ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2010

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință de la 05 iunie

2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, dată în

dosarul nr. 3255/90/2008, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții

Constituționale, formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA în contradictoriu cu

intimatul-reclamant P.I.M.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României, este inadmisibilă prin prisma cerințelor art. 29

din Legea nr. 47/1992, sens în care a reținut următoarele:

Modificarea Legii nr.

47/1992 prin Legea nr. 138/1997 a introdus noțiunea de inadmisibilitate a

excepției de neconstituționalitate prin art. 29 alin. (6), atunci când se

constată de către instanță neîndeplinirea anumitor condiții impuse de lege.

Cauzele de

inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului pe cale de excepție,

ele au caracter imperativ, sunt de ordine publică, așa încât nici părțile și

nici instanța nu pot trece peste existența lor.

Una din aceste cauze

este reprezentată de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

potrivit cu care nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Aparent, interpretând

per a contrario aceste dispoziții legale, ar rezulta că o excepție respinsă de

către Curtea Constituțională nu ar fi inadmisibilă.

Însă, Curtea

Constituțională a formulat încă înainte de momentul modificării legii sale

organice un set de reguli privind reiterarea excepției de neconstituționalitate

respinsă. În temeiul principiului autorității de lucru judecat și a siguranței

și stabilității circuitului civil, o excepție de neconstituționalitate respinsă

nu poate fi reiterată.

Temeiul acestei

soluții constante în jurisprudența Curții Constituționale îl constituie

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și cele ale art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cu care deciziile curții sunt

general obligatorii. De aceea, decizia de respingere a unei excepții este

obligatorie cât timp motivele care au dus la această respingere subzistă.

În speța dedusă

judecății, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 254 din 24

februarie 2009 și nr. 494 din 11 noiembrie 2004 în sensul respingerii, ca

inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284

alin. (2) și art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile legale pretins

neconstituționale reprezintă, în realitate, norme de procedură care, potrivit

art. 126 alin. (2) din Constituție, se stabilesc prin lege.

Reglementarea

competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești în cadrul

conflictelor de muncă nu reprezintă instituirea unor privilegii și discriminări

și nici nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, s-a

reținut că prin invocarea acestei excepții se pune în discuție, de fapt, modul

de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea

specială și dreptul comun în materia dreptului muncii.

Or, toate aceste

aspecte invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, atribuție ce revine în

mod exclusiv instanței de judecată și nu Curții Constituționale, situație față

de care s-a constatat excepția ca inadmisibilă și a fost respinsă ca atare.

Întrucât prin cererea

de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-pârâtă a invocat aceleași

motive ca și cele avute în vedere la pronunțarea deciziilor Curții

Constituționale menționate anterior, curtea de apel a reținut că prin

promovarea acestei cereri, recurenta-pârâtă urmărește în realitate

tergiversarea nejustificată a soluționării cauzei în contradicție flagrantă cu

dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind termenul

rezonabil.

Împotriva încheierii

de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a declarat recurs

pârâta, care a reluat în totalitate susținerile din motivarea excepției de

neconstituționalitate invocate în fața Curții de Apel Pitești.

Examinând încheierea

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În argumentarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță C. muncii, recurenta-pârâtă susține că modul în care este concepută

norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu

respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii

legislative care sunt de natură a face distincție între o normă validă în

vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin

existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnică

legislativă.

Astfel, norma conține

o prevedere generică de tipul "pe data intrării în vigoare a codului se

abrogă orice alte dispoziții contrarii", care ar include și dispozițiile

art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă,

preexistente la data apariției Codului muncii - 2003.

Or, această

consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează

concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de

tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000, care stipulează

obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar

nu mai permite abrogarea implicită ce exista în reglementarea anterioară a

Decretului nr. 16/1976.

Recurenta-pârâtă a

făcut referire și la principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima

perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în

jurisprudența Curții Constituționale, care implică obligația legiuitorului de a

asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al

aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.

În raport de asemenea

argumentare, instanța de recurs a constatat în mod corect că excepția, deși

invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată

exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege.

Nu mai puțin se relevă necesitatea conturării unei jurisprudențe unitare și a

adoptării de către Parlament a unor dispoziții eficiente din punctul de vedere

al aplicabilității.

În jurisprudența

constantă a Curții Constituționale, corect relevată de către instanța de recurs

în cauză, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere, ca

inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe,

greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o

necorelare a actelor normative între ele.

De asemenea, Curtea

Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea

diverselor acte normative inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține

de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din

atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative

prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată,

care are atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format

deja o jurisprudența a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de

excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 09 iulie 2009, publicată

în M. Of. nr. 654/02.10.2009).

În acord cu practica

anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru

instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de

parte țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare

a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor

de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În contextul arătat,

este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită

una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale,

aceea ca excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de

control constituțional.

Chiar dacă atare

condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi

conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce

aparține înseși Curții Constituționale, după cum reiese din jurisprudența sa.

Rezultă că, în măsura

în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o

situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este

inadmisibilă, așa cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu sunt

întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O. Grup împotriva

Încheierii din 05 iunie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 martie 2010.