ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 575/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 575/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții L.M. și L.L., au chemat în

judecată pe pârâta SC R.A.R. SA și au solicitat obligarea pârâtei

să elibereze rezervorul cu capacitatea de 3.150 mc sau să-i

autorizeze să-l elibereze, la plata sumei de 668.430 despăgubiri

pentru lipsa de folosință calculată pe perioada 18 septembrie

2002- 15 august 2005 și a dobânzilor aferente și la plata daunelor

viitoare pentru lipsa de folosință în cuantum de 1.500 lei/zi, cu

cheltuieli de judecată.

Tribunalul Maramureș,

prin sentința civilă nr. 1134 din 21 noiembrie 2005, a admis

acțiunea precizată, a obligat pe pârâtă să elibereze

rezervorul iar în caz contrar a autorizat pe reclamantul L.L. să elibereze

rezervorul, a obligat pe pârâtă la 259.560 lei despăgubiri către

L.M. pe perioada 9 septembrie 2002 - 4 noiembrie 2003 și la 408.970 lei

către L.L. pentru perioada 5 noiembrie 2003-15 august 2005, cu dobânzi

legale și la 147.000 lei către ambii reclamanții, pentru

perioada 16 august 2005 - 21 noiembrie 2005, cu dobânzi legale, și la

63.902,4 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut că reclamantul L.L. este proprietarul rezervorului, iar L.M.

beneficiar al bunului în care pârâta are depozitat combustibil lichid pe care

refuză să îl ridice, obligația de reparare a prejudiciului

pentru lipsa de folosință revenindu-i pârâtei „în cuantumul stabilit

prin raportul de expertiză”.

Curtea de Apel Cluj, prin

decizia civilă nr. 49 din 8 martie 2006, a respins apelul pârâtei,

considerând culpa pârâtei în indisponibilizarea rezervorului, prin

menținerea în el a cantități de 1.650.000 litri combustibil

până la 23 septembrie 2002, apoi a unei cantități care tehnic nu

mai putea fi recuperată; prejudiciul determinat de lipsa de

folosință a bunului de către reclamanții, începând cu 25

aprilie 2002 când aceștia au devenit proprietari; și legătura de

cauzalitate determinată de menținerea în rezervor a unei

cantități de combustibil.

Prin decizia nr. 2916 din 12

octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul pârâtei, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza

spre rejudecare precizând că instanța care va rejudeca pricina,

să efectueze o expertiză tehnico contabilă care să

lămurească împrejurările în care combustibilul a ajuns în

rezervorul în litigiu și apartenența acestuia, condițiile în

care reclamanții au devenit proprietarii și în care s-au aplicat

sigiliile pe bun.

Reluând judecata apelului,

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 40 din 10 martie 2009 a admis

apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a

respins acțiunea.

Instanța a reținut

că rezervorul a fost proprietatea SC C.Z.S. SA închiriat de SC L.O. SRL

iar asupra combustibilului existent a fost instituit sechestru asigurator la 26

februarie 2002 până la 18 septembrie 2002 când cantitatea de 1.650.000

litri combustibil a fost predată reprezentanților pârâtei care

până la data de 23 septembrie 2002 au golit în limita

posibilităților tehnice rezervorul; reclamanții au dobândit

dreptul de proprietate la data de 25 aprilie 2002, însă angajarea răspunderii

pârâtei poate fi pusă în discuție de la data ridicării

sechestrului și predării combustibilului reprezentanților

pârâtei la 18 septembrie 2002.

A mai reținut

instanța că reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului

iar rezervorul a fost golit de pârâtă.

Împotriva deciziei astfel pronunțată,

reclamanții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

5,7,8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține

contradicție între considerentele hotărârii și dispozitivul

acesteia, în sensul că dispozitivul nu prevede decât respingerea

acțiunii în pretenții nu și pe aceea de eliberare a

rezervorului, așa încât nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de

cerere, rămânând, cel puțin sub aspectul cheltuielilor parțiale

de judecată, efectele sentinței nr. 1134/2005 a Tribunalului

Maramureș.

Mai susțin

recurenții că hotărârea instanței de apel este

nelegală în raport cu decăderea din proba cu martorii a lui H.M.,

încălcându-se prevederile art. 129 alin. (1), (4) și (5), art. 168, art.

186 și art. 188 C. proc. civ. și a propus în probațiune, în temeiul

art. 305 înscrisul din 29 august din 2002.

