ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5910/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 martie 1999, sub nr. 2849/1999, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta U.L.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și Consiliul General al Municipiului București, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 750 mp. Motivându-și cererea, reclamanta a susținut că terenul revendicat prin acțiune a fost proprietatea autorului său D.Ș., astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare. Pe acest teren, autorul său a edificat în anul 1935 o construcție, compusă din patru apartamente, iar în anul 1953, întregul imobil a fost trecut în mod abuziv în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum rezultă din Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei.

În această decizie se menționa că imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului. S-a susținut de reclamantă că trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost abuzivă, deoarece casa era locuită la momentul preluării de autorul său D.Ș. și de familia acestuia și nu exista o hotărâre judecătorească din care să rezulte îndeplinirea condițiilor prevăzute în decretul de preluare. În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice terenul revendicat, iar din concluziile acesteia a rezultat că terenul are o suprafață de 475 mp și se află situat în prezent în București, sector 5, fiind înconjurat de străzi, alei de acces la blocuri de locuințe și parcări.

Prin sentința civilă nr. 2362 din 9 martie 2000, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus declinarea competenței soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, instanță la care Dosarul a fost înregistrat sub nr. 2135/2000 și în cadrul căruia reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru imobilul menționat în acțiune, imposibil de restituit în natură, conform expertizei efectuată în cauză și pentru lipsa de folosință a imobilului pe toată perioada scursă de la preluarea acestuia de către stat. Prin sentința civilă nr. 88 din 7 februarie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins excepția nulității pentru netimbrare privind capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință, invocată de pârâți, iar pe fond, a respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cererea privind obligarea pârâtelor la contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil este scutită de plata taxei de timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut că imobilul solicitat prin acțiune, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 224/1951, iar din probele administrate de reclamantă nu a rezultat caracterul abuziv al acestei preluări și nici contravaloarea lipsei de folosință pentru acesta. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în anul 2001 (Dosar nr. 121/2/2001).

În apel, pârâta SC C. SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2008, instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București pe capătul de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și excepția prescripției aceluiași capăt de cerere. Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 11 septembrie 2007, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA, reținând că această persoană juridică nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilului revendicat prin acțiune.

Prin Decizia civilă nr. 793/ A din 4 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentința instanței de fond în sensul respingerii capătului de cerere din acțiune privind obligarea Consiliului General al Municipiului București la plata contravalorii lipsei de folosință, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiterii în parte a acțiunii precizate și obligării pârâtului Consiliul General al Municipiului București la plata către reclamantă a sumei de 1.429.313 lei, reprezentând contravaloarea terenului de 750 mp, situat în București, sector 5, precum și la plata sumei de 373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate de pe teren.

Prin aceeași sentință, intimatul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să plătească reclamantei și suma de 2.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de reclamantă prin acțiune a fost proprietatea autorului acesteia D.Ș. și a fost trecut în mod abuziv în folosința statului și nu în proprietate, astfel cum rezultă din Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București. Instanța de apel a constatat că, deși acțiunea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispozițiile legii speciale intrată în vigoare ulterior, respectiv ale Legii nr. 10/2001, având în vedere și faptul că la data de 11 octombrie 2001 reclamanta a notificat Primăria Municipiului București în baza acestei legi.

În raport de dispozițiile acestei legi s-a apreciat că Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării și se impune a fi obligat la plata de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul reclamantei, imposibil de restituit în natură conform Legii nr. 10/2001. Cât privește însă soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea precizată, privind obligarea aceluiași pârât la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil, instanța de apel a considerat că Consiliul General al Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, cel care a preluat imobilul în mod abuziv fiind Statul român, ce poate fi reprezentat în instanță de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că în speță nu a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel nu a mai cercetat cealaltă excepție invocată din oficiu, privind prescrierea dreptului material la acțiune pentru același capăt de cerere. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate. Reclamanta a arătat că, potrivit probelor administrate în cauză, imobilul revendicat prin acțiune este înscris în domeniul public al municipiului București, situație în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în legătură cu acest bun decât pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca titular al dreptului de proprietate asupra domeniului public al localității.

