ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2010

Deliberând, asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanțele de examinare a cererii de sesizare a Curții Constituționale Curtea de Apel Constanța, prin încheierea din 26 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 8257/118/2008 (având ca obiect soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă SC P. SA București împotriva Sentinței civile nr. 1378 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța) a respins cererea de sesizare a Curții, Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, excepție invocată de recurentă. Soluția de respingere a cererii s-a bazat pe aprecierea că cererea nu întrunește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Curtea de apel a constata că printr-o jurisprudență constantă Curtea Constituțională a declarat inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate în care petenții au formulat critici cât privește modul de aplicare a legii și nu referitor la conținutul acesteia. S-a mai avut în vedere împrejurarea că aplicarea legii reprezintă un aspect ce revine competenței instanței de judecată și nu instanței de contencios constituțional, precum și faptul că în mod constant Curtea Constituțională a considerat inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită acestei instanțe să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înțelesul unui text (Decizia nr. 463 din 4 decembrie 2003 publicată în M. Of.

nr. 43/19.01.2004. Curtea de apel a mai constatat că prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, ocazie cu care s-a reținut că legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor de judecată și să modifice pentru viitor acele reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, fără ca prin această modificare să se poată considera că operează o aplicare retroactivă. Curtea Constituțională a mai constatat în acea cauză că partea care a invocat excepția de neconstituționalitate a pus în discuție modul de aplicare în timp a unor norme legale precum și raportul între legea specială și dreptul comun care creează probleme de interpretare în stabilirea competenței instanțelor.

Or, toate aceste aspecte țin de aplicarea legii, atribuție ce revine instanțelor de judecată și nu Curții Constituționale. S-a mai reținut că în cazul Cornel Ivanciuc contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că un refuz al instanței de a trimite o cerere de examinare a unei excepții de neconstituționalitate la Curtea Constituțională poate aduce atingere prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale numai în măsura în care o atare soluție are un caracter arbitrar și nu atunci când hotărârea este motivată de o jurisprudență constantă a Curții Constituționale, în sensul respingerii excepției în alte cazuri în care a fost sesizată.

Curtea de apel luând în examinare motivul legat de lipsa de coerență a textului invocat l-a raportat la încălcarea unui drept fundamental pentru a da expresie dispozițiilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a constatat că lipsa de previzibilitate sau coerență a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăți fundamentale; în legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție, lipsa de previzibilitate și claritate a legii are relevanță numai în măsura în care aceasta afectează în substanța sa aceste drepturi (cu titlu de exemplu s-a amintit Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 a Curții Constituționale care a constatat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este neconstituțional pentru că acesta prin imprecizia sa contravine art. 1 alin. (4), art. 21 și art. 129 din Constituție și, respectiv, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; în același sens s-a amintit și Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 a Curții Constituționale cât privește neconstituționalitatea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004).

Curtea de apel a constatat că în cazul dedus judecății o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticate nu afectează în nici un mod vreunul din drepturile indicate, ci afectează numai competența de soluționare a cauzei. Or, s-a reținut că petentul nu a învederat în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea afecta dreptul său de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil al recurentei care deși are sediul în București mai are o sucursală și în Constanța și beneficiază și de apărare calificată din partea unui avocat. S-a apreciat astfel că neclaritatea invocată nu are efecte jurisprudențiale deoarece în mod constant instanțele naționale au interpretat că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, stabilirea competenței neavând relevanță cât privește soluția dată asupra fondului cererii de chemare în judecată.

2. Recursul Împotriva încheierii din 26 mai 2009 recurenta SC P. SA Membru OMV Grup a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. Recursul nu a fost motivat în drept. În fapt s-a criticat soluția Curții de apel prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, prin reluarea criticilor textelor, menționate și în motivarea excepției de neconstituționalitate.

