ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6789/2009

Deliberând asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 martie 1999, reclamanta U.L.R., prin mandatar U.G. a solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 750 mp, imobil deținut fără titlu, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a moștenit în calitate de nepoată de fiu întreaga avere lăsată de D.S. conform certificatului de moștenitor nr. 134 din 2 septembrie 1997 și că autorul său a dobândit în deplină proprietate imobilul mai sus arătat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932 și transcris sub nr. 7700/1932 la Tribunalul Ilfov.

S-a mai susținut că pe acest teren autorul reclamantei a edificat în anul 1935 o construcție iar în anul 1953, imobilul a fost atribuit Raionului V.I. Lenin iar ulterior a trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum a rezultat din decizia nr. 889/1953 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București. Se arată că în aceeași decizie este menționat faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 224/1951, reclamanta susținând că trecerea în proprietatea statului s-a făcut s-a făcut fără titlu valabil întrucât, autorul său a achitat la timp toate taxele și impozitele către stat iar la preluarea imobilului nu s-au respectat prevederile imperative ale Decretului nr. 224/1951: casa era locuită efectiv de D.S.

și familia sa, fiind exclusă de la o eventuală urmărire potrivit art. 4 din Decretul nr. 224/1951, nu a existat o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului de către organele Ministerului de Finanțe conform art. 7 și urm. din același act normativ. La data de 18 octombrie 2000, reclamanta a depus la dosar o precizare a acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâtelor atât la plata de despăgubiri necesare pentru valoarea imobilului, evaluate la oferta pieței libere actuale, cu cheltuieli de judecată cât și la plata sumei de 2.500.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului și la plata daunelor pentru lipsa de folosință pe perioada preluării abuzive, echivalentă cu 20% din valoarea imobilului.

Prin sentința civilă nr. 88 din 7 februarie 2001 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția nulității capătului de cerere privind lipsa de folosință ca netimbrat, ca neîntemeiată. S-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta U.L.R. prin mandatar U.G. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, ca nefondat. Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 224/1951. S-a constatat că raportul de expertiză menționează o suprafață de teren mai mică decât cea prevăzută în titlul de proprietate al autorului ei și o adresă poștală care nu s-a regăsit în certificatul de nomenclatură urbană.

Deși s-a solicitat plata unor despăgubiri constând în valoarea de circulație a imobilului tren și construcție și în lipsa de folosință, nu au fost efectuate probe din această perspectivă, astfel încât în baza art. 1169 C. civ. la art. 6 din Legea nr. 213/1998, acțiunea precizată s-a respins ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta U.L.R., apel care prin decizia nr. 793 A din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București cu referire la capătul de cerere din acțiunea precizată privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru mobilul din București, compus din teren în suprafață de 750 mp.

S-a respins cererea precizată sub acest capăt de acțiune, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta U.L.R. și a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1.429.313 lei, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp din București, sector 5, precum și la plata sumei de 373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate de pe terenul identificat mai sus. A fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată în favoarea apelantei, în cuantum de 2.400 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarea situație de fapt: Reclamanta U.L.R. este succesoarea defunctului D.S.

(certificat de moștenitor nr. 134/1997). Acesta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932, a cumpărat 750 mp din imobilul situat în București, identificată astăzi - atât prin adrese, cât și prin expertize tehnice de specialitate - ca fiind în București, sector 5. Ulterior, în anul 1935, pe această suprafață de teren a ridicat o construcție, demolată în anul 1987. Relațiile existente la dosar a confirmat faptul că imobilul în litigiu a fost transmis spre folosință, iar nu în proprietate, I.L.L. București de către Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin, conform Deciziei nr. 883/1953, în baza Decretului nr. 224/1951. Deși s-au făcut numeroase demersuri spre a se verifica în ce condiții imobilul a intrat în proprietatea statului, alte relații nu au putut fi obținute de instanța de judecată, astfel încât Curtea a apreciat că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv.

Curtea, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ. a considerat necesar a preciza că acțiunea de față urmează a fi analizată din perspectiva noilor norme impuse de legea specială, intrată în vigoare după data pronunțării hotărârii primei instanțe. Chiar dacă acțiunea a fost începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluționată însă până în prezent, Curtea a avut în vedere dispozițiile speciale din acest act normativ, dată fiind și notificarea înregistrată la data de 11 octombrie 2001. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, deci în mod abuziv, iar Statul român nu a putut prezenta un titlu valabil de preluare, respectiv o hotărâre din care să rezulte neplata impozitelor de către proprietar.

La art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenta unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

De altfel, din moment ce s-a reglementat, prin chiar recursul în intere legii (Decizia 20/2007), că deciziile, respectiv dispozițiile motivate respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 Legea nr. 10/2001 s-au făcut referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei/dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrare notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituiri imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăți de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Verificând însă, în raport de considerentele expuse anterior cine are calitate procesuală pasivă în cauză, Curtea a constatat că doar entitatea deținătoare poate fi obligată la măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul de față chiar la despăgubiri bănești, față de norma în vigoare la data cererii reclamantei.