A mai arătat că decizia instanței de apel este contradictorie, deoarece, deși se admite împotriva Consiliului General al Municipiului București capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri pentru bunul imobil ce nu mai poate fi restituit în natură, ulterior, în cuprinsul aceleiași hotărâri, se reține lipsa calității procesuale pasive a acestuia pentru capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință pentru același imobil. S-a mai susținut că rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cauză au subevaluat imobilul, valorile reținute în final în concluziile acestora fiind foarte mici în raport cu valoarea reală de circulație a imobilului în litigiu. Pârâtul Consiliul General al Municipiului București a arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece nu a avut în vedere lipsa capacității procesuale de folosință a acestuia pentru ambele capete de cerere formulate în acțiune.

A susținut că, potrivit Legii nr. 69/1991, în vigoare la data formulării acțiunii de către reclamantă, Consiliul General al Municipiului București este organ deliberativ, fără personalitate juridică, comunele, orașele și județele fiind persoane juridice cu capacitate procesuală de folosință, care pot sta în proces în calitate de pârâte. A mai arătat că instanța de apel a greșit și atunci când a apreciat că se impune aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată de reclamantă anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar singurul temei juridic indicat de aceasta pe parcursul soluționării cauzei l-a reprezentat dispozițiile art. 480 C. civ.

Deși din probele administrate nu a rezultat calitatea Consiliului General al Municipiului București de posesor neproprietar al imobilului solicitat prin acțiune, iar din precizarea depusă la dosar rezulta că reclamanta solicită recunoașterea unui drept de creanță, prescriptibil conform legii, instanța de apel a admis primul capăt de cerere și a obligat nelegal pe apelantul - pârât la plata despăgubirilor. Prin Decizia civilă nr. 6789 din 19 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile, s-a casat decizia instanței de apel și s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că nu erau incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii pronunțate, în raport de data formulării acțiunii de către reclamantă (anterioară intrării în vigoare a acestei legi) și de dispozițiile art. 15 din Constituția României. S-a considerat că, deși reclamanta a formulat notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nesoluționată încă, aceasta nu schimbă regimul juridic al cauzei, cu atât mai mult cu cât nesoluționarea notificării are un alt regim juridic, special, distinct de cel de față.

În apel după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1895/2/2010, iar reclamanta a depus la dosar cerere intitulată „precizare acțiune și motive de apel” prin care a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât și a Ministerului Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia, alături de ceilalți pârâți – Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA la plata daunelor materiale ca reparație pentru pierderea efectivă imobiliară suferită, estimată la suma de 3.580.000 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plății; la plata beneficiilor nerealizate la imobilul în cauză, în sumă de 3.300.600 euro, la cursul de schimb B.N.R.

de la data efectuării plății; la plata de daune pentru consecințele prejudiciabile reale a violării dreptului de proprietate imobiliară, în cuantum de 650.000 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plății și la plata de daune cominatorii, în sumă de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere și pentru fiecare pârâtă, până la plata efectivă a sumelor solicitate prin acțiune. La termenul de judecată din data de 31 mai 2010 instanța, din oficiu, a pus în discuție admisibilitatea acestei cereri, formulată în apel după casare, în raport de dispozițiile articolului 294 alin. (1) C. proc. civ. și articolul 287 C. proc. civ. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA, invocată prin întâmpinare.

La același termen de judecată, pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin consilier juridic a invocat excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât, susținând că Consiliul General al Municipiului București este organ deliberativ, fără personalitate juridică și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 69/1991, în astfel de acțiuni, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și nu de Consiliul General al Municipiului București.