S-a arătat în esență că după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare iar art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000 sunt clare în sens că "prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate; abrogarea poate fi totală sau parțială". Recurentul a apreciat că modalitatea de soluționare a excepției de neconstituționalitate în raport de situația juridică dedusă judecății, antamează evident modalitățile de soluționare a cererii și are deci o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății. 3. Analiza instanței de recurs Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 invocat nu reprezintă o încadrare în drept a recursului ci justificarea căii de atac sub aspectul admisibilității acesteia.

Recurentul nu a indicat care din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. la pct. 1 - 9 reprezintă temeiul criticilor sale. Cu toate acestea din examinarea criticilor formulate și concluziilor recursului se poate interpreta că recursul se referă la greșita aplicare și interpretare de către Curtea de apel a dispozițiilor art. 24 alin. (1) - (4) din Legea nr. 47/1992. Analizând criticile formulate împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii -, în raport cu condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că acestea sunt neîntemeiate. Excepția de neconstituționalitate a privit dispozițiile art. 288 alin. (2) C. muncii ca fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (4) și (5) și art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Curtea de apel a apreciat și aplicat corect dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cât privește necesitatea îndeplinirii condițiilor impuse de textul amintit. Printr-o examinare amplă și argumentată instanța de examinare a cererii de sesizare a Curții Constituționale a constatat că în esența lor criticile vizează modul de apreciere al instanțelor cât privește aplicarea dispozițiilor referitoare la stabilirea competenței de soluționare a cauzei și nu conflictul în care s-ar afla textele invocate cu normele constituționale. Sub acest aspect instanța sesizată cu cererea în discuție a constatat că prin excepția de neconstituționalitate invocată s-a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la interpretarea și aprecierea unor texte de lege și nu să verifice constituționalitatea textului criticat în raport de prevederile Constituției.

Curtea de apel a făcut referire atât la examinări anterioare ale dispoziției legale în discuție de către Curtea Constituțională care în mod expres s-a pronunțat, la același gen de critică a art. 298 alin. (2) ultima liniuță, în sensul că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate (conform Deciziei nr. 254 din 24 februarie 2009) care se întemeiază pe aspecte ce țin de aplicarea legii, și care intră în sfera de jurisdicție a instanțelor de judecată și nu a Curții Constituționale. S-au făcut în mod pertinent trimiteri și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu garantează dreptul cetățeanului de a sesiza Curtea Constituțională, în condițiile în care acest drept nu este unul absolut, legiuitorul abilitând judecătorul cauzei fiind abilitat să decidă asupra posibilității sesizării instanței constituționale.

Această competență prevăzută de lege a fost corect exercitată de judecătorii cauzei și nu în mod arbitrar, încheierea conținând în mod detaliat examinarea cererii sub toate aspectele invocate de petentă și răspunzând punctual criticilor formulate. De altfel se constată că în recursul declarat petenta recurentă reiterează criticile formulate prin excepția de neconstituționalitate și care se referă la greșita interpretare de către instanță a normelor privind competența de soluționare a litigiilor de natura celui dedus judecății. Se constată că argumentele arătate în încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt susținute de jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor de judecată.

În cauză cererea a fost examinată și sub aspectul afectării dreptului părții prin respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și în mod corect a constatat că nici un asemenea drept nu este afectat nici sub aspectul accesului la justiție și nici sub aspectul clarității și coerenței legislative care este impusă statelor în garantarea și respectarea unor drepturi concrete și efective, legislație aplicată în mod transparent și argumentat și nu în mod arbitrar. Criticile privind greșita interpretare de către Curtea de apel a normelor care se referă la aplicarea implicită și/sau expresă a normelor incidente în stabilirea competenței de soluționare a cauzei privesc fondul cererii de sesizare a Curții Constituționale și, prin urmare nu pot forma obiect de examinare pe calea recursului împotriva soluției de respingere a sesizării Curții Constituționale cu care a fost sesizată Înalta Curte.

Pe cale de consecință pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu se regăsesc condițiile impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care să conducă la modificarea încheierii atacate, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva încheierii de ședință din 26 mai 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.