ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1008 din 10 decembrie 1998,

devenită ulterior îndreptării erorii materiale din 30 martie 1999, sentința

civilă nr. 1006 din aceeași dată, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondată,

acțiunea în pretenții formulată de reclamanta pârâtă R.N.P., Direcția silvică

Ploiești, în contradictoriu cu pârâta SC S.P.SRL Cerasu, județul Prahova.

Prin aceeași sentință s-a admis cererea reconvențională

formulată de pârâta-reclamantă și a fost obligată reclamanta-pârâtă la 854.260

lei penalități contractuale și 944.283.459 lei daune-interese.

S-a reținut că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 28

alin. (2) și art. 29 din Ordinul nr. 572/1991, cu privire la termenele,

modalitățile și perioadele de recoltare și transport al materialului lemnos și

nu a răspuns contestațiile și obiecțiunilor formulate de pârâtă.

S-a mai reținut că, prin conduita abuzivă a reclamantei, s-a

creat pârâtei prejudiciu stabilit prin expertiza contabilă.

În urma apelului declarat de R.P.N., Direcția silvică

Ploiești, Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 817 din 6

septembrie 2001, a respins cererea de repunere în termen, în ce privește

declararea apelului.

S-a reținut că declararea apelului s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., dar și ale art. 2 ale aceluiași

text, care arată că atunci când împiedicarea, care a dus la neexecutarea căii

de atac, reprezintă o împrejurare mai presus de voința părții, cererea de

repunere în termen este de 15 zile de la data încetării împiedicării.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, deoarece a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a art. 103 C. proc. civ.,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că termenul pentru formularea cererii de repunere

în termen curge de la 29 ianuarie 2001, când, prin decizia civilă nr. 160,

pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a respins contestația de desfacere a

contractului de muncă, formulată de funcționara care nu a prezentat conducerii

sentința pentru a putea declara apel în termen.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 103 C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi

de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură atrage decăderea, afară de

cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedește că a fost împiedicat

printr-o împrejurare mai presus de voința ei, (…) caz în care actul procedural

se va împlini în 15 zile de la încetarea împiedicării și în același termen vor

fi arătate și motivele împiedicării”.

Din acest text rezultă că repunerea în termen, în

exercitarea unei căi de atac, este un atribut conferit instanței, de a înlătura

decăderea părții atunci când constată că au existat motive obiective ce au

împiedicat-o să efectueze actul procedural în termenul prevăzut de lege, sub

aspectul termenului și a datei de la care el curge, dispozițiile alin. (2) al art.

103 C. proc. civ. sunt exprese, în sensul că acesta este de 15 zile și se

socotește de la momentul încetării împiedicării.

Motivul împiedicării, în declararea apelului în termen,

motiv invocat în cererea de repunere în termen, l-a reprezentat faptul că

secretara societății, care a semnat de primirea corespondenței, nu a prezentat

conducerii sentința civilă nr. 1008, devenită 1006 din 10 decembrie 1998,

pentru a putea fi exercitată calea de atac a apelului.

Considerând că acesta este un motiv de împiedicare mai

presus de voința părții, conform art. 103 C. proc. civ., cererea de repunere în

termen trebuia adresată instanței în 15 zile de la încetarea lui, respectiv, la

19 ianuarie 1999, când reclamanta, în loc să facă acest demers în instanță, a

formulat împotriva sentinței civile nr. 1006 din 10 decembrie 1998, cerere de

revizuire ce a format obiectul dosarului nr. 512/1999 al Tribunalului Prahova.

Împrejurarea susținută de recurenta-reclamantă, conform căreia,

la 29 ianuarie 1999, împotriva funcționarei s-a luat măsura desfacerii

contractului de muncă pentru alte abateri, dar și pentru faptul că nu a

prezentat conducerii această sentință și s-a așteptat hotărârea irevocabilă în

contestația formulată de petentă împotriva acestei măsuri, nu prezintă

relevanță, întrucât dovada împiedicării exercitării dreptului, în speță, a căii

de atac a apelului, putea fi făcută în cadrul cererii de repunere în termen,

prin orice mijloc de probă.

Prin urmare, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ.,

termenul de 15 zile se socotește de la momentul în care a încetat împiedicarea

în exercitarea căi de atac, iar acesta corespunde datei de 19 ianuarie 1999,

când reclamanta a formulat cerere de revizuire a sentinței civile nr. 1006/1998,

considerându-se că, la acel moment, conducerea societății a luat cunoștință de

comunicarea hotărârii.

Cererea de repunere în termen fiind adresată instanței la 12

aprilie 2001, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., cum

corect a apreciat Curtea.

În consecință, decizia pronunțată fiind temeinică și legală,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.P. – Direcția silvică

Prahova – Ploiești, împotriva deciziei nr. 817 din 6 septembrie 2001 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2003.