ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6789/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6789/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 17 martie 1999, reclamanta U.L.R., prin mandatar U.G. a

solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC

C. SA să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 5, compus din teren în suprafață de 750 mp, imobil deținut

fără titlu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a moștenit în calitate de nepoată de fiu

întreaga avere lăsată de D.S. conform certificatului de moștenitor nr. 134 din 2

septembrie 1997 și că autorul său a dobândit în deplină proprietate imobilul

mai sus arătat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932

și transcris sub nr. 7700/1932 la Tribunalul Ilfov.

S-a mai susținut

că pe acest teren autorul reclamantei a edificat în anul 1935 o construcție iar

în anul 1953, imobilul a fost atribuit Raionului V.I. Lenin iar ulterior a

trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum a rezultat

din decizia nr. 889/1953 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al

Municipiului București.

Se arată că în

aceeași decizie este menționat faptul că imobilul a fost preluat în baza

Decretului nr. 224/1951, reclamanta susținând că trecerea în proprietatea

statului s-a făcut s-a făcut fără titlu valabil întrucât, autorul său a achitat

la timp toate taxele și impozitele către stat iar la preluarea imobilului nu

s-au respectat prevederile imperative ale Decretului nr. 224/1951: casa era

locuită efectiv de D.S. și familia sa, fiind exclusă de la o eventuală urmărire

potrivit art. 4 din Decretul nr. 224/1951, nu a existat o hotărâre de

încuviințare a vânzării imobilului de către organele Ministerului de Finanțe

conform art. 7 și urm. din același act normativ.

La data de 18

octombrie 2000, reclamanta a depus la dosar o precizare a acțiunii prin care a

solicitat obligarea pârâtelor atât la plata de despăgubiri necesare pentru

valoarea imobilului, evaluate la oferta pieței libere actuale, cu cheltuieli de

judecată cât și la plata sumei de 2.500.000 lei reprezentând contravaloarea

imobilului și la plata daunelor pentru lipsa de folosință pe perioada preluării

abuzive, echivalentă cu 20% din valoarea imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 88 din 7 februarie 2001 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția nulității capătului de cerere privind lipsa de folosință ca

netimbrat, ca neîntemeiată.

S-a respins

acțiunea precizată, formulată de reclamanta U.L.R. prin mandatar U.G. împotriva

pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, ca nefondat.

Pentru a dispune

în acest sens, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul

a fost preluat în mod abuziv de către stat cu încălcarea prevederilor

Decretului nr. 224/1951.

S-a constatat că

raportul de expertiză menționează o suprafață de teren mai mică decât cea

prevăzută în titlul de proprietate al autorului ei și o adresă poștală care nu

s-a regăsit în certificatul de nomenclatură urbană.

Deși s-a

solicitat plata unor despăgubiri constând în valoarea de circulație a

imobilului tren și construcție și în lipsa de folosință, nu au fost efectuate

probe din această perspectivă, astfel încât în baza art. 1169 C. civ. la art. 6

din Legea nr. 213/1998, acțiunea precizată s-a respins ca nefondată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta U.L.R., apel care prin decizia nr. 793

A din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis.

A fost schimbată

în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București cu

referire la capătul de cerere din acțiunea precizată privind obligarea

pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru mobilul din

București, compus din teren în suprafață de 750 mp.

S-a respins

cererea precizată sub acest capăt de acțiune, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în

parte cererea precizată formulată de reclamanta U.L.R. și a fost obligat

pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1.429.313 lei, reprezentând

contravaloarea terenului de 750 mp din București, sector 5, precum și la plata

sumei de 373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate de pe

terenul identificat mai sus.

A fost obligat

intimatul la cheltuieli de judecată în favoarea apelantei, în cuantum de 2.400

lei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarea situație de fapt:

Reclamanta U.L.R.

este succesoarea defunctului D.S. (certificat de moștenitor nr. 134/1997).

Acesta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 397/1932, a

cumpărat 750 mp din imobilul situat în București, identificată astăzi - atât

prin adrese, cât și prin expertize tehnice de specialitate - ca fiind în

București, sector 5. Ulterior, în anul 1935, pe această suprafață de teren a

ridicat o construcție, demolată în anul 1987.

