ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2947/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2947/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 23 septembrie 2002 pe

rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanta Municipiul București, prin Primarul

General, a solicitat obligarea pârâtei SC M.P.I. SRL, să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în Parcul Herăstrău, sector 1, compus

din construcții în suprafață de 458 mp plus 903 mp grădină cu curte și să-i

plătească cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință suma de 1.587.381.012

lei.

Într-un prim ciclu procesual derulat în

cauză, Judecătoria Sector 1 și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București, secția comercială.

Tribunalul București, secția comercială,

astfel investit, prin sentința nr. 1439 din 14 noiembrie 2003 a respins

acțiunea formulată de reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă, sentință ce a fost confirmată de instanța de apel, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 784 din 29 noiembrie

2005.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei

decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

comercială nr. 4140 din 13 decembrie 2006, în sensul desființării sentinței și

deciziei pronunțate în fond și apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceiași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a

constatat că, întrucât terenul în litigiu este situat în Parcul Herăstrău, fapt

necontestat de către părți, în mod evident face parte, potrivit art. 3 pct. 2

din lista anexă a Legii nr. 213/1998, din domeniul public al Municipiului

București, cu consecința că această entitate are vocația promovării acțiunilor

în justiție pentru apărarea dreptului de proprietate.

În fond după casare, Tribunalul București, secția

a -VI- a comercială, prin sentința comercială nr. 7515 pronunțată la 4 iunie

2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să-i

lase reclamantei în deplină proprietate imobilul revendicat în suprafață de 458

mp construcții și 903 mp grădină cu curte; capătul doi de cerere a fost respins

ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut din

verificarea materialului probator administrat următoarea situație de fapt și de

drept:

Imobilul revendicat – teren și construcții

este situat în interiorul Parcului Herăstrău fiind identificat prin raportul de

expertiză dispus în cauză, raport care a avut în vedere și datele conținute în

procesul - verbal din 25 august 1940 întocmit de Comisia de inventariere a imobilelor

publice din cadrul Municipiului București și schița anexă la procesul - verbal.

Reclamanta a dobândit proprietatea asupra

Parcului Herăstrău prin expropriere pentru utilitate publică dispusă prin Legea

nr. 2412/1912 pentru crearea Parcului Național din București, lege promulgată

de Regele Carol I la 19 aprilie 1912 și publicată în Monitorul Oficial din 21

aprilie 1912.

Cu privire la spațiul comercial aflat pe

teren, în suprafață de 458 mp și grădină în suprafață de 903 mp, instanța

reține că acesta a fost închiriat în anul 1988 de către D.D.P., chiriașului I.C.R.

1, până în 1990, iar din anul 1990 pârâtei prin contractul din 1990 și din 21

martie 1991 prelungit până în 1998.

Că la 19 martie 1999, societatea pârâtă a

adus la cunoștință municipalității că este proprietara spațiului ce a făcut obiectul

contractului de închiriere din 1991, exibând contractul de vânzare - cumpărare

încheiat la 26 iulie 1990 prin care N.D. a cumpărat de la I.C.R.1 mai multe bunuri,

printre care clădiri cu amenajări și chioșcuri, bunuri pe care N.D. le-a

aportat la capitalul social al societății pârâte în calitatea sa de asociat.

Comparând titlurile de proprietate exibate de

părți, prima instanță apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei,

dovedit în mod cert prin modul de dobândire, este un drept de proprietate

publică asupra terenului, iar în conformitate cu art. 492 C. civ. și asupra construcțiilor,

drept care potrivit legii este absolut, exclusiv, imprescriptibil și

inalienabil, pârâta neputând dobândi proprietatea asupra unor construcții

aflate pe domeniul public, astfel că prezumția de proprietate care a operat în

privința pârâtei, pornind de la premiza unui titlu valabil, a fost răsturnată.

Referitor la capătul doi din cererea

introductivă, instanța fondului își motivează soluția de respingere cu

argumentul că nu există temei juridic pentru a se acorda contravaloarea lipsei

de folosință solicitată, dispozițiile art. 1084 C. civ. invocate de reclamantă

nefiind incidente deoarece între părți nu s-a stabilit un raport contractual,

iar cu privire la fructele civile produse de bun și încasate efectiv de pârâta,

pe care reclamanta le poate cere, acestea nu au fost dovedite în cauză de

reclamantă căreia îi incumbă sarcina probei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel

ambele părți, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanta a susținut prin apelul său că

soluționarea capătului doi de cerere este greșită deoarece referirea la art. 1084

C. civ. a avut în vedere numai cuantificarea fructelor pe care bunul le-a

produs, respectiv valoarea lipsei de folosință.

Pârâta a critica sentința fondului sub

aspectul greșitei stabiliri a situației de fapt și a caracterului dreptului de

proprietate asupra imobilului, a soluționării greșite a autorității de lucru

judecat conferită de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre părți,

precum și cu privire la aplicarea incorectă a dispozițiilor legale incidente.

Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin decizia comercială nr. 590 din 28 noiembrie 2007 a respins ca

nefondate apelurile declarate de cele două părți.

