ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3140/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3140/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 54 din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad

în Dosarul

nr. 4114/108/2008, în baza art. 197 alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3)

teza I C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat

inculpatul L.

F.,

fiul lui G. și M., la 14

(paisprezece) ani

închisoare pentru infracțiunea de viol, în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului

pedeapsa complementară

a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a),

b), d), e) C. pen., pe o durată de 5 ani.

În

baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat

același inculpat la 4 (patru) ani închisoare pentru infracțiunea de incest, în

formă continuată

În

baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate

inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 14 ani

închisoare pe care a sporit-o cu 1 an închisoare urmând ca inculpatul să

execute pedeapsa rezultantă de 15 ani

închisoare

și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art.

64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

Pe

durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. a fost interzisă

inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

A

fost admisă acțiunea civilă exercitată din oficiu pe seama părții vătămate

minore L.D.,

și a fost obligat inculpatul

să plătească acesteia prin reprezentantul legal

F.M.N. suma de 5000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință penală, Tribunalul

Arad a reținut

următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Arad nr. 140/P/2008

înregistrat la această instanță la data de 8 octombrie 2008 a fost trimis în

judecată inculpatul L.F. pentru comiterea

infracțiunilor de viol în formă

continuată prevăzută de art. 197 alin.

(2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și incest în formă continuată prevăzută de

art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut în

sarcina

inculpatului prin actul de

acuzare că în perioada februarie-mai 2008, a întreținut

mai multe acte sexuale cu partea vătămată L.D., fiica sa naturală în vârstă de 10 ani, prin

constrângere și profitând de imposibilitatea ei de a se apăra.

În

faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut comiterea faptelor

arătând că nu își amintește împrejurările în care

a comis faptele întrucât era sub

influența băuturilor alcoolice.

În

fața instanței de fond inculpatul L.F. a uzat de dreptul la tăcere conform art.

70 alin. (2) și art. 322 C. proc. pen., refuzând să facă declarații.

Din ansamblul materialului probatoriu administrat în faza de urmărire

penală respectiv: proces verbal de cercetare la

fața locului, denunț, declarația

părții vătămate L.D., raport de

constatare medico-legală, declarațiile martorilor L.A. și B.A., declarațiile

inculpatului și cel

administrat nemijlocit

în fața instanței - declarația părții vătămate L.D.,

ale martorilor F.N.,

L.A.G., B.A., adrese

ale Direcției Generale

de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad, referat de

evaluare

întocmit de Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Arad, tribunalul a

reținut următoarele:

Din relația de concubinaj a inculpatului L.F. cu martora

F.

N. s-au

născut cinci copii minori, cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani,

printre care se numără și victima L.D. Toți

aceștia au locuit împreună

în localitatea Păuliș, jud. Arad. Partea

vătămată L.D. este în prezent

elevă în clasa

IV-a la Școala generală din localitatea Sâmbăteni jud. Arad. Unul

dintre

acești minori, respectiv M., este încadrată în gradul II de handicap

locomotor și pe fondul acestor probleme de

sănătate este necesară spitalizarea

sa în mod regulat, fiind însoțită de

fiecare dată de martora F.N., mama sa.

În luna februarie 2008, fără a se putea stabili cu

exactitate data, martora F.N. era internată în spital cu minora M., ceilalți

patru copii minori

rămânând acasă cu inculpatul. Copiii dormeau împreună într-o cameră iar

inculpatul dormea în altă cameră. Pe fondul

consumului de alcool, inculpatul a

intrat în camera unde dormeau copiii

săi, a luat-o pe D. în brațe și a dus-o

în

camera în care el dormea. Partea vătămată i-a cerut inculpatului să o lase să

plece, acesta a refuzat și i-a spus să se

dezbrace. La început minora a refuzat

dar

apoi, fiindu-i teamă și-a dat jos pantalonii de pijama. Inculpatul a așezat-o

pe

partea vătămată peste el și a

întreținut raport sexual. După consumarea actului

sexual inculpatul i-a cerut părții vătămate să

facă sex oral, aceasta a început să

plângă și a refuzat, inculpatul a

încercat să o oblige, dar minora s-a trântit la

pământ astfel că a renunțat și a ieșit din cameră. Partea vătămată a

simțit dureri

și a văzut că din zona genitală îi curge sânge, s-a șters

cu o cârpă, pe care a aruncat-o în soba de teracotă din cameră, observând

totodată că tatăl său

ejaculase pe pătura

de pe pat. În tot acest timp, în cameră muzica de la aparat

răsuna cu

intensitate.

