ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 575/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții L.M. și L.L., au chemat în judecată pe pârâta SC R.A.R. SA și au solicitat obligarea pârâtei să elibereze rezervorul cu capacitatea de 3.150 mc sau să-i autorizeze să-l elibereze, la plata sumei de 668.430 despăgubiri pentru lipsa de folosință calculată pe perioada 18 septembrie 2002- 15 august 2005 și a dobânzilor aferente și la plata daunelor viitoare pentru lipsa de folosință în cuantum de 1.500 lei/zi, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Maramureș, prin sentința civilă nr. 1134 din 21 noiembrie 2005, a admis acțiunea precizată, a obligat pe pârâtă să elibereze rezervorul iar în caz contrar a autorizat pe reclamantul L.L.

să elibereze rezervorul, a obligat pe pârâtă la 259.560 lei despăgubiri către L.M. pe perioada 9 septembrie 2002 - 4 noiembrie 2003 și la 408.970 lei către L.L. pentru perioada 5 noiembrie 2003-15 august 2005, cu dobânzi legale și la 147.000 lei către ambii reclamanții, pentru perioada 16 august 2005 - 21 noiembrie 2005, cu dobânzi legale, și la 63.902,4 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut că reclamantul L.L. este proprietarul rezervorului, iar L.M. beneficiar al bunului în care pârâta are depozitat combustibil lichid pe care refuză să îl ridice, obligația de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosință revenindu-i pârâtei „în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză”.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 49 din 8 martie 2006, a respins apelul pârâtei, considerând culpa pârâtei în indisponibilizarea rezervorului, prin menținerea în el a cantități de 1.650.000 litri combustibil până la 23 septembrie 2002, apoi a unei cantități care tehnic nu mai putea fi recuperată; prejudiciul determinat de lipsa de folosință a bunului de către reclamanții, începând cu 25 aprilie 2002 când aceștia au devenit proprietari; și legătura de cauzalitate determinată de menținerea în rezervor a unei cantități de combustibil.

Prin decizia nr. 2916 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare precizând că instanța care va rejudeca pricina, să efectueze o expertiză tehnico contabilă care să lămurească împrejurările în care combustibilul a ajuns în rezervorul în litigiu și apartenența acestuia, condițiile în care reclamanții au devenit proprietarii și în care s-au aplicat sigiliile pe bun. Reluând judecata apelului, Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 40 din 10 martie 2009 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins acțiunea. Instanța a reținut că rezervorul a fost proprietatea SC C.Z.S.

SA închiriat de SC L.O. SRL iar asupra combustibilului existent a fost instituit sechestru asigurator la 26 februarie 2002 până la 18 septembrie 2002 când cantitatea de 1.650.000 litri combustibil a fost predată reprezentanților pârâtei care până la data de 23 septembrie 2002 au golit în limita posibilităților tehnice rezervorul; reclamanții au dobândit dreptul de proprietate la data de 25 aprilie 2002, însă angajarea răspunderii pârâtei poate fi pusă în discuție de la data ridicării sechestrului și predării combustibilului reprezentanților pârâtei la 18 septembrie 2002. A mai reținut instanța că reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului iar rezervorul a fost golit de pârâtă. Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamanții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5,7,8 și 9 C. proc.

civ. Recurenta susține contradicție între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, în sensul că dispozitivul nu prevede decât respingerea acțiunii în pretenții nu și pe aceea de eliberare a rezervorului, așa încât nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, rămânând, cel puțin sub aspectul cheltuielilor parțiale de judecată, efectele sentinței nr. 1134/2005 a Tribunalului Maramureș. Mai susțin recurenții că hotărârea instanței de apel este nelegală în raport cu decăderea din proba cu martorii a lui H.M., încălcându-se prevederile art. 129 alin. (1), (4) și (5), art. 168, art. 186 și art. 188 C. proc. civ. și a propus în probațiune, în temeiul art. 305 înscrisul din 29 august din 2002. Critica decizie atacate are în vedere și încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel interpretând greșit problemele dezlegate de instanța de recurs în sensul analizei elementelor răspunderii civile delictuale, fără a ține cont de aspectul de determinabilitate al prejudiciului și de expertiza dispusă în cauză. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 201 C. proc. civ., lipsind de conținut decizia de casare. În privința motivelor străine de natura pricinii, recurenții susțin că instanța de apel nu a avut în vedere efectul cauzei care l-a constituit despăgubiri ca urmare a răspunderii civile delictuale nu în condițiile încheierii contractului de închiriere, motive ce nu au fost puse în discuția părților.

