ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1310/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 9 iunie 2008, reclamanții O.O. și O.F.M. au chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul General și au solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 267 mp situat în București, sector 1 și să suporte cheltuielile de judecată. In motivarea cererii, reclamanții au arătat că terenul în litigiu a aparținut autorului lor O.A. (decedat la 3 decembrie 1976) și că ei sunt unicii moștenitori ai acestuia.

Totodată, au arătat că terenul a fost dobândit de autorul lor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 29226 din 09 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, și transcris sub nr. 8141/1944 în Registrul de transcripțiuni a Tribunalului Ilfov, Secția notariat, după care, autorul reclamanților a fost deposedat abuziv de imobil, fără plata vreunei despăgubiri. In drept, reclamanții au invocat prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., precum și art. 1, art. 6 din Primul Protocol adițional al CEDO. Tribunalul București, secția a V-a civilă, învestit cu soluționarea pricinii, prin declinare de competență (sentința civilă nr. 8973 din 27 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București), prin sentința civilă nr. 1584 din 14 octombrie 2008, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în care se menționează că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, în speță, Legea nr. 10/2001. Î mpotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Prin decizia nr. 404/A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamanților.

Î n motivarea deciziei, instanța de apel a invocat și analizat - din perspectiva teoriei și practicii judiciare - art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 1, art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 - art. 20 alin. (1) și (2), art. 21, art. 51 precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 și Protocolul nr. 1 adițional, reținând, în esență, că apelul reclamanților nu este întemeiat, că, deci hotărârea primei instanțe prin care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, este legală. Considerentele de drept, avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei, sunt în esență, următoarele: Legea nr. 10/2001 suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.

Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la restituire trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de reparație, notificând persoana juridică deținătoare a imobilului în vederea restituirii lui în natură.

Procedura administrativă reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice enumerate la art. 20 alin. (1) și (2) din acest act normativ. Cum în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanți mai era deținut de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) și (2), întrucât nu fusese anterior înstrăinat, era necesar ca reclamanții să parcurgă procedura prealabilă instituită de lege. Numai în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu mai putea uza, conform art. 21 din aceeași lege, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, numai dacă o astfel de unitate nu mai avea în posesie imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriaș.

De aceea, într-o asemenea ipoteză, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul la acțiune în justiție pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat. Sub acest aspect nu este întemeiată critica reclamanților referitoare la stabilirea unui regim discriminator în ceea ce privește acțiunea în revendicare promovată împotriva statului sau împotriva terțului subdobânditor al imobilului, în ambele cazuri fiind asigurat accesul în justiție, chiar dacă într-o procedură diferită în cele două situații, dar în ambele cazuri soluționarea acțiunii se face având în vedere și prevederile de drept substanțial ale Legii 10/2001.

In sensul celor reținute mai sus a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin deciziile în interesul legii nr. 33/2008 și nr. LIII din 4 iunie 2007. Nu poate fi primită nici critica reclamanților referitoare la existența unui bun în sensul Convenției și a încălcării principiilor statuate de Convenție. Existența unui „bun" în sensul celui dinții paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de dobândire a bunului în natură. Nu se poate susține că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar echivala cu privarea reclamanților de accesul la justiție, întrucât nu se poate absolutiza un asemenea punct de vedere.