În aceeași perioadă, fără a se putea stabili cu

exactitate data, în aceleași

împrejurări, inculpatul a încercat să

întrețină din nou raport sexual cu minora

D. După ce

inculpatul s-a dezbrăcat și a dezbrăcat-o și pe partea vătămată,

a

încercat să-i introducă penisul în vagin dar nu a reușit și pentru că aceasta a

început să plângă, i-a introdus un deget în vagin, până când partea

vătămată a

început să sângereze și să acuze dureri puternice,

astfel că a renunțat.

În noaptea de 15 mai 2008, aflându-se la domiciliu

împreună cu cei patru

minori, martora F. lipsind de acasă din motivele

susmenționate, inculpatul a

luat-o pe partea vătămată din camera în

care dormea cu frații săi și a dus-o în

camera sa. Aici i-a cerut să se

dezbrace și în ciuda solicitărilor minorei de a-i

permite să plece inculpatul a

amenințat-o cu bătaia, astfel că aceasta s-a dezbrăcat. Inculpatul a încercat

să întrețină raport sexual cu minora dar nu a

reușit.

în aceste împrejurări inculpatul i-a cerut părții vătămate să facă sex oral dar

aceasta s-a zbătut și a strigat, astfel că a renunțat la idee. În final,

inculpatul

a obligat-o pe partea

vătămată să-i mângâie penisul cu mâna și a amenințat-o cu

moartea dacă

va spune cuiva despre cele întâmplate. Și această faptă s-a petrecut pe fondul

consumului de alcool.

A

doua zi partea vătămată a povestit fratelui său, martorul L.

A. și verișoarei sale, martora B.A. despre cele

întâmplate. În

aceeași zi partea

vătămată a anunțat-o telefonic pe mama sa, martora F.

N. relatându-i

faptele petrecute.

Din

raportul de constatare medico-legală din 23 mai 2008

întocmit de Serviciul Județean de Medicină legală Arad s-a reținut că

partea

vătămată L.D. a prezentat

leziuni traumatice corporale situate în zona

subclavicular stânga care s-au putut produce prin zgâriere cu unghiile

și necesită

1-2 zile de îngrijiri medicale. Din punct de vedere genital

partea vătămată

prezintă deflorare veche

(mai veche de două săptămâni față de data examinării -

19 mai 2008) a cărei dată de producere nu a mai

putut fi precizată.

Procedând la evaluarea probelor, tribunalul a reținut că

într-un punct de vedere, teoria a sintetizat o serie de reguli, raportabile la

ansamblul probator,

prestabilite pe baza unei generalizări a practicii judiciare. O primă

asemenea regulă o constituie aceea, potrivit căreia o singură probă directă

poate fi suficientă pentru dovedirea existenței faptei și a vinovăției

făptuitorului. Prin urmare, s-a apreciat că declarația unui singur martor ocular

poate justifica o

soluție de condamnare a

inculpatului, dacă ea confirmă vinovăția acestuia. O altă

regulă se

referă la aceea că o singură probă indirectă nu este niciodată

suficientă întrucât coroborarea, care presupune

existența mai multor probe, este

de

esența probelor numite indirecte. S-a reținut că acestea fac dovada nu prin

individualizarea lor, importantă ca element al unui sistem, ci prin ansamblul

lor, din care trebuie să rezulte în mod necesar o singură concluzie, cu

excluderea

oricărei alteia.

Ori, s-a constatat de către tribunal că în cauză

declarația părții vătămate L.D. se coroborează cu înscrisul medical și cu

declarațiile martorilor indirecți L.A. și B.A. și în parte cu declarațiile

inculpatului,

date în faza de urmărire penală. în privința

declarațiilor celor doi martori anterior

menționați, date în fața

instanței, tribunalul a constatat că acestea nu cuprind

contradicții față de cele declarate

în faza de urmărire penală, nuanțările fiind o influență a factorului timp

asupra unor împrejurări de detaliu și nu a faptului principal.

