. (2) ultima liniuță, în sensul că este

inadmisibilă excepția de neconstituționalitate (conform Deciziei nr. 254 din 24

februarie 2009) care se întemeiază pe aspecte ce țin de aplicarea legii, și

care intră în sfera de jurisdicție a instanțelor de judecată și nu a Curții

Constituționale.

S-au făcut în mod

pertinent trimiteri și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materie, care nu garantează dreptul cetățeanului de a sesiza Curtea

Constituțională, în condițiile în care acest drept nu este unul absolut,

legiuitorul abilitând judecătorul cauzei fiind abilitat să decidă asupra

posibilității sesizării instanței constituționale.

Această competență

prevăzută de lege a fost corect exercitată de judecătorii cauzei și nu în mod

arbitrar, încheierea conținând în mod detaliat examinarea cererii sub toate

aspectele invocate de petentă și răspunzând punctual criticilor formulate.

De altfel se constată

că în recursul declarat petenta recurentă reiterează criticile formulate prin

excepția de neconstituționalitate și care se referă la greșita interpretare de

către instanță a normelor privind competența de soluționare a litigiilor de

natura celui dedus judecății.

Se constată că

argumentele arătate în încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, în

conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt susținute de

jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor de judecată.

În cauză cererea a

fost examinată și sub aspectul afectării dreptului părții prin respingerea

cererii de sesizare a Curții Constituționale și în mod corect a constatat că

nici un asemenea drept nu este afectat nici sub aspectul accesului la justiție

și nici sub aspectul clarității și coerenței legislative care este impusă

statelor în garantarea și respectarea unor drepturi concrete și efective,

legislație aplicată în mod transparent și argumentat și nu în mod arbitrar.

Criticile privind

greșita interpretare de către Curtea de apel a normelor care se referă la

aplicarea implicită și/sau expresă a normelor incidente în stabilirea

competenței de soluționare a cauzei privesc fondul cererii de sesizare a Curții

Constituționale și, prin urmare nu pot forma obiect de examinare pe calea

recursului împotriva soluției de respingere a sesizării Curții Constituționale

cu care a fost sesizată Înalta Curte.

Pe cale de consecință

pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu se regăsesc condițiile

impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care să conducă la modificarea

încheierii atacate, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva

încheierii de ședință din 26 mai 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2010.