ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5910/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5910/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17

martie 1999, sub nr. 2849/1999, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București,

reclamanta U.L.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și

Consiliul General al Municipiului București, obligarea acestora să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

5, compus din teren în suprafață de 750 mp.

Motivându-și cererea,

reclamanta a susținut că terenul revendicat prin acțiune a fost proprietatea

autorului său D.Ș., astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare.

Pe acest teren, autorul său a edificat în anul 1935 o construcție, compusă din

patru apartamente, iar în anul 1953, întregul imobil a fost trecut în mod

abuziv în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, astfel cum rezultă din

Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al

Capitalei. În această decizie se menționa că imobilul a fost preluat de stat în

baza prevederilor Decretului nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru

realizarea creanțelor statului.

S-a susținut de

reclamantă că trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost abuzivă,

deoarece casa era locuită la momentul preluării de autorul său D.Ș. și de

familia acestuia și nu exista o hotărâre judecătorească din care să rezulte

îndeplinirea condițiilor prevăzute în decretul de preluare.

În dovedirea acțiunii,

reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate care să

identifice terenul revendicat, iar din concluziile acesteia a rezultat că

terenul are o suprafață de 475 mp și se află situat în prezent în București,

sector 5, fiind înconjurat de străzi, alei de acces la blocuri de locuințe și

parcări.

Prin sentința civilă nr.

2362 din 9 martie 2000, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus declinarea

competenței soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, instanță

la care Dosarul a fost înregistrat sub nr. 2135/2000 și în cadrul căruia

reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând, obligarea

pârâtelor la plata de despăgubiri pentru imobilul menționat în acțiune,

imposibil de restituit în natură, conform expertizei efectuată în cauză și

pentru lipsa de folosință a imobilului pe toată perioada scursă de la preluarea

acestuia de către stat.

Prin sentința civilă nr.

88 din 7 februarie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, a respins excepția nulității pentru netimbrare privind capătul

de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință, invocată de

pârâți, iar pe fond, a respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că cererea privind obligarea pârâtelor la

contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil este scutită de plata taxei de

timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pe fondul acțiunii,

tribunalul a reținut că imobilul solicitat prin acțiune, astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost trecut în

patrimoniul statului în baza Decretului nr. 224/1951, iar din probele administrate

de reclamantă nu a rezultat caracterul abuziv al acestei preluări și nici

contravaloarea lipsei de folosință pentru acesta.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în anul 2001 (Dosar nr. 121/2/2001).

În apel, pârâta SC C.

SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar la termenul

de judecată din data de 28 octombrie 2008, instanța, din oficiu, a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al

Municipiului București pe capătul de cerere privind plata contravalorii lipsei

de folosință a imobilului și excepția prescripției aceluiași capăt de cerere.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică de la 11 septembrie 2007, instanța de apel a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA, reținând că

această persoană juridică nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra

imobilului revendicat prin acțiune.

Prin Decizia civilă nr.

793/ A din 4 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot

sentința instanței de fond în sensul respingerii capătului de cerere din

acțiune privind obligarea Consiliului General al Municipiului București la

plata contravalorii lipsei de folosință, ca fiind formulat împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, admiterii în parte a acțiunii

precizate și obligării pârâtului Consiliul General al Municipiului București la

plata către reclamantă a sumei de 1.429.313 lei, reprezentând contravaloarea

terenului de 750 mp, situat în București, sector 5, precum și la plata sumei de

373.068 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate de pe teren.

Prin aceeași

sentință, intimatul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat

să plătească reclamantei și suma de 2.400 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de reclamantă prin

acțiune a fost proprietatea autorului acesteia D.Ș. și a fost trecut în mod

abuziv în folosința statului și nu în proprietate, astfel cum rezultă din

Decizia nr. 883/1953 emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al

Municipiului București.

Instanța de apel a

constatat că, deși acțiunea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispozițiile legii speciale

intrată în vigoare ulterior, respectiv ale Legii nr. 10/2001, având în vedere

și faptul că la data de 11 octombrie 2001 reclamanta a notificat Primăria

Municipiului București în baza acestei legi.

În raport de

dispozițiile acestei legi s-a apreciat că Consiliul General al Municipiului

București are calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de entitate

învestită cu soluționarea notificării și se impune a fi obligat la plata de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul

reclamantei, imposibil de restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.

