ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1291/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1564/2000,

Tribunalul Prahova a admis acțiunea reclamantei, SC.T.P. SRL Ploiești, și a

obligat pârâta, SC. F.F. SRL Galați, la plata sumelor de 18.003.260 lei

contravaloare marfă și 59.140.950 lei penalități de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul,

în baza înscrisurilor de la dosarul cauzei și a dispozițiilor legale incidente

speței, a reținut că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.

25/1997, în baza căruia reclamanta a livrat pârâtei diferite cantități fier

vechi, iar aceasta din urmă nu a plătit prețul. Conform clauzei contractuale,

pârâta datorează reclamantei și penalitățile de întârziere la care a fost

obligată.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva

sentinței, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 634 din 11 mai 2001,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 3216/2001, prin care s-a

apreciat ca fiind legală și temeinică hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs pârâta apelantă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, susține recurenta că, dat

fiind că reclamanta cesionase datoria sa către SC.R.O. SRL Ploiești, nu mai

datorează personal nimic reclamantei, pe de o parte. Pe de altă parte că,

cesionând datoria, reclamanta nu mai are calitate procesuală activă, singura

care putea să o acționeze pentru recuperarea sumei fiind cesionara SC.R.O. SRL,

care însă nu a făcut-o.

Criticile au fost formulate și în

apel, ele sunt însă neîntemeiate pentru considerentele ce urmează. Este

adevărat că între reclamantă și pârâtă s-a semnat o notă, prin care s-a

convenit ca reclamanta să cesioneze către SC.R.O. SRL Ploiești, creditul de

18.003.260 lei (potrivit copiei aflată la dosar Curtea de Apel Ploiești).

Înscrisul în interpretarea pârâtei ar fi o formă de compensație. Numai că o

astfel de compensație nu este valabilă dacă nu este acceptată și de către

cesionar, pe de o parte. Pe de altă parte, nu rezultă existența unor datorii

reciproce între cele trei societăți. În fine pârâta susține chiar stingerea

datoriei, conform O.P. 113 din 14 februarie 1999 și O.P. 043 din 23 martie 2000,

care însă se referă la altă sumă (10 milioane), pe de o parte. Pe de altă parte

nu s-au prezentat nici respectivele ordine și nici extrasul de cont care să

facă dovada achitării debitului în litigiu. Cu alte cuvinte pârâta nu a făcut

dovada celor susținute.

În fine, față de recunoașterea

debitului de către pârâtă, chemarea sa în judecată se justifică, reclamanta

având calitate procesuală care obliga pârâta la plată, este justificată,

reclamanta dovedind livrarea mărfii a cărei contravaloare a pretins-o prin

acțiune, astfel că, în mod just, Curtea de Apel a apreciat legală și temeinică

soluția, iar decizia pronunțată în apel este la adăpost de critică față de

probele dosarului.

Față de considerentele ce preced,

Înalta Curte de Casație și Justiție,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta,

SC.F.F. SRL Galați, împotriva deciziei nr. 634 din 11 mai 2001, a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 1 aprilie 2004.