Confirmând ca legală și temeinică sentința

fondului, în raport de criticile formulate, instanța de control judiciar a

constatat că acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor părților

și cum în cauză, acestea provin de la autori diferiți, se compară drepturile autorilor

având câștig partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai

preferabil, rezultând cu certitudine din probele administrate că terenul în

litigiu este situat în Parcul Herăstrău, domeniu public al Municipiului

București, construcțiile aflate pe teren având același regim juridic conform art.

492 C. civ.

Cu privire la titlul pârâtei, Curtea

apreciază că autorul pârâtei N.D., a dobândit construcția de la I.C.R.1 în

privința căreia nu s-a dovedit că ar fi titulara vreunui alt drept în afara

celor ce derivă din calitatea de chiriaș.

Curtea reține totodată că hotărârile

judecătorești anterioare, invocate de pârâtă în apărare, prin care s-a

constatat dreptul său de proprietate asupra construcțiilor și de superficie

asupra terenului, au fost examinate și de instanța fondului, soluția adoptată

în revendicare nu este de natură să le încalce, deoarece prin compararea

drepturilor părților  s-a dat prioritate celui preferabil.

Cu privire la criticile reclamantei, instanța

de control constată că fructele produse de bun în perioada în care proprietarul

a fost lipsit de folosința bunului, nu pot fi raportate la chiria pe care reclamantul

ar fi încasat-o ci numai la chiria efectiv încasată de pârâtă, sub acest aspect

neexistând probe concludente.

La data de 9 ianuarie, societatea pârâtă a declarat

recurs împotriva deciziei nr. 590/2007 pronunțate de Curtea de Apel București,

solicitând, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinței fondului în

sensul schimbării în parte a sentinței prin respingerea în totalitate a

acțiunii introductive formulate de reclamantă.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în

esență în dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate,

următoarele:

Referitor la motivul întemeiat pe art. 304 pct.

7 C. proc. civ.:

- decizia recurată cuprinde considerentele

care ignoră criticile și apărările formulate cu privire la specificul activului

comercial a cărei exploatare comercială nu ține de domeniul pretinselor

drepturi reale dobândite de Municipiul București începând cu anul 1937 ori

confirmate prin procesele - verbale din 1940 și 1941;

- decizia recurată cuprinde considerente

contradictorii cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată, deoarece

deși reține, contrar sentinței fondului, că există identitate de părți între

litigiile anterioare și prezenta cauză, respinge criticile privitoare la

încălcarea acestui principiu cu o motivare proprie, în sensul că nu există

identitate de obiect și cauză, dar, în această ipoteză instanța de apel nu

putea menține soluția primei instanțe, conform căreia, în temeiul art. 492 C.

civ. localul comercial face obiectul proprietății publice.

- toate hotărârile judecătorești pronunțate

în litigiile anterioare (sentința comercială nr. 2844 din 28 februarie 2002 a

Tribunalului București și sentința comercială nr. 363 din 10 ianuarie 2000

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București), în contradictoriu cu

Municipiul București, au confirmat în favoarea societății pârâte titluri de

proprietate asupra activului comercial, care contrazic temeiurile de fapt și

apărările reclamantei;

- decizia recurată reține în contradicție cu

considerentele sentinței privitoare la incidența art. 492 C. civ., că spațiul a

fost construit anterior anului 1990, fiind proprietate de stat, dreptul de

administrare revenind D.D.P., dar nu explică cum s-a transmis acest drept către

Municipiul București;

- decizia recurată este contrazisă de actele

normative care au recunoscut existența dreptului de administrare directă asupra

restaurantului în patrimoniul fostei I.C.R.1, reorganizată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 15/1990 în SC F. SA.

- a fost ignorată decizia nr. 3866 din 8

octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins

acțiunea, privind anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între I.C.R.1

și N.D. din care rezultă că I.C.R.1 exercita dreptul de administrare directă

asupra unei unități de patiserie situată în Parcul Herăstrău, bunurile din

patrimoniul său fiind transferate la SC F. SA constituită conform Legii nr. 15/1990

prin decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului București.

- este incorectă statuarea din decizie în

sensul că I.C.R. 1 ar fi recunoscut că a fost un simplu chiriaș deoarece

contractul de închiriere din 1991 încheiat cu Asociația M. nu putea viza decât

folosința terenului;

- verificarea judiciară a contractului de

vânzare - cumpărare încheiat între I.C.R. 1 și N.D. s-a realizat în litigiul

finalizat prin decizia nr. 3105 din 16 mai 2000 a Tribunalului București prin

care s-a constatat că societatea a dobândit proprietatea asupra construcțiilor

prin aport la capitalul social subscris și vărsat de N.D.;

- prima instanță a reținut incorect de pârâta

nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra unor construcții aflate pe

domeniul public;

- este total ignorată situația de fapt

dovedită în cauză, activul comercial fiind situat în perimetrul Parcului

Herăstrău din perioada anterioară anului 1989, și ca element al fondului de

comerț administrat de I.C.R. 1 s-a vândut distinct sub formă de mijloc fix în

condițiile Decretului Lege nr. 54/1990:

- este esențială împrejurarea că toate amenajările

de pe teren au fost cumpărate de la I.C.R. 1 în 1990 de N.D. și apoi aportate

la societate;

Referitor la motivul întemeiat pe art. 304 pct.

