ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2947/2008

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile formulate de recurentă se vădesc nefondate. 1.1. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere trei ipostaze care vizează nemotivarea hotărârii și anume când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. 1.

Referirea recurentei la apărările privind specificul activului comercial și exploatarea acestuia este mult prea generală și lipsită de precizie pentru a putea impune concluzia de nemotivare, iar din examinarea motivelor de apel nu rezultă că apelanta a formulat o critică de sine stătătoare cu acest conținut. Distinct de acestea atât prima instanță, cât și instanța de apel analizează temeiul în baza căruia I.C.R. 1 a deținut spațiul comercial și consecințele juridice sub aspectul drepturilor transmise autorului recurentei asupra bunului denumit de părți „construcții cu amenajări”. 1.

Instanța de apel confirmând ca legală și temeinică hotărârea fondului, a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor formulate de părți relevante în raport de obiectul acțiunii în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor exhibate de părți nefiind ținută să răspăundă tuturor argumentelor subsumate uneia sau aceleiași apărări. 1.

Deși menține situația de fapt și dezlegările în drept statuate la fond, instanța de apel reanalizează apărările formulate și nuanțează acolo unde consideră necesar motivarea primei instanțe. Considerentele instanței de apel sunt clare și explicite ele exprimând rațiunile avute în vedere la adoptarea soluției astfel că, nu se poate susține cu temei că motivarea deciziei este superficială sau ineficientă sau că apărările părților cu privire la titlurile de proprietate exhibate nu au fost efectiv analizate de vreme ce instanța a analizat în considerente aceste apărări argumentându-și opinia cu privire la preferabilitatea titlului reclamantei. 1.

Cea de-a doua ipoteză de nemotivare susținută de recurentă, cu privire la existența unor considerente contradictorii în dezlegarea autorității de lucru judecat, apărare formulată de aceasta parte la fond și reiterată în apel, este de asemeni nefondată. Instanța de apel analizând cele trei condiții impuse de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat, apreciază că deși, părțile între care s-au purtat litigiile anterioare și cele din prezenta cauză, sunt aceleași, nu exista identitate de obiect și cauză juridică, astfel că, menține soluția fondului, de respingere a autorității de lucru judecat invocată de pârâtă. Aceste considerente nu conțin, în sine nicio contradicție și, sunt în deplină concordanță cu soluția adoptată, de respingere a apelului promovat de pârâtă. Aserțiunea recurentei în sensul că odată recunoscută identitatea de părți între litigiile anterioare și prezenta cauză, se impune de plano înlăturarea aplicării art. 492 C. civ. și că instanța de apel neprocedând în consecință este în contradicție cu ea însăși, excede dezlegării date de instanță asupra autorității de lucru judecat și nici nu o contrazice. Chestiunea efectelor celor două hotărâri judecătorești în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor și a dreptului de superficie asupra terenului este reluată și analizată de instanță din perspectiva acțiunii în revendicare în comparare de titluri, instanța de apel apreciind că dreptul reclamantului este preferabil, apreciere care este argumentată în considerentele deciziei. 1.