Critica decizie atacate are

în vedere și încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

instanța de apel interpretând greșit problemele dezlegate de

instanța de recurs în sensul analizei elementelor răspunderii civile

delictuale, fără a ține cont de aspectul de determinabilitate al

prejudiciului și de expertiza dispusă în cauză.

Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 201 C. proc. civ., lipsind de conținut

decizia de casare.

În privința motivelor

străine de natura pricinii, recurenții susțin că

instanța de apel nu a avut în vedere efectul cauzei care l-a constituit

despăgubiri ca urmare a răspunderii civile delictuale nu în

condițiile încheierii contractului de închiriere, motive ce nu au fost

puse în discuția părților. Atât contractul de închiriere din

2006 cât și cel din 2001, înscris la Administrația Finanțelor

Publice Sighet, contrazice convingerea „arbitrală” a instanței

că acestea ar fi fost încheiate „pro cauza”

Pe de altă parte se

susține motivația contradictorie în privința lipsei de

folosință a rezervorului prin afirmarea responsabilități

pârâtei de la data de 18 septembrie 2002 și respingerea acordării

despăgubirilor, instanța interpretând greșit actul dedus

judecății și tipul prejudiciului solicitat prejudiciul efectiv

și nu beneficiul nerealizat, dar și condițiile răspunderii

delictuale, art. 998 C. civ. creând o prezumție de prejudiciu pentru o

faptă ilicită.

Instanța nu a avut în

vedere nici adresa din 28 iulie 2006 a pârâtei, prin care aceasta solicita

stingerea litigiului, prin oferta unor produse petroliere, interpretate

greșit drept intenție de respectare a titlului executoriu.

Motivarea instanței de

apel se bazează pe propriile convingeri și nu pe probele administrate

dând naștere la arbitariu în înfăptuirea actului de justiție, la

soluții pronunțate la „înțelepciunea” magistraților, nu în

temeiul legii, cu ignorarea probelor administrate, a

desfășurării unui proces echitabil și a dreptului la

apărare.

Contradicția în

motivarea hotărârii este și în privința perioadei în care pârâta

a blocat rezervorul, rezultând din probe că de la 18 septembrie 2002

până la 19 ianuarie 2005 este răspunzătoare de prejudiciu pârâta

care nu a eliberat rezervorul.

În privința

modificării decizie recurate, recurenții susțin a fi avute în

vedre toate probele administrate, condițiile răspunderii civile

delictaule respectiv obligația de a ridica marfa existentă în

rezervor odată cu ridicarea sechestrului asigurator la 18 septembrie 2002,

fără a avea importanță când și cum a ajuns

combustibilul în rezervor, cine și când a devenit proprietarul

rezervorului, dacă în rezervor se mai află marfă sau dacă

mai sunt sigiliile aplicate în 23 septembrie 2002.

Față de

obligația legală de a ridica întreaga marfă din rezervor recunoscută

de pârâtă, aceasta nu poate opune nici un temei în virtutea căruia

timp de mai bine de trei ani a ținut ocupat rezervorul. Fapta ilicită

există prin atingerea dreptului subiectiv, prin ocuparea rezervorului,

care naște obligația de reparare prejudiciului în condițiile în

care pârâta prin adresa din 19 ianuarie 2005 susține că stocul din

rezervor îi aparține, dar nu l-a ridicat.

Critica decizie atacate, în

privința răspunderii civile, se referă la culpa pârâtei care a

aplicat sigilii pe rezervor fără drept, daunele fiind integrale,

prejudiciul care nu se calculează de la momentul notificării, art. 1079

C. civ. nefiind aplicabil în speță și legătura de

cauzalitate rezultă din aplicarea sigiliilor și lipsirea

reclamanților de exercițiul dreptului de proprietate.

Recurenții susțin

în continuarea motivelor de recurs aprecierea probelor cu expertiză

tehnică, evaluarea celor două expertize tehnice și contabile,

contractele de încheiere, declarația martorului K.V.A.

Recursul este nefondat

și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Contradicția

aparentă între considerentele și dispozitivul deciziei recurate nu

poate produce efectele nulității acesteia, întrucât instanța de

apel a stabilit că după data de 23 septembrie rezervorul putea fi

folosit pentru depozitare, astfel încât numai asupra pretențiilor a

considerat că efectele hotărârii se pot produce. De altfel

admițând apelul, respingând cererea de chemare în judecată pentru

despăgubiri și cererea pentru plata de cheltuielilor de

judecată, instanța de apel nu a menținut niciuna din

dispozițiile sentinței atacate pentru a evita o contradicție

reală între dispozitiv și considerentele hotărârii.