Cât privește însă

soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea precizată, privind

obligarea aceluiași pârât la plata contravalorii lipsei de folosință pentru

imobil, instanța de apel a considerat că Consiliul General al Municipiului

București nu are calitate procesuală pasivă, cel care a preluat imobilul în mod

abuziv fiind Statul român, ce poate fi reprezentat în instanță de Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că în

speță nu a putut fi identificată persoana ce ar fi obligată să suporte plata

contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel nu a mai cercetat cealaltă

excepție invocată din oficiu, privind prescrierea dreptului material la acțiune

pentru același capăt de cerere.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul Consiliul

General al Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamanta a arătat că,

potrivit probelor administrate în cauză, imobilul revendicat prin acțiune este

înscris în domeniul public al municipiului București, situație în care nu poate

avea calitate procesuală pasivă în legătură cu acest bun decât pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, ca titular al dreptului de

proprietate asupra domeniului public al localității.

A mai arătat că

decizia instanței de apel este contradictorie, deoarece, deși se admite

împotriva Consiliului General al Municipiului București capătul de cerere

privind obligarea la despăgubiri pentru bunul imobil ce nu mai poate fi

restituit în natură, ulterior, în cuprinsul aceleiași hotărâri, se reține lipsa

calității procesuale pasive a acestuia pentru capătul de cerere având ca obiect

plata contravalorii lipsei de folosință pentru același imobil.

S-a mai susținut că

rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cauză au subevaluat imobilul,

valorile reținute în final în concluziile acestora fiind foarte mici în raport

cu valoarea reală de circulație a imobilului în litigiu.

Pârâtul Consiliul

General al Municipiului București a arătat că decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece nu a avut în vedere lipsa

capacității procesuale de folosință a acestuia pentru ambele capete de cerere

formulate în acțiune. A susținut că, potrivit Legii nr. 69/1991, în vigoare la

data formulării acțiunii de către reclamantă, Consiliul General al Municipiului

București este organ deliberativ, fără personalitate juridică, comunele,

orașele și județele fiind persoane juridice cu capacitate procesuală de

folosință, care pot sta în proces în calitate de pârâte.

A mai arătat că

instanța de apel a greșit și atunci când a apreciat că se impune aplicarea în

cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată de

reclamantă anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar singurul temei

juridic indicat de aceasta pe parcursul soluționării cauzei l-a reprezentat

dispozițiile art. 480 C. civ.

Deși din probele

administrate nu a rezultat calitatea Consiliului General al Municipiului

București de posesor neproprietar al imobilului solicitat prin acțiune, iar din

precizarea depusă la dosar rezulta că reclamanta solicită recunoașterea unui

drept de creanță, prescriptibil conform legii, instanța de apel a admis primul

capăt de cerere și a obligat nelegal pe apelantul - pârât la plata

despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr.

6789 din 19 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au

admis recursurile, s-a casat decizia instanței de apel și s-a dispus trimiterea

cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă

împotriva sentinței instanței de fond.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că nu erau incidente în cauză dispozițiile

Legii nr. 10/2001, reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii

pronunțate, în raport de data formulării acțiunii de către reclamantă

(anterioară intrării în vigoare a acestei legi) și de dispozițiile art. 15 din

Constituția României.

S-a considerat că,

deși reclamanta a formulat notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nesoluționată încă, aceasta nu schimbă regimul juridic al cauzei, cu atât mai

mult cu cât nesoluționarea notificării are un alt regim juridic, special,

distinct de cel de față.

În apel după casare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1895/2/2010, iar reclamanta a

depus la dosar cerere intitulată „precizare acțiune și motive de apel” prin

care a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât și a Ministerului

Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia, alături de ceilalți pârâți –

Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA la plata daunelor

materiale ca reparație pentru pierderea efectivă imobiliară suferită, estimată

la suma de 3.580.000 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării

plății; la plata beneficiilor nerealizate la imobilul în cauză, în sumă de

3.300.600 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plății; la

plata de daune pentru consecințele prejudiciabile reale a violării dreptului de

proprietate imobiliară, în cuantum de 650.000 euro, la cursul de schimb B.N.R.

de la data efectuării plății și la plata de daune cominatorii, în sumă de 200

lei pentru fiecare zi de întârziere și pentru fiecare pârâtă, până la plata

efectivă a sumelor solicitate prin acțiune.

La termenul de

judecată din data de 31 mai 2010 instanța, din oficiu, a pus în discuție

admisibilitatea acestei cereri, formulată în apel după casare, în raport de

dispozițiile articolului 294 alin. (1) C. proc. civ. și articolul 287 C. proc.

civ. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA,

invocată prin întâmpinare.

La același termen de

judecată, pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin consilier

juridic a invocat excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât,

susținând că Consiliul General al Municipiului București este organ

deliberativ, fără personalitate juridică și excepția lipsei calității

procesuale pasive, având în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 69/1991, în

astfel de acțiuni, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

nu de Consiliul General al Municipiului București.

Prin Decizia civilă nr.