Așa cum s-a arătat anterior, în fața instanței

inculpatul a uzat de dreptul la

tăcere conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., refuzând să

facă vreo declarație.

S-a reținut că, deși art. 6 paragr. 2 din C.E.D.O. nu

prevede, în mod expres,

dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria

acuzare, C.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că acestea reprezintă reguli general

recunoscute și acceptate pe plan internațional care stau la baza noțiunii de

proces echitabil.

Curtea Europeană a admis

însă, că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut

însă, în situațiile

în care probele de vinovăție sunt evidente, judecătorul poate

retine unele consecințe defavorabile din tăcerea

acuzatului, fără să fie afectat

caracterul

echitabil al procesului și prezumția de nevinovăție".

În raport de cele reținute anterior tribunalul a apreciat vinovăția

inculpatului ca fiind dovedită, faptele acestuia

astfel cum au fost descrise mai sus

constituie

infracțiunile de viol în formă continuată prevăzută de art. 197 alin. (2) lit.

b)

1

și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și incest în

formă continuată prevăzută de art. 203 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate, au

fost avute în vedere

condițiile concrete în care au fost comise faptele, circumstanțele

personale ale inculpatului precum și concluziile la care a ajuns consilierul de

probațiune din

cadrul Serviciului de

probațiune de pe lângă Tribunalul Arad, a cărui opinie a fost

solicitată.

S-a reținut faptul că gradul de pericol social al faptelor săvârșite

rezultă

din limitele de pedeapsă prevăzute

respectiv deja 10 la 25 ani închisoare pentru viol și de la 2 la 7 ani

închisoare pentru incest. În privința persoanei inculpatului

prima instanță a constatat că acesta este o

persoană în vârstă de 36 ani, la data săvârșirii faptelor, cu un nivel scăzut

de instruire școlară, ca absolvent a 5 clase

primare, este raliat în concubinaj, are 5 copii minori în întreținere (printre

care și

partea vătămată), prestează munci ocazionale pentru asigurarea

veniturilor

familiei, fiind cunoscut cu

antecedente penale pentru fapte comise în perioada

minorității. Din

caracterizarea reprezentanților comunității unde locuiește s-a

reținut că inculpatul manifestă în familie și

societate un comportament violent pe

fondul consumului de alcool.

Poziția inculpatului L.F., cu ocazia interviului derulat pentru întocmirea

referatului de evaluare (indiferență,

indolență,

absența oricărei forme de regret) a conturat concluzia tribunalului, conform

căreia acesta prezintă trăsăturile caracteristice tipice ale „individului

sociopat", trăsături care-i definesc personalitatea. Inculpatul L.F. nu a

dat de înțeles că are capacitatea efectivă de a se implica într-un proces de

auto educare pentru evitarea situațiilor care să-l aducă în conflict cu normele

de

incriminare. Pe lângă

împrejurările de mai sus, prima instanță a considerat util a sublinia distinct

concluzia referatului de evaluare întocmit, potrivit căreia acest

inculpat, pe fondul consumului de alcool poate

constitui un real pericol pentru

membrii familiei sale și pentru membrii

colectivității locale.

Așadar, în limitele legale ale pedepselor Tribunalul

Arad l-a condamnat pe inculpatul L.F. la 14 ani închisoare în baza art. 197 alin.

(2) lit. b)

1

și alin. (3)

teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

aplicându-i acestuia

conform art. 65 C. pen.

pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b), d),

e) C. pen. pe o durată de 5 ani. în

baza

art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. l-a condamnat pe

inculpat

la 4 ani închisoare.

În baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen. a dispus

contopirea pedepselor aplicate

inculpatului în pedeapsa cea mai grea

de 14 ani închisoare pe care a sporit-o cu

1 an

închisoare urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani

închisoare

și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b), d)

și e) C. pen.

Tribunalul a considerat că executarea în regim de

detenție a pedepsei de 15 ani închisoare aplicată inculpatului este aptă în

realizarea scopului punitiv

educativ al pedepsei astfel cum este

definit de art. 52 C. pen.

