ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea de ședință de la 05 iunie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, dată în dosarul nr. 3255/90/2008, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.I.M.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, este inadmisibilă prin prisma cerințelor art. 29 din Legea nr. 47/1992, sens în care a reținut următoarele: Modificarea Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997 a introdus noțiunea de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate prin art. 29 alin. (6), atunci când se constată de către instanță neîndeplinirea anumitor condiții impuse de lege. Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului pe cale de excepție, ele au caracter imperativ, sunt de ordine publică, așa încât nici părțile și nici instanța nu pot trece peste existența lor.

Una din aceste cauze este reprezentată de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cu care nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Aparent, interpretând per a contrario aceste dispoziții legale, ar rezulta că o excepție respinsă de către Curtea Constituțională nu ar fi inadmisibilă. Însă, Curtea Constituțională a formulat încă înainte de momentul modificării legii sale organice un set de reguli privind reiterarea excepției de neconstituționalitate respinsă. În temeiul principiului autorității de lucru judecat și a siguranței și stabilității circuitului civil, o excepție de neconstituționalitate respinsă nu poate fi reiterată.

Temeiul acestei soluții constante în jurisprudența Curții Constituționale îl constituie dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cu care deciziile curții sunt general obligatorii. De aceea, decizia de respingere a unei excepții este obligatorie cât timp motivele care au dus la această respingere subzistă. În speța dedusă judecății, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 254 din 24 februarie 2009 și nr. 494 din 11 noiembrie 2004 în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (2) și art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile legale pretins neconstituționale reprezintă, în realitate, norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, se stabilesc prin lege. Reglementarea competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești în cadrul conflictelor de muncă nu reprezintă instituirea unor privilegii și discriminări și nici nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil. De asemenea, s-a reținut că prin invocarea acestei excepții se pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii. Or, toate aceste aspecte invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, atribuție ce revine în mod exclusiv instanței de judecată și nu Curții Constituționale, situație față de care s-a constatat excepția ca inadmisibilă și a fost respinsă ca atare.

Întrucât prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-pârâtă a invocat aceleași motive ca și cele avute în vedere la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale menționate anterior, curtea de apel a reținut că prin promovarea acestei cereri, recurenta-pârâtă urmărește în realitate tergiversarea nejustificată a soluționării cauzei în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind termenul rezonabil. Împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a declarat recurs pârâta, care a reluat în totalitate susținerile din motivarea excepției de neconstituționalitate invocate în fața Curții de Apel Pitești.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, recurenta-pârâtă susține că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincție între o normă validă în vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnică legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere generică de tipul "pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții contrarii", care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției Codului muncii - 2003. Or, această consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000, care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

Recurenta-pârâtă a făcut referire și la principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente. În raport de asemenea argumentare, instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege. Nu mai puțin se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a adoptării de către Parlament a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere al aplicabilității.

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale, corect relevată de către instanța de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele. De asemenea, Curtea Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte normative inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, care are atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudența a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 09 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 654/02.10.2009). În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de parte țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În contextul arătat, este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional. Chiar dacă atare condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparține înseși Curții Constituționale, după cum reiese din jurisprudența sa. Rezultă că, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este inadmisibilă, așa cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O. Grup împotriva Încheierii din 05 iunie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2010.