369/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respinge ca inadmisibilă cererea

reclamantei privind precizarea și completarea acțiunii principale și a

motivelor de apel; a admis excepțiile invocate de pârâți; a admis apelul

reclamantei U.L.R., împotriva sentinței civile nr. 88 din 7 februarie 2001

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ în Dosarul nr. 2135/2000; a schimbat în parte sentința instanței

de fond, în sensul că a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de

reclamantă în primul ciclu procesual, ca fiind formulată împotriva unor

persoane fără calitatea procesuală pasivă; a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Referitor la cererea

intitulată „precizare acțiune și motive de apel” depusă la dosar la data de 27

mai 2010, prin care reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât

și a Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat, alături de

pârâții inițiali, Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, la

plata de daune materiale, beneficii nerealizate, daune moratorii și daune

cominatorii pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român,

instanța de apel a reținut că, deși intitulată precizare de acțiune și motive

de apel, această cerere cuprinde, pe lângă reluări ale motivelor de fapt și de

drept ale acțiunii și apelului, cereri noi formulate direct în apel,

inadmisibile conform dispozițiilor articolului 294 C. proc. civ.

Conform acestui text

normativ nu se poate schimba în apel calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepție de la

această regulă fac excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de

apărare, care nu sunt considerate cereri noi, dobânzile, ratele, veniturile

ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei

instanțe, precum și compensația legală.

Acțiunea soluționată

de instanța de fond prin sentința civilă nr. 88 din 7 februarie 2001, ce face

obiectul prezentului apel, a fost formulată de reclamantă împotriva pârâților

Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA și a avut ca obiect,

conform precizării depusă de reclamantă la filele 15-16 din dosarul instanței

de fond, obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat

în București, sector 5, imposibil de restituit în natură și la plata

contravalorii lipsei de folosință pentru acest imobil.

Prin cererea depusă în

apel după casare, reclamanta solicită citarea în cauză, în calitate de pârât și

a Ministerului Economiei și Finanțelor, care nu a fost parte la instanța de

fond și își completează obiectul inițial al cererii de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată, cu două noi capete de cerere, respectiv obligarea

pârâtelor la plata de daune pentru consecințele prejudiciabile reale a violării

dreptului de proprietate imobiliară și la plata de daune cominatorii.

Atât introducerea în

cauză a unei noi părți, cât și formularea de cereri noi în apel, sunt

inadmisibile, conform textului de lege menționat anterior, motiv pentru care,

instanța de apel a respins cererea ca inadmisibilă.

Susținerea reclamantei

prin care se sugerează că citarea în cauză a Ministerului Economiei și

Finanțelor ar fi impusă de decizia de casare a fost înlăturată de instanța de

apel, în raport de dispozițiile articolului 315 alin. (1) C. proc. civ. și de

considerentele deciziei de casare.

Potrivit textului

legal menționat anterior, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului în ceea ce privește problemele de drept

dezlegate și necesitatea administrării unor noi probe.

Prin decizia de

casare pronunțată în prezenta cauză s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de

Apel București pentru rejudecarea apelului, singura problemă de drept dezlegată

în considerentele acestei hotărâri, obligatorie pentru instanța de rejudecare,

conform normei menționate anterior, privind inaplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială și obligativitatea

soluționării cauzei doar în raport de dispozițiile dreptului comun.

Nicăieri în

considerentele acestei decizii nu se regăsesc mențiuni privind necesitatea

citării în cauză și a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum se susține de

apelantă, iar potrivit dispozițiilor articolului 294 C. proc. civ.,

introducerea în cauză în apel a unei părți noi este inadmisibilă.

La instanța de fond acțiunea

a fost judecată, astfel cum s-a arătat deja, în contradictoriu cu pârâții SC C.

SA și Consiliul General al Municipiului București, indicați de reclamantă în

acțiune.

În apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, înregistrat la data de 6

aprilie 2001, sub nr. 2235/2001, soluționat de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr.

793/ A din 4 noiembrie 2008, s-a admis la termenul de judecată din data de 11

septembrie 2007 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA,

reținându-se că aceasta nu a avut niciodată și nu are nici în prezent un drept

de proprietate asupra imobilului revendicat prin acțiune de reclamantă.

Soluția dispusă de

prima instanță de apel cu privire la această excepție nu a fost criticată de

părți în recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a celuilalt pârât indicat de reclamantă în acțiune,

instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 69/1991,

în vigoare la data introducerii acțiunii, care se regăsesc în prezent și în

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 215/2001 Consiliul General al Municipiului

București este organ deliberativ, fără personalitate juridică.

Atribuțiile Consiliul

General al Municipiului București, sunt stric și limitativ reglementate de

Legea administrației publice locale, iar printre acestea nu se regăsește și cea

privind reprezentarea statului în litigiile având ca obiect revendicarea unor

imobile din domeniul public sau privat al statului sau alte cereri accesorii

acesteia.