Ca o consecință a condamnării prima instanță a interzis

inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e)

C. pen. pe durata și

în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. în

privința dreptului la vot garantat de

art. 3 din Protocolul nr. 1 al

Convenției, s-a apreciat că acesta nu este absolut și

poate face

obiectul unor limitări care trebuie apreciate de instanță în fiecare caz

în parte. Această situație a

impus examinarea împrejurării dacă interdicția

respectă principiul proporționalității. în cauză s-a reținut că

inculpatul a comis infracțiunea de viol și incest și gravitatea faptelor relevă

că inculpatul nu are

capacitatea de a

aprecia asupra unor valori fundamentale. Este adevărat că într-o societate

democratică și dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală.

Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a

respecta dreptul la libertatea sexuală al semenilor săi, acesta fiind unul

dintre motivele pentru care va fi lipsit de libertate, tribunalul a considerat

că se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să

aprecieze asupra modului cum este guvernată

țara și localitatea și să-și exprime opinia cu privire la alegerea

corpului legislativ.

Prin urmare s-a

apreciat că este proporțională și justificată măsura interzicerii

drepturilor electorale de către instanță pe

durata executării pedepsei.

Tribunalul

a considerat că se impune interzicerea exercitării de către inculpat a

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., având în vedere

natura și gravitatea infracțiunilor comise de

către acesta asupra fiicei sale minore

în

vârstă de 10 ani, care îl fac incompatibil cu calitatea de părinte, tutore sau

curator.

S-a

reținut că prin intervenția Serviciului de consiliere și intervenție în

regim de urgență pentru copilul abuzat, neglijat

și exploatat din cadrul Direcției

Generale de Asistență Socială și

Protecția Copilului Arad s-a luat măsura îndepărtării părții vătămate din

locuința părintească și aceasta s-a stabilit la

mătușa maternă F.M. în localitatea Sâmbăteni, jud. Arad. în această

familie

i se asigură minorei L.D. protecție, susținere financiară și afectivă precum și

un mediu adecvat nevoilor și evoluției sale psiho-sociale.

Partea vătămată și-a reluat activitatea școlară,

fiind elevă în clasa IV-a în cadrul

Școlii generale din Sâmbăteni, jud.

Arad. Din caracterizarea întocmită de

învățătorul

clasei s-a reținut că minora L.D. prezintă un comportament

normal, socializează cu colegii de clasă, s-a

integrat în grupul de elevi și deși are

o atitudine mai rezervată,

participă activ la activitățile curiculare și extracuriculare.

S-a

reținut că partea vătămată L.D. asistată de mătușa sa

F.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dar în baza art. 17

C. proc. pen. instanța de fond a constatat

că acțiunea civilă este pornită

și se exercită din oficiu.

La solicitarea primei instanțe, Direcția Generală

de Asistență Socială și

Protecția Copilului Arad - Serviciul de Intervenție în regim

de urgență în situații

de abuz și neglijare

a copilului a comunicat că minora L.D. este inclusă

în programul de

consiliere, la care a participat doar o singură dată fiind însoțită de mătușa

sa. Rezultatul evaluării psihologice a minorei a concluzionat că

aceasta prezintă o ușoară imaturitate psihică,

infantilism, rezistență la influența

exterioară,

aviditate afectivă, resentimente, furie, revoltă, simte nevoia de a fi

apreciată, se atașează de exterior, trăiește în

prezentul imediat. Partea vătămată

a

reușit să depășească parțial starea de șoc post traumatic pe care a traversat-o

în cursul anului 2008.

Tribunalul a remarcat că instituția daunelor morale constituie și o

reprobare morală a faptei ilicite, pentru care cel care a săvârșit-o trebuie să

răspundă atât pe plan social, prin

executarea sancțiunii penale cât și pe plan individual prin repararea

prejudiciului existent în patrimoniul părți vătămate și în domeniul vieții

sufletești. Statul este interesat să ocrotească toate valorile care

definesc personalitatea umană împotriva oricăror

atingeri ce li s-ar aduce prin

fapte ilicite, prejudiciile morale

constituind un element al răspunderii civile delictuale.