9 C. proc. civ.:

- au fost greșit interpretate și aplicate

dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și art. 1201 C. civ.

- Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia de casare (4140 din 13 decembrie 2006) nu a dat dezlegări în drept

privind fondul litigiului, calitatea în care reclamanta a acționat în prezenta

cauză, ori cu privire la cauza juridică a cererii, iar instanțele care s-au

pronunțat în fond după casare au interpretat contrar legii statuările deciziei

de casare, fără a observa că între vocația promovării acțiunilor în justiție și

necesitatea dovedirii drepturilor dobândite este o diferență esențială;

- decizia de casare a dat o dezlegare în

drept privind temeiul vocației reclamantei de a apăra proprietatea publică

reprezentată de Parcul Herăstrău și prin urmare dezlegările instanței de casare

privesc exclusiv terenul aferent activului comercial și nu se referă la restaurantul

revendicat;

- hotărârile judecătorești anterioare care

recunosc dreptul societății asupra activului comercial și asupra terenului, nu

pot fi contrazise, ele reprezintă dreptul spus de judecător, intrat în circuitul

civil având autoritate de lucru judecat, fiind pronunțate în contradictoriu cu

reclamanta și confirmând o situație preexistentă;

- prezumția instituită de art. 492 C. civ. a

fost răsturnată în cauză, deoarece s-a dovedit cu autoritate de lucru judecat

că societatea este proprietara activului comercial așa cum este configurat de

legislație respectiv Legea nr. 58/1991 și O.U.G. nr. 88/1957 privind

privatizarea societăților comerciale, terenurile aferente acestor active sunt

privite de lege drept un accesoriu, neputând fi închiriate, concesionate

separat către alte persoane decât titularul dreptului de proprietate;

- legislația în vigoare a permis dobândirea

activelor comerciale independent de regimul juridic al dreptului de proprietate

asupra terenului aferent activelor comerciale;

- drepturile societății cu privire la activul

comercial au fost legal dobândite anterior față de drepturile recunoscute

reclamantului prin Legea nr. 213/1998 și sunt preferabile drepturilor

configurate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998;

- anterioritatea drepturilor legal

recunoscute asupra activului comercial este în favoarea societății;

- specificitatea revendicării activelor

comerciale asupra cărora se pot constitui drepturi independent de regimul

juridic al terenului pe care sunt amplasate – impune soluția respingerii pe

fond a acțiunii, criteriu folosit de instanțe pentru compararea titlului nu

corespunde legislației incidente în cauză.

Intimatul - reclamant Municipiul București a

formulat la data de 23 mai 2008 întâmpinare la recursul declarat de pârâtă

solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Potrivit intimatei critica întemeiată pe art.

304 pct. 7 C. proc. civ. nu se regăsește în cuprinsul deciziei recurate,

deoarece instanța de apel detaliază soluția asupra inexistenței autorității de

lucru judecat, iar faptul că nu a îmbrățișat punctul de vedere al recurentei nu

poate conduce la concluzia că nu s-a pronunțat asupra apărărilor sale.

Susține intimata că în cadrul acțiunii în

revendicare instanța este chemată să dispună care dintre titlurile prezentate

este mai puternic, or, în cauză contractul de vânzare - cumpărare încheiat la

26 iulie 1990 este pro cauza, fabricat ulterior momentului constituirii

societății.

Afirmația recurentei în sensul că I.C.R. 1 –

respectiv SC F. SA s-a constituit ca proprietară a spațiilor comerciale ce fac

obiectul revendicării, prin efectul legii, este absolut neîntemeiată, deoarece

I.C.R. 1 era un chiriaș al imobilului conform contractului de închiriere depus

în cauză.

Înalta Curte examinând decizia atacată în

contextul criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările

dosarului, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

pct. 7 C. proc. civ. criticile formulate de recurentă se vădesc nefondate.

1.1. Motivul de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere trei ipostaze care vizează nemotivarea hotărârii

și anume când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ea cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

1.2. Referirea recurentei la apărările

privind specificul activului comercial și exploatarea acestuia este mult prea

generală și lipsită de precizie pentru a putea impune concluzia de nemotivare,

iar din examinarea motivelor de apel nu rezultă că apelanta a formulat o

critică de sine stătătoare cu acest conținut. Distinct de acestea atât prima

instanță, cât și instanța de apel analizează temeiul în baza căruia I.C.R. 1 a

deținut spațiul comercial și consecințele juridice sub aspectul drepturilor transmise

autorului recurentei asupra bunului denumit de părți „construcții cu

amenajări”.

1.3. Instanța de apel confirmând ca legală și

temeinică hotărârea fondului, a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor

formulate de părți relevante în raport de obiectul acțiunii în revendicare

imobiliară prin compararea titlurilor exhibate de părți nefiind ținută să

răspăundă tuturor argumentelor subsumate uneia sau aceleiași apărări.