Cu privire la celelalte susțineri ale recurentei subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la situația de fapt relevantă dovedită în cauză și la ignorarea dovezilor administrate și a concluziilor pe care acestea le impuneau, prin conținutul lor concret, argumentele aduse tind la o critică de netemeinicie, pe situația de fapt. Altfel spus, recurentul, sub pretext de nemotivare, pune în discuție o reapreciere a probelor administrate, pentru a trage, cu privire la situația de fapt, alte concluzii decât cele statuate la fond și confirmate de instanța de apel. Or, potrivit actualei reglementare a recursului cuprinsă în Codul de procedură civilă titlul V – exercitarea acestei căi extraordinare de atac, nedevolutivă se poate face numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9, iar reaprecierea dovezilor administrate nu se circumscrie vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege. Stabilirea situației de fapt constituie atributul suveran al instanței fondului cu condiția ca aceasta să își motiveze soluția adoptată, condiție îndeplinită în cauză. Instanța de apel menținând în tot sentința fondului a adoptat motivare expresă și explicită, așa încât repunerea în discuție a situației de fapt prin reaprecierea provelor, în cadrul acestui motiv de nelegalitate este fără temei legal. În sfârșit, Curtea constată, cu privire la acest motiv de recurs și o anumită lipsă de rigoare în expunerea argumentelor fiind antamate și aspecte ce țin de aplicarea legii, vizând autoritatea de lucru judecat, regimul juridic în baza căreia a fost cumpărat imobilul de către autorul pârâtei și cu privire la dreptul de superficie recunoscut judiciar. Aceste critici sunt reluate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportarea lor la dispozițiile legale care au fost greșit aplicate sau interpretate, ori ignorate, în opinia recurentei, și ele vor fi analizate în considerentele afectate acestui motiv de recurs, în care se încadrează după art. 304 C. proc. civ. Curtea amintește că, dispozițiile cuprinse în Codul de procedură civilă referitoare la recurs, art. 3021, art. 303 și art. 304 instituie reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procesuale care trebuie respectate întocmai. 2. Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2.1. Dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., pretins încălcate, au următorul conținut: “în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; după casare instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. 2.2. Prin decizia nr. 4140 din 13 decembrie 2006 pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul București împotriva deciziei nr. 784/2005 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în sensul admiterii apelului declarat de aceiași parte împotriva sentinței fondului și desființând această hotărâre a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, statuând că „terenul în litigiu, situat în Parcul Herăstrău, conform concluziilor raportului de expertiză necontestat de părți, face parte din domeniul public al Municipiului București cu consecința că această entitate are vocația promovării acțiunilor în justiție pentru apărarea dreptului de proprietate”. 2.3 Prin urmare, problema de drept dezlegată de instanța supremă prin decizia de casare au vizat calitatea procesual activă a reclamantei Municipiul București de a promova acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost motivată în fapt și în drept, o acțiune în revendicare imobiliară, prin care tinde la apărarea dreptului său de proprietate publică, și aceasta deoarece valorificarea dreptului de proprietate când imobilul este posedat de altă persoană se face numai pe calea acțiunii în revendicare, o acțiune reală, petitorie în care cel ce se pretinde proprietar trebuie să-și dovodească dreptul de proprietate precum și apartenența terenului în litigiu domeniului public al Municipiului București. Concluzia se impune cu forța evidenței, nu numai prin caracterul explicit al considerentelor deciziei de casare, dar și prin raportare la obiectul recursului, respectiv decizia și sentința atacată prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa calității sale procesual active. 2.4. Instanța de casare nu a dat nicio indicație asupra necesității administrării anumitor probe obligatorii pentru judecătorii fondului și aceasta deoarece cauza nu a fost soluționată pe fond în primul ciclu procesual, ci pe excepție, chiar dacă excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, acțiunea reclamantei nu a fost respinsă inițial ca neîntemeiată ci pentru lipsă de calitate procesual activă, motiv pentru care trimiterea spre rejudecare s-a făcut către prima instanță. Mențiunea cuprinsă în partea finală a considerentelor deciziei de casare referitoare la „administrarea tuturor probelor necesare justei soluționări a cauzei”, nu semnifică așa cum susține recurentul, a obligației impusă instanței de trimitere de a administra și alte probe, prin referire la probele deja câștigate cauzei care nu sunt suficiente pentru soluționarea justă a litigiului, ci are în vedere dreptul părților, în virtutea principiului disponibilității, dar și al instanței, în temeiul art. 129 C. proc. civ., de a solicita și administra toate probele utile, concludente și pertinente soluționării cauzei. 2.5. În rejudecare, prima instanță, reținând in terminis, în cuprinsul încheierii din data de 23 aprilie 2007 că excepția calității procesual active a reclamantei a fost dezlegată de instanța de casare, se pronunță asupra acțiunii formulate de reclamantă, acțiune în revendicare imobiliară, analizând titlurile de proprietate prezentate de părți, din perspectiva apărărilor formulate de acestea. 2.6. În considerentele sentinței, și deciziei pronunțate în cauză, nu există nicio referire sau raționament care să impună concluzia că au fost interpretate greșit cele statuate prin decizia de casare. Totodată, ambelor părți, le-au fost încuviințate toate probele cu înscrisuri solicitate, așa încât, critica recurentei sub acest aspect se vădește nefondată. 2.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. recurenta a susținut în esență că prin două hotărâri judecătorești anterioare, definitive și irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 363 din 10 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sector 1 și sentința civilă nr. 3105 din 16 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, s-a constatat că societatea este proprietara construcțiilor situate de terenul din sector 1 și titulara dreptului de superficie asupra terenului aferent construcțiilor, ceea ce impunea concluzia existenței autorității de lucru judecat în prezenta cauză. 2.