Prin Decizia civilă nr. 369/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respinge ca inadmisibilă cererea reclamantei privind precizarea și completarea acțiunii principale și a motivelor de apel; a admis excepțiile invocate de pârâți; a admis apelul reclamantei U.L.R., împotriva sentinței civile nr. 88 din 7 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ în Dosarul nr. 2135/2000; a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă în primul ciclu procesual, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitatea procesuală pasivă; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la cererea intitulată „precizare acțiune și motive de apel” depusă la dosar la data de 27 mai 2010, prin care reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât și a Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat, alături de pârâții inițiali, Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, la plata de daune materiale, beneficii nerealizate, daune moratorii și daune cominatorii pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român, instanța de apel a reținut că, deși intitulată precizare de acțiune și motive de apel, această cerere cuprinde, pe lângă reluări ale motivelor de fapt și de drept ale acțiunii și apelului, cereri noi formulate direct în apel, inadmisibile conform dispozițiilor articolului 294 C. proc.

civ. Conform acestui text normativ nu se poate schimba în apel calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepție de la această regulă fac excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare, care nu sunt considerate cereri noi, dobânzile, ratele, veniturile ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, precum și compensația legală.

Acțiunea soluționată de instanța de fond prin sentința civilă nr. 88 din 7 februarie 2001, ce face obiectul prezentului apel, a fost formulată de reclamantă împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA și a avut ca obiect, conform precizării depusă de reclamantă la filele 15-16 din dosarul instanței de fond, obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, imposibil de restituit în natură și la plata contravalorii lipsei de folosință pentru acest imobil.

Prin cererea depusă în apel după casare, reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât și a Ministerului Economiei și Finanțelor, care nu a fost parte la instanța de fond și își completează obiectul inițial al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu două noi capete de cerere, respectiv obligarea pârâtelor la plata de daune pentru consecințele prejudiciabile reale a violării dreptului de proprietate imobiliară și la plata de daune cominatorii. Atât introducerea în cauză a unei noi părți, cât și formularea de cereri noi în apel, sunt inadmisibile, conform textului de lege menționat anterior, motiv pentru care, instanța de apel a respins cererea ca inadmisibilă.

Susținerea reclamantei prin care se sugerează că citarea în cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor ar fi impusă de decizia de casare a fost înlăturată de instanța de apel, în raport de dispozițiile articolului 315 alin. (1) C. proc. civ. și de considerentele deciziei de casare. Potrivit textului legal menționat anterior, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor noi probe. Prin decizia de casare pronunțată în prezenta cauză s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului, singura problemă de drept dezlegată în considerentele acestei hotărâri, obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform normei menționate anterior, privind inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială și obligativitatea soluționării cauzei doar în raport de dispozițiile dreptului comun.

Nicăieri în considerentele acestei decizii nu se regăsesc mențiuni privind necesitatea citării în cauză și a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum se susține de apelantă, iar potrivit dispozițiilor articolului 294 C. proc. civ., introducerea în cauză în apel a unei părți noi este inadmisibilă. La instanța de fond acțiunea a fost judecată, astfel cum s-a arătat deja, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și Consiliul General al Municipiului București, indicați de reclamantă în acțiune.

În apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, înregistrat la data de 6 aprilie 2001, sub nr. 2235/2001, soluționat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 793/ A din 4 noiembrie 2008, s-a admis la termenul de judecată din data de 11 septembrie 2007 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA, reținându-se că aceasta nu a avut niciodată și nu are nici în prezent un drept de proprietate asupra imobilului revendicat prin acțiune de reclamantă. Soluția dispusă de prima instanță de apel cu privire la această excepție nu a fost criticată de părți în recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a celuilalt pârât indicat de reclamantă în acțiune, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii, care se regăsesc în prezent și în dispozițiile art. 23 din Legea nr. 215/2001 Consiliul General al Municipiului București este organ deliberativ, fără personalitate juridică. Atribuțiile Consiliul General al Municipiului București, sunt stric și limitativ reglementate de Legea administrației publice locale, iar printre acestea nu se regăsește și cea privind reprezentarea statului în litigiile având ca obiect revendicarea unor imobile din domeniul public sau privat al statului sau alte cereri accesorii acesteia.