1.4. Deși menține situația de fapt și

dezlegările în drept statuate la fond, instanța de apel reanalizează apărările

formulate și nuanțează acolo unde consideră necesar motivarea primei instanțe.

Considerentele instanței de apel sunt clare

și explicite ele exprimând rațiunile avute în vedere la adoptarea soluției

astfel că, nu se poate susține cu temei că motivarea deciziei este superficială

sau ineficientă sau că apărările părților cu privire la titlurile de

proprietate exhibate nu au fost efectiv analizate de vreme ce instanța a analizat

în considerente aceste apărări argumentându-și opinia cu privire la

preferabilitatea titlului reclamantei.

1.5. Cea de-a doua ipoteză de nemotivare

susținută de recurentă, cu privire la existența unor considerente contradictorii

în dezlegarea autorității de lucru judecat, apărare formulată de aceasta parte

la fond și reiterată în apel, este de asemeni nefondată.

Instanța de apel analizând cele trei condiții

impuse de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat,

apreciază că deși, părțile între care s-au purtat litigiile anterioare și cele

din prezenta cauză, sunt aceleași, nu exista identitate de obiect și cauză

juridică, astfel că, menține soluția fondului, de respingere a autorității de

lucru judecat invocată de pârâtă.

Aceste considerente nu conțin, în sine nicio

contradicție și, sunt în deplină concordanță cu soluția adoptată, de respingere

a apelului promovat de pârâtă.

Aserțiunea recurentei în sensul că odată recunoscută

identitatea de părți între litigiile anterioare și prezenta cauză, se impune de

plano înlăturarea aplicării art. 492 C. civ. și că instanța de apel neprocedând

în consecință este în contradicție cu ea însăși, excede dezlegării date de instanță

asupra autorității de lucru judecat și nici nu o contrazice.

Chestiunea efectelor celor două hotărâri

judecătorești în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra

construcțiilor și a dreptului de superficie asupra terenului este reluată și

analizată de instanță din perspectiva acțiunii în revendicare în comparare de

titluri, instanța de apel apreciind că dreptul reclamantului este preferabil,

apreciere care este argumentată în considerentele deciziei.

1.6. Cu privire la celelalte susțineri ale

recurentei subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

referitoare la situația de fapt relevantă dovedită în cauză și la ignorarea

dovezilor administrate și a concluziilor pe care acestea le impuneau, prin

conținutul lor concret, argumentele aduse tind la o critică de netemeinicie, pe

situația de fapt.

Altfel spus, recurentul, sub pretext de

nemotivare, pune în discuție o reapreciere a probelor administrate, pentru a

trage, cu privire la situația de fapt, alte concluzii decât cele statuate la

fond și confirmate de instanța de apel.

Or, potrivit actualei reglementare a

recursului cuprinsă în Codul de procedură civilă titlul V – exercitarea acestei

căi extraordinare de atac, nedevolutivă se poate face numai pentru motive de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9,

iar reaprecierea dovezilor administrate nu se circumscrie vreunuia dintre motivele

de nelegalitate prevăzute de textul de lege.

Stabilirea situației de fapt constituie atributul

suveran al instanței fondului cu condiția ca aceasta să își motiveze soluția

adoptată, condiție îndeplinită în cauză.

Instanța de apel menținând în tot sentința

fondului a adoptat motivare expresă și explicită, așa încât repunerea în

discuție a situației de fapt prin reaprecierea provelor, în cadrul acestui

motiv de nelegalitate este fără temei legal.

În sfârșit, Curtea constată, cu privire la

acest motiv de recurs și o anumită lipsă de rigoare în expunerea argumentelor fiind

antamate și aspecte ce țin de aplicarea legii, vizând autoritatea de lucru

judecat, regimul juridic în baza căreia a fost cumpărat imobilul de către

autorul pârâtei și cu privire la dreptul de superficie recunoscut judiciar.

Aceste critici sunt reluate în cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportarea lor la

dispozițiile legale care au fost greșit aplicate sau interpretate, ori

ignorate, în opinia recurentei, și ele vor fi analizate în considerentele

afectate acestui motiv de recurs, în care se încadrează după art. 304 C. proc.

civ.

Curtea amintește că, dispozițiile cuprinse în

Codul de procedură civilă referitoare la recurs, art. 3021, art. 303 și art. 304

instituie reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a

drepturilor procesuale care trebuie respectate întocmai.

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.1. Dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., pretins încălcate, au următorul conținut: “în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului; după casare instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate

motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

2.2. Prin decizia nr. 4140 din 13 decembrie

2006 pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a admis recursul

declarat de reclamantul Municipiul București împotriva deciziei nr. 784/2005 a

Curții de Apel București, pe care a modificat-o în sensul admiterii apelului

declarat de aceiași parte împotriva sentinței fondului și desființând această

hotărâre a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, statuând că „terenul

în litigiu, situat în Parcul Herăstrău, conform concluziilor raportului de

expertiză necontestat de părți, face parte din domeniul public al Municipiului

București cu consecința că această entitate are vocația promovării acțiunilor în

justiție pentru apărarea dreptului de proprietate”.