Având

în vedere gravitatea extremă a faptelor comise de inculpat,

suferințele de excepție suportate de partea

vătămată L.D., s-a apreciat că suma de 5000 lei este suficientă dar și necesară

reparării prejudiciului moral. Așa fiind, tribunalul în baza art. 346 alin. (1)

C. proc. pen. raportat la art. 17

și

art. 14 alin. (5) C. proc. pen. și art. 998 C. civ. a admis acțiunea civilă

exercitată din oficiu pe seama părții vătămate minore L.D. și a obligat

inculpatul să plătească acesteia prin reprezentantul legal F.M. suma

de

5000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței penale nr. 54 din 02 martie 2009

pronunțată de Tribunalul

Arad în Dosar nr. 4114/108/2008, a

declarat apel inculpatul L.F., în

termenul prevăzut de lege, înregistrat

pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de

26 martie 2009

sub nr. 4114/108/2008. Apelul nu a fost motivat în scris.

Inculpatul și-a rezervat dreptul la tăcere și în fața

Curții, potrivit art. 70 C. proc. pen.

și nu a solicitat alte probe în apărare.

Prin Decizia penală 81/ A

din 18 iunie 2009 Curtea de Apel Timișoara în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul L.F. împotriva

sentinței penale nr. 54 din 02 martie 2009 a Tribunalului Arad în Dosarul nr. 4114/108/2008.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli

judiciare către stat în apel, iar suma de 200 lei reprezentând onorariu

apărător oficiu a fost avansată din contul M.J.L.C. în contul Baroului Timiș.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt a fost

corect reținută în raport de probele administrate în cauză, faptele săvârșite

de inculpat fiind pe deplin dovedite.

Totodată s-a reținut că

pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, cu respectarea

criteriilor arătate în art. 72 C. pen., nefiind justificată reindividualizarea

acesteia.

În ceea ce privește latura

civilă a cauzei, instanța de apel a constatat că și sub acest aspect hotărârea

este temeinică și legală.

Împotriva acestei din urmă

decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând hotărârea

prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen. în principal și pct. 14 C. proc. pen., în subsidiar și a solicitat

achitarea în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat

la art. 10 lit. a) C. pen., susținând că din probele administrate în cauză nu a

fost demonstrată existența faptei.

Din conținutul raportului de

expertiză medico-legală a rezultat că deflorarea era mai veche de două

săptămâni, iar acesta este un argument că fapta nu există. În subsidiar s-a

solicitat redozarea pedepsei, prin înlăturarea sporului de 1 an închisoare.

Examinând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

9

pct. 18 și 14 C.

proc. pen., precum și din oficiu, în conformitate cu art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul L.F.

este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 C. proc. pen.

român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod

complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a

săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o

persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să

contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor

și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea

cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul

penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății,

potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea procesului

penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și

împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de

urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul

procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului,

inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în

prezenta cauză conform speței (D. contra României).

Orice persoană, bucurându-se

de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul

beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească

nevinovăția.

Vinovăția nu se poate

stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina

administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței

judecătorești.

Probele trebuie să fie

concludente și utile, credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă

că ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatului i s-a respectat

dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea

principiului egalității de arme, promovat de C.E.D.O. (Hotărârea din 27 oct.

1993 D.B. Bv. vs Olanda).

Din analiza coroborată a

ansamblului materialului probator administrat a rezultat că, în mod corect,

instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe iar la rândul ei, în

baza propriului examen în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului

în săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 203 C. pen. și art. 197 alin. (2)

lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen.

Înalta Curte consideră că în

cauză, prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63

alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta

inculpatului care în perioada februarie-martie 2008, a întreținut mai multe acte sexuale cu partea vătămată L.D., fiica sa naturală, în vârstă de 10

ani și profitând de imposibilitatea ei de a se apăra, întrunește, atât

obiectiv, cât și subiectiv, conținutul incriminator al infracțiunilor de incest

și viol în formă continuată.

Dând sens dispozițiilor art.

3 C. proc. pen. privind aflarea adevărului, instanța de fond și apel au reținut

numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material

administrat în cauză.