În condițiile în care, prin decizia de casare s-a reținut expres inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire și obligativitatea soluționării cauzei doar pe baza dispozițiilor dreptului comun, iar în apel, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., nu pot fi primite cereri noi care să ducă la lărgirea cadrului procesual avut în vedere la instanța de fond, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost formulată de reclamantă împotriva unor persoane juridice fără calitate procesuală pasivă și a dispus în consecință.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta U.L.R., formulând următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a soluționat cauza prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București și a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă în ceea ce privește dreptul la acțiune referitor la intervalul de la preluarea imobilului și până la 28 octombrie 2007. În cadrul acestui motiv de recurs reclamanta arată că în mod greșit instanța a calificat natura juridică a capătului de cerere privind lipsa de folosință ca reprezentând drepturi de creanță, în realitate pretențiile izvorâte din neexercitarea unui atribut al unui drept real fiind imprescriptibile.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în mod greșit instanța a constatat că perioada supusă prescripției este de la preluarea abuzivă până la 17 martie 1999, ignorând faptul că notificarea formulată în baza legii speciale a fost făcută la 11 octombrie 2001, la care pârâta nu a dat nici un răspuns, revenindu-se, ulterior, prin notificarea din 20 septembrie 2005, aceasta având caracter întreruptiv al curgerii termenului de prescripție. De asemenea, în mod greșit instanța de apel nu a soluționat toate capetele de cerere, respectiv, obligarea pârâtelor în solidar la acordarea daunelor materiale, ca reparație pentru pierderea imobiliară suferită, la plata beneficiilor nerealizate la imobilul în cauză, la daune pentru consecințe prejudiciabile a violării dreptului de proprietate și la daune cominatorii și morale.

Recurenta - reclamantă a mai criticat și faptul că în mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 480, 481 și 482 C. civ. cu privire la dreptul de proprietate și la dreapta despăgubire solicitată pentru acest imobil în cauză, precum și a dispozițiilor constituționale conținute în art. 11, 20, 44, 52 și 136, dând eficiență juridică necuvenită rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, care au subevaluat imobilul în litigiu și care nu au avut în vedere valoarea de piață a acestuia. Recursul est nul, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat, când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., ori când criticile formulate nu au legătură cu considerentele deciziei atacate, calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, deși încadrabilă în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ. și făcând ample referiri la dispoziții legale interne și comunitare în materia dreptului de proprietate, nu vizează soluția adoptată prin decizia supusă controlului judiciar, ceea ce atrage nulitatea căii de atac astfel declarate. Motivele de recurs nu fac referiri la soluția respingerii apelului și nu arată care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci expun nemulțumiri ale recurentei-reclamante legate de modalitatea de soluționare a fondului cauzei fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate, în contextul în care prin această decizie cauza a fost soluționată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Chiar dacă în motivele de recurs reclamanta a făcut referire la „greșita soluționare a cauzei prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților”, aceasta nu a arătat în ce a constat, în concret, greșeala instanței de apel în admiterea acestei excepții și nu a dezvoltat critici în acest sens, limitându-se la o simplă afirmație privind soluționarea eronată a cauzei prin intermediul excepției arătate. Referirile reclamantei la greșita aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, la presupusa nesoluționare, de către instanța de apel, a tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, ori la interpretarea dispozițiilor legale din materia proprietății prin raportare la normele constituționale sunt străine soluției adoptate de instanța de apel și motivării aferente acesteia.

De asemenea, susținerile apărătorului ales al recurentei, formulate cu ocazia concluziilor verbale expuse la termenul la care pricina a fost reținută spre soluționare, privind nerespectarea deciziei de casare pronunțate în cauză, modalitatea de soluționare a excepției în sensul nepunerii ei în discuția părților, precum și încălcarea deciziilor în interesul legii evocate, nu se regăsesc în motivele formulate în scris, astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluționarea recursului. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta U.L.R. împotriva Deciziei nr. 369/ A din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2011.