2.3 Prin urmare, problema de drept dezlegată

de instanța supremă prin decizia de casare au vizat calitatea procesual activă

a reclamantei Municipiul București de a promova acțiunea dedusă judecății,

astfel cum a fost motivată în fapt și în drept, o acțiune în revendicare

imobiliară, prin care tinde la apărarea dreptului său de proprietate publică,

și aceasta deoarece valorificarea dreptului de proprietate când imobilul este

posedat de altă persoană se face numai pe calea acțiunii în revendicare, o

acțiune reală, petitorie în care cel ce se pretinde proprietar trebuie să-și dovodească

dreptul de proprietate precum și apartenența terenului în litigiu domeniului

public al Municipiului București.

Concluzia se impune cu forța evidenței, nu

numai prin caracterul explicit al considerentelor deciziei de casare, dar și

prin raportare la obiectul recursului, respectiv decizia și sentința atacată

prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa calității sale

procesual active.

2.4. Instanța de casare nu a dat nicio

indicație asupra necesității administrării anumitor probe obligatorii pentru

judecătorii fondului și aceasta deoarece cauza nu a fost soluționată pe fond în

primul ciclu procesual, ci pe excepție, chiar dacă excepția lipsei calității procesuale

este o excepție de fond, acțiunea reclamantei nu a fost respinsă inițial ca

neîntemeiată ci pentru lipsă de calitate procesual activă, motiv pentru care

trimiterea spre rejudecare s-a făcut către prima instanță.

Mențiunea cuprinsă în partea finală a

considerentelor deciziei de casare referitoare la „administrarea tuturor probelor

necesare justei soluționări a cauzei”, nu semnifică așa cum susține recurentul,

a obligației impusă instanței de trimitere de a administra și alte probe, prin

referire la probele deja câștigate cauzei care nu sunt suficiente pentru

soluționarea justă a litigiului, ci are în vedere dreptul părților, în virtutea

principiului disponibilității, dar și al instanței, în temeiul art. 129 C.

proc. civ., de a solicita și administra toate probele utile, concludente și

pertinente soluționării cauzei.

2.5. În rejudecare, prima instanță, reținând

in terminis, în cuprinsul încheierii din data de 23 aprilie 2007 că excepția

calității procesual active a reclamantei a fost dezlegată de instanța de

casare, se pronunță asupra acțiunii formulate de reclamantă, acțiune în revendicare

imobiliară, analizând titlurile de proprietate prezentate de părți, din

perspectiva apărărilor formulate de acestea.

2.6. În considerentele sentinței, și deciziei

pronunțate în cauză, nu există nicio referire sau raționament care să impună

concluzia că au fost interpretate greșit cele statuate prin decizia de casare.

Totodată, ambelor părți, le-au fost încuviințate

toate probele cu înscrisuri solicitate, așa încât, critica recurentei sub acest

aspect se vădește nefondată.

2.7. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art.

1201 C. civ. recurenta a susținut în esență că prin două hotărâri judecătorești

anterioare, definitive și irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 363 din 10

ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sector 1 și sentința civilă nr. 3105

din 16 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, s-a

constatat că societatea este proprietara construcțiilor situate de terenul din sector

1 și titulara dreptului de superficie asupra terenului aferent construcțiilor,

ceea ce impunea concluzia existenței autorității de lucru judecat în prezenta

cauză.

2.8. După art. 1201 C. civ. „este lucru

judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleași părți făcută de ele și în

contra lor, în aceeași calitate”.

Principiul instituit de art. 1201 C. civ. și

care constituie o excepție peremtorie, de ordine publică, împiedică judecarea din

nou a unui raport juridic care a făcut obiectul unei judecăți anterioare

definitive.

Pentru ca excepția de lucru judecat să

opereze, dispozițiile legale susmenționate impun condiția cumulativă a

existenței unei triple identități, de obiect, cauză și părți, cu alte cuvinte

se cere ca raportul juridic dedus judecății din nou să fie identic cu cel

anterior judecat.

În acest sens, exista identitate de obiect dând

beneficiul juridic care se reclamă este identic cu cel asupra căreia s-a

statuat deja prin hotărârea anterioară și identitate de cauză când raportul din

nou pretins ca fapt generator al aceluiași beneficiu, a fost cuprins și în

raportul anterior și judecat, ținând cont de cadrul juridic în care cauza a

fost invocată și tranșată, cu alte cuvinte același cadrul juridic stabilit de

părți în limitele căruia instanța s-a pronunțat.

În sfârșit identitatea de părți, impune cerința

ca în ambele judecăți să figureze aceleași părți și în aceiași calitate, adică în

nume propriu și nu ca mandatar al altuia.

2.9. Verificând din perspectiva condiției

triplei identități, acțiunea de față, ce face obiectul judecății pendinte și

cele statuate prin hotărârile judecătorești anterioare, în raport de care s-a

invocat autoritatea de lucru judecat, Curtea constată că nu există nicio

violare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., soluția adoptată de instanța

fondului și menținută de instanța de apel în sensul inexistenței identității de

obiect și cauză, este corectă.