Coroborând toate probele

administrate în cauză (proces verbal, cercetare la fața locului, denunț,

declarația părții vătămate, declarație martor, raport de constatare medico-legală,

declarația inculpatului, adresa D.G.A.S.P.C.A., referat evaluare) acestea

conduc, cu certitudine la stabilirea situației de fapt reținută de cele două

instanțe și a vinovăției inculpatului. Nu se poate susține că fapta nu există,

atâta timp cât probele demonstrează cu prisosință comiterea acesteia, în

special raportul de constatare medico-legală care constată existența undei

deflorări mai veche, a cărei dată nu poate fi precizată.

Faptul că în concluziile

raportului de constatare medico-legală se menționează în paranteză că

deflorarea este mai veche de 2 săptămâni, după care se arată că data nu poate

fi precizată, nu înseamnă că deflorarea părții vătămate nu s-a putut realiza în

luna februarie 2008, atâta timp cât se precizează în mod expres că nu se poate

stabili cu exactitate data acestui fapt, intervalul de 2 săptămâni este pur

orientativ și nu reprezintă o dată relevantă, de la care să se aprecieze că s-a

realizat deflorarea, cât timp se arată ulterior că acest lucru nu poate fi

stabilit.

Simpla afirmație a unei

stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi

acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat,

respectiv negarea realității (în faza de urmărire penală) și după aceea

prevalându-se de dreptul la tăcere în faza de cercetare judecătorească, nu

poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile (concluziile raportului

de constatare medico-legală a părții vătămate sunt confirmate de declarațiile

părții vătămate și ale martorilor audiați în cauză).

În raport de cele reținute,

este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului, în baza art. 10 lit.

a), deoarece evidența existenței faptei, cât și săvârșirea acesteia de către

inculpat sunt indubitabile.

Astfel Înalta Curte constată

că în cauză nu a fost comisă o eroare gravă de fapt în sensul art. 385

9

pct. 18, situația de fapt a fost corect stabilită.

Întrucât condamnarea

inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăție, nu se

poate vorbi de constatarea încălcării art. 6 paragr. 2 C.E.D.O. cu referire la

art. 66 și art. 5

2

C. proc. pen., care reglementează prezumția de

nevinovăție, garanție specifică a unui proces echitabil, recunoscută persoanei

acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.

Cu privire la examinarea

criticii formulate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 (s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art.

72 C. pen.), Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 72 C. pen. la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții

generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea

pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este

totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie

rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după

anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a

criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea

explicită a principiului alegerii sancțiunii, așa încât respectarea acestuia

este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și poată

îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și

al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau

neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului

de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât

și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de constrângere și

de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai

printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana

căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe. În sensul

adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Așa fiind, inculpatul

trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații,

răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății.

Sub aspectul

individualizării pedepsei în speță, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală

a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul

de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de

circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele personale ale

inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă,

posedă antecedente penale, așa cum rezultă din fișa de cazier.

Exemplaritatea pedepsei

produse efecte atât asupra conduite infractorului, contribuind la reeducarea

sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus

acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări

viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o

pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării

morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al

pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte

gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și

proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea

acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C. pen. român, - art. 52

alin. (1) - potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni”.

Faptele inculpatului sunt

extrem de grave aducând atingere unor valori sociale cum ar fi libertatea

sexuale, integrității fizice și psihice a persoanei, astfel că în operația

complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ține seama de

modalitatea de săvârșire, de urmările produse, de gradul ridicat de pericol

social al faptelor săvârșite - viol și incest - de persoana inculpatului - cunoscut

cu antecedente penale, de faptul că manifestă pe fondul consumului de alcool un

comportament violent, fiind un adevărat pericol pentru familie și societate,

nemanifestând regret pentru fapta săvârșită, aspecte care demonstrează că

resocializarea sa viitoare pozitivă nu e posibilă decât prin aplicarea unei

pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce

prevăd că „legea penală apără persoana, drepturile și libertățile acesteia,

proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.

Față de cele reține, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul inculpatului L.F. împotriva Deciziei penale 81/ A din 18

iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul L.F., împotriva Deciziei penale nr. 81/

A din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele

de câte 200 lei și 150 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din

oficiu pentru inculpat și pentru intimata parte vătămată L.D., se vor avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 07 octombrie 2009.