Relațiile

existente la dosar a confirmat faptul că imobilul în litigiu a fost transmis

spre folosință, iar nu în proprietate, I.L.L. București de către Sfatul Popular

al Raionului V.I. Lenin, conform Deciziei nr. 883/1953, în baza Decretului nr. 224/1951.

Deși s-au făcut numeroase demersuri spre a se verifica în ce condiții imobilul

a intrat în proprietatea statului, alte relații nu au putut fi obținute de

instanța de judecată, astfel încât Curtea a apreciat că preluarea imobilului

s-a făcut în mod abuziv.

Curtea, conform

art. 112 pct. 4 C. proc. civ. a considerat necesar a preciza că acțiunea de

față urmează a fi analizată din perspectiva noilor norme impuse de legea

specială, intrată în vigoare după data pronunțării hotărârii primei instanțe.

Chiar dacă

acțiunea a fost începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nesoluționată însă până în prezent, Curtea a avut în vedere dispozițiile

speciale din acest act normativ, dată fiind și notificarea înregistrată la data

de 11 octombrie 2001.

În cauză sunt

incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât trecerea

bunului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, deci în mod abuziv, iar

Statul român nu a putut prezenta un titlu valabil de preluare, respectiv o

hotărâre din care să rezulte neplata impozitelor de către proprietar.

La art. 2 alin.

(1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu

soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de

soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu

valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica

preexistenta unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate

în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a

notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a

aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ

constituie titlu valabil sau nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

De altfel, din

moment ce s-a reglementat, prin chiar recursul în intere legii (Decizia 20/2007),

că deciziile, respectiv dispozițiile motivate respingere a notificărilor sau a

cererilor de restituire în natură a imobilelor, fi atacate la instanțele

judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 Legea nr. 10/2001

s-au făcut referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească,

este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei/dispoziției de

restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga

unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în

natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție s-a

acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de

respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că

aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, mod

direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

În același timp,

în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea

nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60

de zile de la înregistrare

notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, se impune de asemenea, ca instanța învestită să

evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel

de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituiri imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăți de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Verificând însă,

în raport de considerentele expuse anterior cine are calitate procesuală pasivă

în cauză, Curtea a constatat că doar entitatea deținătoare poate fi obligată la

măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul de față chiar la despăgubiri

bănești, față de norma în vigoare la data cererii reclamantei.

Astfel, având în

vedere conținutul rapoartelor de expertiză efectuate de expert tehnic B.R.

(fila 148 și următoarele) și de expert tehnic O.P. (fila 161 și următoarele),

valoarea de circulație a imobilului revendicat de reclamantă (prin atribuirea

de despăgubiri bănești) este de I73.068 RON, reprezentând contravaloarea

construcțiilor demolate de pe trenul identificat în cauză, respectiv de

1.429.313 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp din București, sector

considerat că singura reparație echitabilă în acest moment, față de data

formulării cererii de chemare în judecată, astfel precizată, este plata unor

despăgubiri la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv de către stat.

Instanța de

contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001,

inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că

această lege nu funcționează în prezent într-un

mod care ar putea conduce la

acordarea efectivă a unei despăgubiri

vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această

lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de

bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare,

datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu,

paragraf 34),

proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul

despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Nu se poate

susține ca un contraargument valid că reclamantei nu trebuie să i se acorde

dreptul la despăgubiri bănești, neconsacrat de Legea nr. 10/2001, în vigoare în

prezent, deoarece substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță,

pentru că echivalează cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei

măsuri, trebuie să se realizeze în mod efectiv, față și de dispozițiile Legii

nr. 247/2005.

În aceste

condiții, despăgubirile bănești se impun drept unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin preluarea abuzivă și

imposibilitatea restituirii în natură, prin prisma argumentelor din prezenta

hotărâre.

Potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., un solicitant nu poate invoca o violare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care acesta le

încriminează se raportează la „bunurile sale" în sensul acestei

dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile

actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegând aici și creanțele, în

virtutea cărora solicitantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă" de a obține dreptul de a se bucura efectiv de un drept de

proprietate.

În speță,

reclamanta deține un „bun" în sensul Convenției, însă acesta nu există în

materialitatea sa, singura posibilitate de îndestulare fiind aceea de a obține

echivalentul bănesc al imobilului preluat de către stat.