În condițiile în

care, prin decizia de casare s-a reținut expres inaplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire și

obligativitatea soluționării cauzei doar pe baza dispozițiilor dreptului comun,

iar în apel, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., nu pot fi primite

cereri noi care să ducă la lărgirea cadrului procesual avut în vedere la

instanța de fond, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost formulată de

reclamantă împotriva unor persoane juridice fără calitate procesuală pasivă și

a dispus în consecință.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta U.L.R., formulând următoarele critici:

În mod greșit

instanța de apel a soluționat cauza prin admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București și a făcut

o aplicare greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă în ceea ce privește dreptul la acțiune referitor la intervalul de la

preluarea imobilului și până la 28 octombrie 2007.

În cadrul acestui

motiv de recurs reclamanta arată că în mod greșit instanța a calificat natura

juridică a capătului de cerere privind lipsa de folosință ca reprezentând

drepturi de creanță, în realitate pretențiile izvorâte din neexercitarea unui

atribut al unui drept real fiind imprescriptibile.

Recurenta-reclamantă

a mai arătat că în mod greșit instanța a constatat că perioada supusă

prescripției este de la preluarea abuzivă până la 17 martie 1999, ignorând

faptul că notificarea formulată în baza legii speciale a fost făcută la 11

octombrie 2001, la care pârâta nu a dat nici un răspuns, revenindu-se,

ulterior, prin notificarea din 20 septembrie 2005, aceasta având caracter

întreruptiv al curgerii termenului de prescripție.

De asemenea, în mod

greșit instanța de apel nu a soluționat toate capetele de cerere, respectiv,

obligarea pârâtelor în solidar la acordarea daunelor materiale, ca reparație

pentru pierderea imobiliară suferită, la plata beneficiilor nerealizate la

imobilul în cauză, la daune pentru consecințe prejudiciabile a violării

dreptului de proprietate și la daune cominatorii și morale.

Recurenta - reclamantă

a mai criticat și faptul că în mod greșit instanța de apel a interpretat și

aplicat dispozițiile art. 480, 481 și 482 C. civ. cu privire la dreptul de

proprietate și la dreapta despăgubire solicitată pentru acest imobil în cauză,

precum și a dispozițiilor constituționale conținute în art. 11, 20, 44, 52 și

136, dând eficiență juridică necuvenită rapoartelor de expertiză efectuate în

cauză, care au subevaluat imobilul în litigiu și care nu au avut în vedere

valoarea de piață a acestuia.

Recursul est nul, în

considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat, când aspectele învederate în cererea

de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

ori când criticile formulate nu au legătură cu considerentele deciziei atacate,

calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, succesiunea

de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, deși încadrabilă în

cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ. și făcând ample referiri la

dispoziții legale interne și comunitare în materia dreptului de proprietate, nu

vizează soluția adoptată prin decizia supusă controlului judiciar, ceea ce

atrage nulitatea căii de atac astfel declarate.

Motivele de recurs nu

fac referiri la soluția respingerii apelului și nu arată care sunt argumentele

de nelegalitate ale deciziei recurate, ci expun nemulțumiri ale

recurentei-reclamante legate de modalitatea de soluționare a fondului cauzei

fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate, în contextul în care

prin această decizie cauza a fost soluționată prin admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive.

Chiar dacă în

motivele de recurs reclamanta a făcut referire la „greșita soluționare a cauzei

prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților”, aceasta

nu a arătat în ce a constat, în concret, greșeala instanței de apel în

admiterea acestei excepții și nu a dezvoltat critici în acest sens,

limitându-se la o simplă afirmație privind soluționarea eronată a cauzei prin

intermediul excepției arătate.

Referirile

reclamantei la greșita aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, la presupusa nesoluționare, de către instanța de apel,

a tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, ori la interpretarea

dispozițiilor legale din materia proprietății prin raportare la normele

constituționale sunt străine soluției adoptate de instanța de apel și motivării

aferente acesteia.

De asemenea, susținerile

apărătorului ales al recurentei, formulate cu ocazia concluziilor verbale expuse

la termenul la care pricina a fost reținută spre soluționare, privind

nerespectarea deciziei de casare pronunțate în cauză, modalitatea de

soluționare a excepției în sensul nepunerii ei în discuția părților, precum și

încălcarea deciziilor în interesul legii evocate, nu se regăsesc în motivele

formulate în scris, astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluționarea

recursului.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul

deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau

încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine

problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta U.L.R. împotriva Deciziei nr. 369/ A din 14 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 iulie 2011.