După art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleași părți făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate”. Principiul instituit de art. 1201 C. civ. și care constituie o excepție peremtorie, de ordine publică, împiedică judecarea din nou a unui raport juridic care a făcut obiectul unei judecăți anterioare definitive. Pentru ca excepția de lucru judecat să opereze, dispozițiile legale susmenționate impun condiția cumulativă a existenței unei triple identități, de obiect, cauză și părți, cu alte cuvinte se cere ca raportul juridic dedus judecății din nou să fie identic cu cel anterior judecat. În acest sens, exista identitate de obiect dând beneficiul juridic care se reclamă este identic cu cel asupra căreia s-a statuat deja prin hotărârea anterioară și identitate de cauză când raportul din nou pretins ca fapt generator al aceluiași beneficiu, a fost cuprins și în raportul anterior și judecat, ținând cont de cadrul juridic în care cauza a fost invocată și tranșată, cu alte cuvinte același cadrul juridic stabilit de părți în limitele căruia instanța s-a pronunțat. În sfârșit identitatea de părți, impune cerința ca în ambele judecăți să figureze aceleași părți și în aceiași calitate, adică în nume propriu și nu ca mandatar al altuia. 2.

Verificând din perspectiva condiției triplei identități, acțiunea de față, ce face obiectul judecății pendinte și cele statuate prin hotărârile judecătorești anterioare, în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, Curtea constată că nu există nicio violare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., soluția adoptată de instanța fondului și menținută de instanța de apel în sensul inexistenței identității de obiect și cauză, este corectă. Astfel, prin sentința comercială 363 din 10 ianuarie 2000 s-a constatat în temeiul art. 111 C. proc. civ. că societatea este titulara dreptului de superficie asupra terenului de sub construcțiile și anexele ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat între I.C.R. 1 și N.D., construcții aportate de cumpărător ulterior la capitolul social al societății în calitatea sa de asociat, iar prin sentința comercială 3105 din 16 mai 2000 a Tribunalului București, secția comercială, s-a constatat că societatea este proprietatea construcțiilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare sus menționat, hotărârile fiind pronunțate în contradictoriu cu C.G.M.B., D.A.P.G., și respectiv Primăria Municipiului București, A.P.G. Prin acțiunea pendinte formulată de Municipiul București – în calitate de persoană juridică de drept public, se solicită obligarea societății pârâte să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul și terenul situat în Șos.Nordului nr. 7-9, invocând un drept de proprietate publică asupra bunului situat în Parcul Herăstrău, bun ce aparține domeniului public al acestei entități. Acțiunea, astfel cum a fost formulată și întemeiată în drept, având ca obiect valorificarea dreptului de proprietate asupra bunului, aflat în posesia altei persoane este o acțiune petitorie, reală, în revendicare, soluționarea ei impunând examinarea titlurilor de proprietate prezentate de părți și aprecierea eficacității lor. Or, prin hotărârile judecătorești anterioare nu au fost examinate și nu s-a statuat asupra drepturilor de proprietate invocate de părți cu privire la același bun, nu au fost examinate titlurile lor din perspectiva unei acțiuni în revendicare, altfel spus, chestiunea litigioasă din prezenta cauză prin care Municipiul București invocă un drept de proprietate publică asupra bunului nu a făcut obiectul acțiunilor soluționate prin hotărârile anterioare. Raportul juridic dedus judecății pendinte nu este identic nici sub aspectul obiectului și nici în ce privește cauza petendi cu cel anterior, iar lucrul judecat, trebuie întotdeauna examinat în limitele raporturilor pe care părțile le-au pus în discuție în judecata anterioară. Așa fiind, nu se poate susține cu temei că, acțiunea pendinte este incompatibilă și nu poate coexista cu chestiunile judecate prin cele două hotărâri anterioare, cu alte cuvinte, că operează excepția autorității de lucru judecat. 