Legiuitorul a adoptat un act normativ special, Legea nr. 10/2001, act ce prevede o procedură administrativă prealabilă, care nu conduce la privarea persoanelor de dreptul la un tribunal, întrucât decizia sau dispoziția emisă în procedura prealabilă poate fi atacată în instanță, iar refuzul soluționării notificări deschide calea accesului la justiție. Î mpotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenții reclamanți susțin că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare străină de natura pricinii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care nu suntem în prezența unui teren expropriat, iar instanța de fapt nu a analizat în nici un mod regimul juridic aplicabil imobilului revendicat teren liber, neafectat de construcții sau lucrări, dar deținut fără nici un titlu de pârât. Ca atare, recurenții susțin că hotărârea recurată cuprinde o motivare necorespunzătoare, fiind încălcate și dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Recurenții mai reproșează instanței de apel că, pornind de la o premisă eronată a regimului juridic al bunului revendicat, a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Susțin că, față de actele noi depuse în apel - adresa nr. 775617/16069 din 21 octombrie 2008 a Primăriei Municipiului București și adresa nr. 26012 din 26 mai 2008 a D.I.T.L. privind istoricul de rol fiscal, precum și adresa nr. 831360/7284 din 17 mai 2009, eliberată de pârât, instanța de apel trebuia să aplice decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, care recunoaște admisibilitatea revendicării de drept comun. O altă critică adusă deciziei recurate vizează greșita interpretare a normelor juridice naționale, cât și a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurenții susțin că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 și respectiv ale art. 20 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

Mai susțin că au fost încălcate și dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., ce prevăd obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept din deciziile pronunțate în interesul legii, în acest sens, arătând că nu s-a făcut aplicarea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, respingându-se acțiunea în revendicare ca inadmisibilă pe considerentul existenței Legii nr. 10/2001, s-a comis o denegare de dreptate, sancționabilă potrivit prevederilor art. 3 C. civ. Sub aspectul aplicării legii mai favorabile, recurenții reclamanți arată că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - nu face nici o distincție respectiv nu prevede nicio limitare în timp a dreptului de a cere respectarea proprietății, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

Ca atare, recurenții reclamanți susțin că s-a făcut și o aplicare greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție raportat la art. 480-481 C. civ., referitoare la dreptul la respectarea proprietății bunului, precum și o încălcare a art. 6 din CEDO (privind dreptul la un proces echitabil), art.14 din aceeași convenție, art. 1 din Protocolul 12 adițional la CEDO (privitoare la dreptul de a nu fi supuși discriminării) și art. 32 din CEDO. In drept recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Acțiunea reclamanților a fost respinsă pe excepția inadmisibilității, soluție confirmată și de instanța de apel, motiv pentru care urmează a fi analizată numai această excepție, neputând examina alte aspecte la care recurenții reclamanți fac referire în motivele de recurs. Prin Legea nr.10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanșează odată cu înregistrarea notificării și care este finalizată printr-o decizie sau dispoziție motivată, ce poate fi contestată în justiție, la tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, hotărârea acestuia fiind supusă căilor legale de atac.

Prin această lege specială s-a derogat de la dreptul comun respectiv de la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., numai în privința acestei categorii de imobile, pentru celelalte categorii de bunuri, dispozițiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile. Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație. In consecință, de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raportului juridic consacrat în jurisprudența CEDO. De altfel, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, dată în recurs în interesul legii s-a statuat în privința concursului dintre legea specială și legea generală, că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant " chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care, după intrarea ei în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanță, instanțele de apel și de fond au făcut o legală și corectă aplicare a dispozițiilor legale evocate mai sus, reținând incidența excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților (acțiune înregistrată la 9 iunie 2008 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Ca atare instanțele au stabilit corect faptul că reclamanții, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai puteau formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, ci numai în temeiul acestei legi speciale. Aceasta nu înseamnă o îngrădire adusă liberului acces la justiție, deoarece după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată notificarea, o pot ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul la un „tribunal", adică dreptul la „o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile". Î mprejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 CEDO pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Prin respingerea ca inadmisibila a acțiunii in revendicare de drept comun formulată după data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incident acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenții reclamanți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectiva.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranța legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situate în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca in mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană ci se înscrie în soluțiile adoptate de stat de restituire a bunurilor confiscate. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură in termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, recurenții reclamanți nu se încadrează in niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem , nici in personam [recurenții fiind moștenitori legali ai autorului deposedat de stat, astfel ca este incident art. 4 alin. (2) din lege], după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea sa fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Așadar, recurenții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare. In consecință, față de cele expuse, nefiind prezente motivele de recurs invocate și nici incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.O. și O.F.M. împotriva deciziei nr. 404 /A din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2010.