Astfel, prin sentința comercială 363 din 10

ianuarie 2000 s-a constatat în temeiul art. 111 C. proc. civ. că societatea

este titulara dreptului de superficie asupra terenului de sub construcțiile și

anexele ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat între

I.C.R. 1 și N.D., construcții aportate de cumpărător ulterior la capitolul

social al societății în calitatea sa de asociat, iar prin sentința comercială

3105 din 16 mai 2000 a Tribunalului București, secția comercială, s-a constatat

că societatea este proprietatea construcțiilor ce au făcut obiectul

contractului de vânzare - cumpărare sus menționat, hotărârile fiind pronunțate

în contradictoriu cu C.G.M.B., D.A.P.G., și respectiv Primăria Municipiului

București, A.P.G.

Prin acțiunea pendinte formulată de

Municipiul București – în calitate de persoană juridică de drept public, se

solicită obligarea societății pârâte să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul și terenul situat în Șos.Nordului nr. 7-9, invocând un drept

de proprietate publică asupra bunului situat în Parcul Herăstrău, bun ce

aparține domeniului public al acestei entități.

Acțiunea, astfel cum a fost formulată și întemeiată

în drept, având ca obiect valorificarea dreptului de proprietate asupra

bunului, aflat în posesia altei persoane este o acțiune petitorie, reală, în

revendicare, soluționarea ei impunând examinarea titlurilor de proprietate

prezentate de părți și aprecierea eficacității lor.

Or, prin hotărârile judecătorești anterioare

nu au fost examinate și nu s-a statuat asupra drepturilor de proprietate

invocate de părți cu privire la același bun, nu au fost examinate titlurile lor

din perspectiva unei acțiuni în revendicare, altfel spus, chestiunea litigioasă

din prezenta cauză prin care Municipiul București invocă un drept de

proprietate publică asupra bunului nu a făcut obiectul acțiunilor soluționate

prin hotărârile anterioare.

Raportul juridic dedus judecății pendinte nu

este identic nici sub aspectul obiectului și nici în ce privește cauza petendi

cu cel anterior, iar lucrul judecat, trebuie întotdeauna examinat în limitele

raporturilor pe care părțile le-au pus în discuție în judecata anterioară.

Așa fiind, nu se poate susține cu temei că,

acțiunea pendinte este incompatibilă și nu poate coexista cu chestiunile judecate

prin cele două hotărâri anterioare, cu alte cuvinte, că operează excepția

autorității de lucru judecat.

sunt translative de drepturi, ci declarative, în sensul că nu produc

transmisiunea unui drept de la o persoană la alta, nu crează un drept în

favoarea cuiva, ci recunosc numai drepturi anterioare.

În această ordine juridică, instanțele au

reținut cele constatate prin hotărârile judecătorești invocate de recurentă în

consolidarea titlului său de proprietate.

Altfel spus, titlul de proprietate al pârâtei

recurente asupra bunului revendicat – este titlul sub care N.D. a dobândit

bunul de la I.C.R. 1 în baza convenției de vânzare - cumpărare încheiate la 26

iulie 1990, bun pe care ulterior l-a aportat, la capitalul social al societății

pârâte în calitate de asociat, iar cele constatate prin sentința comercială nr.

3105/2000 sunt în acest sens, față de caracterul declarativ al hotărârii

judecătorești.

Comparând titlurile de proprietate invocate

de părți, concluzia reținută de instanțe cu privire la caracterul absolut al

dreptului de proprietate dovedit de reclamanta Municipiul București, asupra

bunului revendicat, se fundamentează legal.

Trebuie precizat în acest punct al expunerii

că, în acțiunea în revendicare în care ambele părți exhibă titluri de

proprietate asupra bunului, stabilirea dreptului de proprietate, impune o

examinare și apreciere comparativă a acestora.

Deși recurenta prin criticile formulate se

referă exclusiv la dovezile administrate și concluziile care se desprind sub

aspectul dreptului său de proprietate asupra bunului această analiză nu poate

fi făcută decât prin raportare și la dreptul de proprietate dovedit de

reclamantă, fiind de esența acțiunii în revendicare examinarea și aprecierea

comparativă a drepturilor de proprietate invocate sub raportul probabilității

lor.

3.1.Titlul invocat de societatea pârâtă,

contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 26 iulie 1990, prin care autorul

său a cumpărat de la I.C.R. 1 mai multe bunuri, printre care și clădiri

amenajări, chioșcuri, ca act probatoriu, ca instrumentum, dovedește existența

unor raporturi juridice cu privire la dreptul transmis, raporturi în puterea

cărora dobânditorul nu poate primi dreptul decât așa cum figura în patrimoniul

autorului său.

Or, la data încheierii actului, vânzătoarea I.C.R.

1, întreprindere de stat, deținea bunul numai în calitate de chiriaș, în baza

unui contract de închiriere încheiat începând cu anul 1988 cu D.D.P., contract

care a încetat la 1 octombrie 1990, la cererea întreprinderii.

Prin urmare, transferul dreptului de proprietate

nu putea opera în situația în care vânzătorul la data încheierii, 26 iulie 1990,

nu era proprietarul bunului, ci îl deținea în calitate de chiriaș.