3. În principiu hotărârile judecătorești nu sunt translative de drepturi, ci declarative, în sensul că nu produc transmisiunea unui drept de la o persoană la alta, nu crează un drept în favoarea cuiva, ci recunosc numai drepturi anterioare. În această ordine juridică, instanțele au reținut cele constatate prin hotărârile judecătorești invocate de recurentă în consolidarea titlului său de proprietate. Altfel spus, titlul de proprietate al pârâtei recurente asupra bunului revendicat – este titlul sub care N.D. a dobândit bunul de la I.C.R. 1 în baza convenției de vânzare - cumpărare încheiate la 26 iulie 1990, bun pe care ulterior l-a aportat, la capitalul social al societății pârâte în calitate de asociat, iar cele constatate prin sentința comercială nr. 3105/2000 sunt în acest sens, față de caracterul declarativ al hotărârii judecătorești. Comparând titlurile de proprietate invocate de părți, concluzia reținută de instanțe cu privire la caracterul absolut al dreptului de proprietate dovedit de reclamanta Municipiul București, asupra bunului revendicat, se fundamentează legal. Trebuie precizat în acest punct al expunerii că, în acțiunea în revendicare în care ambele părți exhibă titluri de proprietate asupra bunului, stabilirea dreptului de proprietate, impune o examinare și apreciere comparativă a acestora. Deși recurenta prin criticile formulate se referă exclusiv la dovezile administrate și concluziile care se desprind sub aspectul dreptului său de proprietate asupra bunului această analiză nu poate fi făcută decât prin raportare și la dreptul de proprietate dovedit de reclamantă, fiind de esența acțiunii în revendicare examinarea și aprecierea comparativă a drepturilor de proprietate invocate sub raportul probabilității lor. 3.1.Titlul invocat de societatea pârâtă, contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 26 iulie 1990, prin care autorul său a cumpărat de la I.C.R. 1 mai multe bunuri, printre care și clădiri amenajări, chioșcuri, ca act probatoriu, ca instrumentum, dovedește existența unor raporturi juridice cu privire la dreptul transmis, raporturi în puterea cărora dobânditorul nu poate primi dreptul decât așa cum figura în patrimoniul autorului său. Or, la data încheierii actului, vânzătoarea I.C.R. 1, întreprindere de stat, deținea bunul numai în calitate de chiriaș, în baza unui contract de închiriere încheiat începând cu anul 1988 cu D.D.P., contract care a încetat la 1 octombrie 1990, la cererea întreprinderii. Prin urmare, transferul dreptului de proprietate nu putea opera în situația în care vânzătorul la data încheierii, 26 iulie 1990, nu era proprietarul bunului, ci îl deținea în calitate de chiriaș. 3.2. Probele relevă în acest sens că la data de 20 septembrie 1990, N.D. – șef unitate la debarcader și dl. S.D. – reprezentantul ÎM M., solicită, D.D.P. închirierea spațiului, respectiv a localului, cerere aprobată la 25 septembrie 1990 de D.D.P., iar la 26 noiembrie 1990 se încheie contractul de închiriere cu ÎM M., reprezentată de d-nii S.D. și N.D., obiectul închirierii fiind suprafețele situate în Parcul Herăstrău, respectiv construcții 458 mp, 120 mp depozite și 903 mp curte. În sfârșit la data de 21 martie 1991, spațiul respectiv este închiriat societății pârâte, N.D. și S.D. având calitate de asociați. Societatea pârâtă nu oferă nicio explicație pertinentă cu privire la încheierea acestor contracte de închiriere pentru spațiul comercial în litigiu, în condițiile în care, contractul de vânzare - cumpărare exhibat ca titlu de proprietate se încheiase anterior – respectiv la 26 iulie 1990. 3.3. Susținerea recurentei în sensul ca imobilul, ca element al fondului de comerț administrat de I.C.R. 1 s-a vândut distinct, sub forma unor mijloace fixe în condițiile Decretului Lege nr. 54/1990 și că, în prealabil s-au închiriat în baza art. 9 din Decret, spații disponibile din clădiri Asociației M., nu are niciun fundament legal și nici probatoriu. 