Astfel, având în vedere conținutul rapoartelor de expertiză efectuate de expert tehnic B.R. (fila 148 și următoarele) și de expert tehnic O.P. (fila 161 și următoarele), valoarea de circulație a imobilului revendicat de reclamantă (prin atribuirea de despăgubiri bănești) este de I73.068 RON, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate de pe trenul identificat în cauză, respectiv de 1.429.313 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp din București, sector 5. Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a considerat că singura reparație echitabilă în acest moment, față de data formulării cererii de chemare în judecată, astfel precizată, este plata unor despăgubiri la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv de către stat.

Instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Nu se poate susține ca un contraargument valid că reclamantei nu trebuie să i se acorde dreptul la despăgubiri bănești, neconsacrat de Legea nr. 10/2001, în vigoare în prezent, deoarece substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță, pentru că echivalează cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei măsuri, trebuie să se realizeze în mod efectiv, față și de dispozițiile Legii nr. 247/2005. În aceste condiții, despăgubirile bănești se impun drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin preluarea abuzivă și imposibilitatea restituirii în natură, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., un solicitant nu poate invoca o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care acesta le încriminează se raportează la „bunurile sale" în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegând aici și creanțele, în virtutea cărora solicitantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține dreptul de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. În speță, reclamanta deține un „bun" în sensul Convenției, însă acesta nu există în materialitatea sa, singura posibilitate de îndestulare fiind aceea de a obține echivalentul bănesc al imobilului preluat de către stat. Cât privește însă soluționarea celui de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată precizată, privind obligarea aceluiași pârât la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul din București, sector 5, compus din teren în suprafață de 750 mp, Curtea a constatat că nu are calitate procesuală pasivă Consiliul General al Municipiului București.

Cel care a preluat imobilul în proprietate este Statul Român, acesta putând fi reprezentat în instanță în acest caz prin Ministerul Economiei și Finanțelor, parte care însă nu a fost chemată în judecată de către reclamantă. În speță, nu s-a dovedit că pârâtul Consiliul General al Municipiului București este posesor neproprietar, preluarea făcându-se prin intermediul Sfatului Popular al Raionului V.I.Lenin, însă în baza Decretului nr. 224/195 p rivitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului. În temeiul art. 18 din acest act normativ, dacă vânzarea imobilului de către organele Ministerului Finanțelor nu se poate realiza, bunurile pot fi predate fără plată către Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare.

Aceasta nu înseamnă că se cedează proprietatea, ci doar folosința, care ulterior poate fi transmisă către alte instituții (cum rezultă din conținutul Deciziei nr. 883/18§3). Cum în speță nu a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata contravalorii lipsei de folosință și, astfel, cadrul procesual nefiind clar definit, Curtea nu a mai cercetat cealaltă excepție invocată, cea a pre scripției dreptului la acțiune. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs apelanta-reclamantă U.L.R. și pârâtul-intimat Consiliul General al Municipiului București. 1. Recursul declarat de reclamantă. a) Dacă bunul figurează în prezent ca făcând parte din domeniul public al Municipiului București, nu poate avea o calitatea procesuală pasivă decât Consiliul General al Municipiului București, ca titular al dreptului de proprietate asupra domeniului public al localității.

Hotărârea este și contradictorie în condițiile în care, împotriva aceluiași pârât, se dispusese obligarea la despăgubiri pentru un bun care nu se restituie în natură iar, ulterior, se respinge capătul de cerere privind lipsa de folosință. b) S-au încălcat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. care se referă la „dreapta despăgubire” prin valorile stabilite, care sunt cu mult inferioare celor reale. 2. Recursul declarat de pârât. a) Pârâtul-recurent este lipsit de calitate procesuală pasivă pentru ambele capete de cerere formulate de reclamantă, cu referire la dispozițiile Legii nr. 69/1991 (Legea administrației publice locale), în vigoare la data sesizării instanței. b) Este nejustificată raportarea de către instanță la dispozițiile Legii nr. 10/2001 într-o acțiune în revendicare formulată în anul 1999, întemeiată strict pe dreptul comun.

c) Instanța substituie un drept de proprietate cu un drept de creanță prescriptibil. d) Imobilul este ocupat în prezent, parțial de un bloc de locuințe, iar parțial este liber. Instanța nu stabilește dacă recurentul-pârât are calitatea de posesor neproprietar și dacă imobilul poate fi restituit în natură măcar în parte. Analizând decizia de apel, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri (dată fiind interdependența dintre acestea) și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivele ce succed: După cum invocă recurentul-pârât, acțiunea formulată de reclamanta-recurentă este înregistrată pe rolul instanței în anul 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aceeași situație aflându-se și precizarea acțiunii (18 octombrie 2000). În aceste condiții nu se justifică aplicarea Legii nr. 10/2001.

Procedând în acest fel, instanța a încălcat dispozițiile constituționale ale art. 15, care sunt în sensul că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă. Chiar și în ipoteza formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluționată, nu schimbă regimul juridic al prezentei cauze, nesoluționarea notificării având un alt regim juridic, special, distinct de cel de față. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să caseze decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași curte de apel, care urmează a avea în vedere și celelalte critici formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta U.L.R. și pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 793 A din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 19 iunie 2009.