Cât privește

însă soluționarea celui de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată

precizată, privind obligarea aceluiași pârât la plata contravalorii lipsei de

folosință pentru imobilul din București, sector 5, compus din teren în

suprafață de 750 mp, Curtea a constatat că nu are calitate procesuală pasivă

Consiliul General al Municipiului București. Cel care a preluat imobilul în

proprietate este Statul Român, acesta putând fi reprezentat în instanță în

acest caz prin Ministerul Economiei și Finanțelor, parte care însă nu a fost

chemată în judecată de către reclamantă.

În speță, nu s-a

dovedit că pârâtul Consiliul General al Municipiului București

este posesor neproprietar, preluarea făcându-se

prin intermediul

Sfatului Popular al

Raionului V.I.Lenin, însă în baza Decretului nr.

224/195 p

rivitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea

creanțelor statului. În temeiul art.

18

din acest act normativ, dacă vânzarea imobilului de către organele

Ministerului Finanțelor nu se poate realiza,

bunurile pot fi predate fără plată

către Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare. Aceasta nu înseamnă

că se cedează proprietatea, ci doar folosința, care ulterior poate fi transmisă

către alte instituții (cum rezultă din conținutul Deciziei nr. 883/18§3).

Cum în speță nu

a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata

contravalorii lipsei de folosință și, astfel, cadrul procesual

nefiind clar definit, Curtea nu a mai cercetat

cealaltă excepție invocată, cea a pre

scripției dreptului la acțiune.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat recurs apelanta-reclamantă U.L.R.

și pârâtul-intimat Consiliul General al Municipiului București.

declarat de reclamantă.

a) Dacă bunul

figurează în prezent ca făcând parte din domeniul public al Municipiului

București, nu poate avea o calitatea procesuală pasivă decât Consiliul General

al Municipiului București, ca titular al dreptului de proprietate asupra

domeniului public al localității.

Hotărârea este

și contradictorie în condițiile în care, împotriva aceluiași pârât, se

dispusese obligarea la despăgubiri pentru un bun care nu se restituie în natură

iar, ulterior, se respinge capătul de cerere privind lipsa de folosință.

b) S-au încălcat

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. care se referă la „dreapta despăgubire”

prin valorile stabilite, care sunt cu mult inferioare celor reale.

declarat de pârât.

a) Pârâtul-recurent

este lipsit de calitate procesuală pasivă pentru ambele capete de cerere

formulate de reclamantă, cu referire la dispozițiile Legii nr. 69/1991 (Legea

administrației publice locale), în vigoare la data sesizării instanței.

b) Este

nejustificată raportarea de către instanță la dispozițiile Legii nr. 10/2001

într-o acțiune în revendicare formulată în anul 1999, întemeiată strict pe

dreptul comun.

c) Instanța

substituie un drept de proprietate cu un drept de creanță prescriptibil.

d) Imobilul este

ocupat în prezent, parțial de un bloc de locuințe, iar parțial este liber.

Instanța nu

stabilește dacă recurentul-pârât are calitatea de posesor neproprietar și dacă

imobilul poate fi restituit în natură măcar în parte.

Analizând

decizia de apel, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri

(dată fiind interdependența dintre acestea) și trimiterea cauzei pentru

rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru motivele ce succed:

După cum invocă

recurentul-pârât, acțiunea formulată de reclamanta-recurentă este înregistrată

pe rolul instanței în anul 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în aceeași situație aflându-se și precizarea acțiunii (18 octombrie 2000).

În aceste

condiții nu se justifică aplicarea Legii nr. 10/2001.

Procedând în

acest fel, instanța a încălcat dispozițiile constituționale ale art. 15, care

sunt în sensul că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere

retroactivă.

Chiar și în

ipoteza formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nesoluționată, nu schimbă regimul juridic al prezentei cauze, nesoluționarea

notificării având un alt regim juridic, special, distinct de cel de față.

În considerarea

acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și să caseze decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceiași curte de apel, care urmează a avea în vedere și celelalte critici

formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamanta U.L.R. și pârâtul Consiliul General al

Municipiului București împotriva deciziei nr. 793 A din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 19 iunie 2009.