3.2. Probele relevă în acest sens că la data

de 20 septembrie 1990, N.D. – șef unitate la debarcader și dl. S.D. –

reprezentantul ÎM M., solicită, D.D.P. închirierea spațiului, respectiv a localului,

cerere aprobată la 25 septembrie 1990 de D.D.P., iar la 26 noiembrie 1990 se

încheie contractul de închiriere cu ÎM M., reprezentată de d-nii S.D. și N.D.,

obiectul închirierii fiind suprafețele situate în Parcul Herăstrău, respectiv construcții

458 mp, 120 mp depozite și 903 mp curte. În sfârșit la data de 21 martie 1991,

spațiul respectiv este închiriat societății pârâte, N.D. și S.D. având calitate

de asociați.

Societatea pârâtă nu oferă nicio explicație

pertinentă cu privire la încheierea acestor contracte de închiriere pentru

spațiul comercial în litigiu, în condițiile în care, contractul de vânzare - cumpărare

exhibat ca titlu de proprietate se încheiase anterior – respectiv la 26 iulie

1990.

3.3. Susținerea recurentei în sensul ca imobilul,

ca element al fondului de comerț administrat de I.C.R. 1 s-a vândut distinct,

sub forma unor mijloace fixe în condițiile Decretului Lege nr. 54/1990 și că,

în prealabil s-au închiriat în baza art. 9 din Decret, spații disponibile din

clădiri Asociației M., nu are niciun fundament legal și nici probatoriu.

3.4. Așa cum s-a arătat la pct. 3.1 închirierea

spațiului către Asociația M. s-a făcut la data de 26 noiembrie 1990, iar contractul

de vânzare - cumpărare s-a încheiat anterior, respectiv la 26 iulie 1990.

Decretul Lege nr. 54/1990 privind organizarea

și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, prevedea

posibilitatea vânzării de către întreprinderile de stat sau cooperatiste de

“mașini, utilaje, instalații disponibile către întreprinderile mici” (art. 10),

prin urmare bunuri mobile, din categoria celor enumerate.

Actul normativ adoptat de Consiliul F.S.N.,

la 12 februarie 1990, urmare schimbărilor istorice ce au avut loc în decembrie

1989, nu constituie un act de privatizare, în sensul legislației adoptate

ulterior și asupra căruia vom reveni, ci, reprezintă numai un prim pas pentru

stimularea liberei inițiative, instituțiile economice specifice economiei de

piață au fost create ulterior, treptat, odată cu apariția Legii nr. 15/1990.

3.5 Invocarea de către recurentă a

legislației cu privire la privatizarea societăților comerciale este lipsită de relevanță

în cauză, față de data încheierii actului de vânzare - cumpărare 26 iulie 1990.

În acest sens, Legea nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale, a fost publicată în M. Of. nr. 98/8.08.1990, iar Legea nr. 58 din

14 august 1991 publicată în M. Of. Partea I nr. 169/16.08.1991 referitoare la

privatizarea societăților comerciale viza societățile comerciale constituite

conform dispozițiilor capitolului III din Legea nr. 15/1990 și regiile autonome

transformate prin hotărâre de Guvern în societăți comerciale.

Altfel spus, calificarea dată de recurenta

imobilului vândut de I.C.R. 1 la data de 26 iulie 1990, de activ comercial, în

sensul legislației adoptată ulterior privind privatizarea societăților

comerciale, este o construcție juridică fără niciun fundament legal, nu numai

pentru că încalcă principiul neretroactivității legii, dar și pentru că bunul

deținut cu chirie de întreprinderea de stat nu se încadra în categoria

bunurilor ce urmau să constituie patrimoniul societăților comerciale înființate

în temeiul Legii nr. 15/1990.

3.6. Distinct de acestea, mai trebuie subliniat

că procesul de privatizare a societăților care a făcut obiectul unor

reglementări succesive, (Legea nr. 58/1991, abrogată prin O.U.G. nr. 88/1997, O.U.G.

nr. 37/1999, Legea nr. 99/1999) nu semnifică transformarea proprietății publice

în proprietate privată, ci transferul bunurilor corporale sau incorporale,

inclusiv a acțiunilor din proprietatea privată a statului sau a unei unități

administrativ teritoriale în proprietatea particularilor, cu alte cuvinte, prin

procesul de privatizare nu se schimbă natura dreptului de proprietate asupra

bunului, bunurile proprietate publică a statului sau unităților administrativ

teritoriale nefăcând obiectul reglementărilor în domeniul privatizării.

3.7. Cât privește dreptul de proprietate al

reclamantei, aceasta a dovedit cu titlul exhibat apartenența bunului la

domeniul public, în sensul că a fost dobândit de unitatea administrativ

teritorială printr-unul din modurile prevăzute de lege – respectiv exproprierea

pentru utilitate publică dispusă prin Legea nr. 2412/1912 pentru crearea

Parcului Național din București, actualmente Parcul Herăstrău.