Netemeinică este

critica relativă la decăderea din proba cu martorul H.M. pe care

partea s-a obligat să-l prezinte personal, instanța în

condițiile art. 138 alin. (4) și art. 170 alin. (3) C. proc. civ.

aplicând o sancțiune prescrisă de lege, prevederile art. 186 alin.

(4) C. proc. civ. stabilind aceeași regulă sancționatorie.

Dispozițiile art. 168, art. 188 și art. 129 C. proc. civ. nu au

legătură cu decăderea din proba cu martori așa încât

textele de lege, în raport cu pricina dedusă judecăți nu se vor

analiza.

Prin decizia de casare nr. 2916/2006,

instanța de recurs a constatat că în apel s-au încălcat dispozițiile

art. 292 C. proc. civ. și că pe starea de fapt reținută

completată cu expertiză se putea aprecia răspunderea pârâtei.

Astfel, instanța de recurs a dispus analiza elementelor răspunderii

delictuale a pârâtei raportat și la o nouă probă

complementară.

În această

măsură, instanța de apel s-a conformat decizie de casare care

i-a pus în discuție însăși caracterul răspunderii pârâtei

în funcție de situația de fapt stabilită, completată cu

expertiza tehnică și contabilă.

Recurenții au apreciat

că în apel au fost încălcate prevederile art. 201 C. proc. civ.

fără să menționeze în ce au constat

neregularitățile efectuării expertizei, în condițiile în

care, după admiterea probei au fost nominalizați trei experți de

către Biroul de expertiză de pe lângă Tribunalul Cluj la cererea

instanței de apel și au fost stabilite obiectivele expertizei (6

aprilie 2007).

În privința motivelor

contradictorii, străine de natura cauzei, instanța de apel a

considerat într-adevăr că începând cu data de 18 septembrie 2002

răspunderea pârâtei poate fi atrasă teoretic, dar totodată

că de la data de 23 septembrie 2002 când în rezervor mai existau 50 cm de

produs petrolier, „rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, aspecte care

rezultă din expertiza în specialitatea efectuată în cauză”.

Așadar faptul că

la 26 noiembrie 2001 a fost încheiat un contract de închiriere, înainte de a se

ridica sechestrul, iar la 20 octombrie 2006 a fost încheiat un alt contract de

închiriere, după momentul la care rezervorul putea fi folosit pentru depozitare,

nu sunt probe concludente, în sprijinul dovedirii prejudiciului încercat de

reclamanți.

De altfel singur element al

răspunderii delictuale considerat de instanța de apel ca nefiind

îndeplinit, este prejudiciul în caracteristica sa de beneficiu neralizat.

Evocarea unei prezumții

a existenței prejudiciului; aduce în discuție o nouă

instituție în răspunderea delictuală, imposibil de acceptat în

condițiile legislației și jurisprudenței actuale. Caracterul

legal al răspunderii delictuale este legat de izvorul obligației

fără însă a putea avea interferențe asupra caracterului

patrimonial, cert și personal al prejudiciului. Iar din această

perspectivă, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut

dovada prejudiciului, cu atât mai mult cu cât obiectul pretențiilor îl

constituia beneficiul neralizat, supunându-se decizie de casare, prin care,

față de situația stabilită, să se aprecieze caracterul

răspunderii pârâtei.

Interpretarea situației

de fapt, în raport de probatoriile administrate, nu poate susține concluzia

recurenților că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil

sau dreptul la apărare. Garanțiile oferite de art. 6 din C.E.D.O.

realizează o protecție a principiului fundamental al

preeminenței dreptului care vizează existența unui drept,

întinderea și modalitățile sale de exercitare susceptibile de

control jurisdicțional.

Altfel spus textul de lege

la care face referire recurenții acordă protecție

procesuală unor drepturi recunoscute în dreptul intern, iar interpretarea

situației de fapt care naște un raport obligațional

reprezintă atribuțiile specifice instanței

judecătorești.

Instanța de apel a

stabilit existența unui fapt ilicit, dar nu și a unui prejudiciu cert

– condiție esențială a răspunderii civile delictuale-

așa încât nu se pune problema legăturii de cauzalitate.

Aspectele legate de

administrarea și aprecierea probelor exced controlului de legalitate al

instanței de recurs, astfel încât ele nu vor putea fi analizate.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 40

din 10 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții L.M. și L.L. împotriva deciziei nr. 40/2009 din 10

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.