3.4. Așa cum s-a arătat la pct. 3.1 închirierea spațiului către Asociația M. s-a făcut la data de 26 noiembrie 1990, iar contractul de vânzare - cumpărare s-a încheiat anterior, respectiv la 26 iulie 1990. Decretul Lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, prevedea posibilitatea vânzării de către întreprinderile de stat sau cooperatiste de “mașini, utilaje, instalații disponibile către întreprinderile mici” (art. 10), prin urmare bunuri mobile, din categoria celor enumerate. Actul normativ adoptat de Consiliul F.S.N., la 12 februarie 1990, urmare schimbărilor istorice ce au avut loc în decembrie 1989, nu constituie un act de privatizare, în sensul legislației adoptate ulterior și asupra căruia vom reveni, ci, reprezintă numai un prim pas pentru stimularea liberei inițiative, instituțiile economice specifice economiei de piață au fost create ulterior, treptat, odată cu apariția Legii nr. 15/1990. 3.5 Invocarea de către recurentă a legislației cu privire la privatizarea societăților comerciale este lipsită de relevanță în cauză, față de data încheierii actului de vânzare - cumpărare 26 iulie 1990. În acest sens, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, a fost publicată în M. Of. nr. 98/8.08.1990, iar Legea nr. 58 din 14 august 1991 publicată în M. Of. Partea I nr. 169/16.08.1991 referitoare la privatizarea societăților comerciale viza societățile comerciale constituite conform dispozițiilor capitolului III din Legea nr. 15/1990 și regiile autonome transformate prin hotărâre de Guvern în societăți comerciale. Altfel spus, calificarea dată de recurenta imobilului vândut de I.C.R. 1 la data de 26 iulie 1990, de activ comercial, în sensul legislației adoptată ulterior privind privatizarea societăților comerciale, este o construcție juridică fără niciun fundament legal, nu numai pentru că încalcă principiul neretroactivității legii, dar și pentru că bunul deținut cu chirie de întreprinderea de stat nu se încadra în categoria bunurilor ce urmau să constituie patrimoniul societăților comerciale înființate în temeiul Legii nr. 15/1990. 3.6. Distinct de acestea, mai trebuie subliniat că procesul de privatizare a societăților care a făcut obiectul unor reglementări succesive, (Legea nr. 58/1991, abrogată prin O.U.G. nr. 88/1997, O.U.G. nr. 37/1999, Legea nr. 99/1999) nu semnifică transformarea proprietății publice în proprietate privată, ci transferul bunurilor corporale sau incorporale, inclusiv a acțiunilor din proprietatea privată a statului sau a unei unități administrativ teritoriale în proprietatea particularilor, cu alte cuvinte, prin procesul de privatizare nu se schimbă natura dreptului de proprietate asupra bunului, bunurile proprietate publică a statului sau unităților administrativ teritoriale nefăcând obiectul reglementărilor în domeniul privatizării. 3.7. Cât privește dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta a dovedit cu titlul exhibat apartenența bunului la domeniul public, în sensul că a fost dobândit de unitatea administrativ teritorială printr-unul din modurile prevăzute de lege – respectiv exproprierea pentru utilitate publică dispusă prin Legea nr. 2412/1912 pentru crearea Parcului Național din București, actualmente Parcul Herăstrău. Referitor la construcția în litigiu, situată în interiorul parcului dispozițiile art. 492 C. civ. își găsesc pe deplin aplicarea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției, deoarece accesiunea nu e decât o consecință a incorporării materiale a unui lucru accesoriu cu lucrul principal care constituie obiectul dreptului de proprietate. Construcțiile, ca accesoriu incorporate în pământ în mod artificial aparțin proprietarului terenului, în baza prezumției că aceste lucrări făcute pe pământul său, sunt ale sale fiind cuprinse în dreptul său, prezumție care nu a fost înlăturată în cauză. Cu alte cuvinte, în condițiile în care I.C.R. 1, a deținut imobilul (construcțiile) în temeiul unui contract de închiriere, recurenta, nu poate să susțină că aceste construcții au fost edificate de I.C.R. 1, respectiv faptul că manopere și materialele înglobate în construcție au aparținut întreprinderii de stat, singura ipoteză în care prezumția instituită de art. 492 C. civ. ar fi fost răsturnată, cu consecința nașterii dreptului numai la despăgubiri pentru materialele și manopera înglobate în construcție. 