Referitor la construcția în litigiu, situată

în interiorul parcului dispozițiile art. 492 C. civ. își găsesc pe deplin

aplicarea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției,

deoarece accesiunea nu e decât o consecință a incorporării materiale a unui

lucru accesoriu cu lucrul principal care constituie obiectul dreptului de

proprietate. Construcțiile, ca accesoriu incorporate în pământ în mod

artificial aparțin proprietarului terenului, în baza prezumției că aceste

lucrări făcute pe pământul său, sunt ale sale fiind cuprinse în dreptul său,

prezumție care nu a fost înlăturată în cauză. Cu alte cuvinte, în condițiile în

care I.C.R. 1, a deținut imobilul (construcțiile) în temeiul unui contract de

închiriere, recurenta, nu poate să susțină că aceste construcții au fost

edificate de I.C.R. 1, respectiv faptul că manopere și materialele înglobate în

construcție au aparținut întreprinderii de stat, singura ipoteză în care prezumția

instituită de art. 492 C. civ. ar fi fost răsturnată, cu consecința nașterii

dreptului numai la despăgubiri pentru materialele și manopera înglobate în

construcție.

3.8.Aserțiunea recurentei, în sensul că

drepturile reclamantei asupra bunurilor de natura celui ce face obiectul

litigiului au fost recunoscute ca atare prin Legea nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, iar drepturile societății

pârâte asupra activului comercial legal recunoscute, sunt anterioare celor

configurate de Legea nr. 213/1998, deoarece situația de fapt și de drept a amplasării

activelor comerciale este calificată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca

aparținând domeniului privat al statului și unităților administrative, este

fundamental greșită deoarece se confundă bunurile apropiate cu titlu comunitar

și bunurile apropiate cu titlu privat de către stat sau de către unitățile

administrativ teritoriale, cu alte cuvinte domeniul public și domeniul privat

al statului și unităților administrativ teritoriale.

Astfel spus dacă este vorba despre bunuri din

domeniul public, asupra lor se exercită un drept de proprietate publică, iar

asupra bunurilor din domeniu privat al statului se exercită un drept de

proprietate privată aparținând statului sau unităților administrativ

teritoriale, diferența dintre ele fiind date de conținutul, limitele și

caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, deoarece numai

bunurile din domeniul public au un regim specific, fiind inalienabile,

insesizabile și imprescriptibile.

În acest sens, mențiunea cuprinsă în art. 1844

C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase afară din comerț” evocă caracterul

inalienabil al bunurilor din domeniul public, care nu pot fi dobândite prin

mijloace de drept privat.

Regula inalienabilității bunurilor din domeniul

public nu este infirmată de posibilitatea constituirii unor drepturi reale

specifice asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, de

concesiune, de folosință gratuită pentru instituțiile de utilitate publică sau

de închiriere [art. 136 alin. (4) din Constituție] deoarece în acest caz nu

este vorba de înstrăinare sau dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalități

specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept

public.

3.9. Dreptul de proprietate publică își

găsește consacrarea legislativă, în dispozițiile cuprinse în Codul civil – art.

475 alin. (2), art. 476, art. 478, art. 480, art. 499, art. 1844, în art. 136 alin.

(1) – (4) din Constituție, în forma revizuită, (art. 135 în forma inițială), art.

5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 121 - art. 126 din Legea nr.

215/2001, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 219/1998 privind regimul

concesionărilor, texte care impun concluzia că aparțin domeniului public bunurile

afectate unei utilități publice, respectiv bunurile de uz și interes public.

Cum bunurile de uz public sunt acele bunuri

de folosință generală, adică bunurile ce pot fi folosite, în același timp, în

mod actual sau eventual, de toți membrii unei comunități, dreptul de

proprietate al municipalității asupra Parcului Herăstrău, nu a fost recunoscut pentru

prima dată prin Legea nr. 218/1998 cum susține recurentul, ci el exista de la data

dobândirii sale prin Legea nr. 2412/1912 promulgată de Carol I, pentru crearea

Parcului Național București.

Cu alte cuvinte, bunurile care aparțin

domeniului public nu sunt numai cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 213/1998,

ci orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau

interes public și sunt dobândite de stat sau de către unitățile administrativ

teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

25 din Legea nr. 213/1998, nu are nicio legătură cu „situația de fapt și de

drept a amplasării activelor comerciale” în discuție.

Prin art. 25 din Legea nr. 213/1998 s-a

prevăzut că: „În accepțiunea acestei legi, prin sintagma domeniu public din art.

477 C. civ., se înțelege domeniu privat al statului sau al unității

administrativ teritoriale”.

Art. 477 C. civ. – prevedea că bunurile fără

stăpân și bunurile dintr-o moștenire vacantă aparțin domeniului public”.

Fără a intra în examinarea formulei utilizate

de legiuitor, această prevedere este străină cauzei de față, deoarece pârâta - recurentă

nu a susținut niciun moment că imobilul, construcția, se încadrează în

categoria bunurilor fără stăpân sau a bunurilor dintr-o moștenire vacantă

preluate de stat.

Ca urmare, constatând nefondate criticile formulate

de recurentă, pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC M.P.I. SRL București împotriva deciziei nr. 590 din 28 noiembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

octombrie 2008.