3.8.Aserțiunea recurentei, în sensul că drepturile reclamantei asupra bunurilor de natura celui ce face obiectul litigiului au fost recunoscute ca atare prin Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, iar drepturile societății pârâte asupra activului comercial legal recunoscute, sunt anterioare celor configurate de Legea nr. 213/1998, deoarece situația de fapt și de drept a amplasării activelor comerciale este calificată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca aparținând domeniului privat al statului și unităților administrative, este fundamental greșită deoarece se confundă bunurile apropiate cu titlu comunitar și bunurile apropiate cu titlu privat de către stat sau de către unitățile administrativ teritoriale, cu alte cuvinte domeniul public și domeniul privat al statului și unităților administrativ teritoriale. Astfel spus dacă este vorba despre bunuri din domeniul public, asupra lor se exercită un drept de proprietate publică, iar asupra bunurilor din domeniu privat al statului se exercită un drept de proprietate privată aparținând statului sau unităților administrativ teritoriale, diferența dintre ele fiind date de conținutul, limitele și caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, deoarece numai bunurile din domeniul public au un regim specific, fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. În acest sens, mențiunea cuprinsă în art. 1844 C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase afară din comerț” evocă caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public, care nu pot fi dobândite prin mijloace de drept privat. Regula inalienabilității bunurilor din domeniul public nu este infirmată de posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, de concesiune, de folosință gratuită pentru instituțiile de utilitate publică sau de închiriere [art. 136 alin. (4) din Constituție] deoarece în acest caz nu este vorba de înstrăinare sau dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalități specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public. 3.9. Dreptul de proprietate publică își găsește consacrarea legislativă, în dispozițiile cuprinse în Codul civil – art. 475 alin. (2), art. 476, art. 478, art. 480, art. 499, art. 1844, în art. 136 alin. (1) – (4) din Constituție, în forma revizuită, (art. 135 în forma inițială), art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 121 - art. 126 din Legea nr. 215/2001, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesionărilor, texte care impun concluzia că aparțin domeniului public bunurile afectate unei utilități publice, respectiv bunurile de uz și interes public. Cum bunurile de uz public sunt acele bunuri de folosință generală, adică bunurile ce pot fi folosite, în același timp, în mod actual sau eventual, de toți membrii unei comunități, dreptul de proprietate al municipalității asupra Parcului Herăstrău, nu a fost recunoscut pentru prima dată prin Legea nr. 218/1998 cum susține recurentul, ci el exista de la data dobândirii sale prin Legea nr. 2412/1912 promulgată de Carol I, pentru crearea Parcului Național București. Cu alte cuvinte, bunurile care aparțin domeniului public nu sunt numai cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 213/1998, ci orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public și sunt dobândite de stat sau de către unitățile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege. 4. În sfârșit, referirea recurentului la art. 25 din Legea nr. 213/1998, nu are nicio legătură cu „situația de fapt și de drept a amplasării activelor comerciale” în discuție. Prin art. 25 din Legea nr. 213/1998 s-a prevăzut că: „În accepțiunea acestei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 C. civ., se înțelege domeniu privat al statului sau al unității administrativ teritoriale”. Art. 477 C. civ. – prevedea că bunurile fără stăpân și bunurile dintr-o moștenire vacantă aparțin domeniului public”. Fără a intra în examinarea formulei utilizate de legiuitor, această prevedere este străină cauzei de față, deoarece pârâta - recurentă nu a susținut niciun moment că imobilul, construcția, se încadrează în categoria bunurilor fără stăpân sau a bunurilor dintr-o moștenire vacantă preluate de stat. Ca urmare, constatând nefondate criticile formulate de recurentă, pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.