Atât contractul de închiriere din 2006 cât și cel din 2001, înscris la Administrația Finanțelor Publice Sighet, contrazice convingerea „arbitrală” a instanței că acestea ar fi fost încheiate „pro cauza” Pe de altă parte se susține motivația contradictorie în privința lipsei de folosință a rezervorului prin afirmarea responsabilități pârâtei de la data de 18 septembrie 2002 și respingerea acordării despăgubirilor, instanța interpretând greșit actul dedus judecății și tipul prejudiciului solicitat prejudiciul efectiv și nu beneficiul nerealizat, dar și condițiile răspunderii delictuale, art. 998 C. civ. creând o prezumție de prejudiciu pentru o faptă ilicită. Instanța nu a avut în vedere nici adresa din 28 iulie 2006 a pârâtei, prin care aceasta solicita stingerea litigiului, prin oferta unor produse petroliere, interpretate greșit drept intenție de respectare a titlului executoriu.

Motivarea instanței de apel se bazează pe propriile convingeri și nu pe probele administrate dând naștere la arbitariu în înfăptuirea actului de justiție, la soluții pronunțate la „înțelepciunea” magistraților, nu în temeiul legii, cu ignorarea probelor administrate, a desfășurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare. Contradicția în motivarea hotărârii este și în privința perioadei în care pârâta a blocat rezervorul, rezultând din probe că de la 18 septembrie 2002 până la 19 ianuarie 2005 este răspunzătoare de prejudiciu pârâta care nu a eliberat rezervorul.

În privința modificării decizie recurate, recurenții susțin a fi avute în vedre toate probele administrate, condițiile răspunderii civile delictaule respectiv obligația de a ridica marfa existentă în rezervor odată cu ridicarea sechestrului asigurator la 18 septembrie 2002, fără a avea importanță când și cum a ajuns combustibilul în rezervor, cine și când a devenit proprietarul rezervorului, dacă în rezervor se mai află marfă sau dacă mai sunt sigiliile aplicate în 23 septembrie 2002. Față de obligația legală de a ridica întreaga marfă din rezervor recunoscută de pârâtă, aceasta nu poate opune nici un temei în virtutea căruia timp de mai bine de trei ani a ținut ocupat rezervorul. Fapta ilicită există prin atingerea dreptului subiectiv, prin ocuparea rezervorului, care naște obligația de reparare prejudiciului în condițiile în care pârâta prin adresa din 19 ianuarie 2005 susține că stocul din rezervor îi aparține, dar nu l-a ridicat.

Critica decizie atacate, în privința răspunderii civile, se referă la culpa pârâtei care a aplicat sigilii pe rezervor fără drept, daunele fiind integrale, prejudiciul care nu se calculează de la momentul notificării, art. 1079 C. civ. nefiind aplicabil în speță și legătura de cauzalitate rezultă din aplicarea sigiliilor și lipsirea reclamanților de exercițiul dreptului de proprietate. Recurenții susțin în continuarea motivelor de recurs aprecierea probelor cu expertiză tehnică, evaluarea celor două expertize tehnice și contabile, contractele de încheiere, declarația martorului K.V.A.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Contradicția aparentă între considerentele și dispozitivul deciziei recurate nu poate produce efectele nulității acesteia, întrucât instanța de apel a stabilit că după data de 23 septembrie rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, astfel încât numai asupra pretențiilor a considerat că efectele hotărârii se pot produce. De altfel admițând apelul, respingând cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri și cererea pentru plata de cheltuielilor de judecată, instanța de apel nu a menținut niciuna din dispozițiile sentinței atacate pentru a evita o contradicție reală între dispozitiv și considerentele hotărârii.

Netemeinică este critica relativă la decăderea din proba cu martorul H.M. pe care partea s-a obligat să-l prezinte personal, instanța în condițiile art. 138 alin. (4) și art. 170 alin. (3) C. proc. civ. aplicând o sancțiune prescrisă de lege, prevederile art. 186 alin. (4) C. proc. civ. stabilind aceeași regulă sancționatorie. Dispozițiile art. 168, art. 188 și art. 129 C. proc. civ. nu au legătură cu decăderea din proba cu martori așa încât textele de lege, în raport cu pricina dedusă judecăți nu se vor analiza. Prin decizia de casare nr. 2916/2006, instanța de recurs a constatat că în apel s-au încălcat dispozițiile art. 292 C. proc. civ. și că pe starea de fapt reținută completată cu expertiză se putea aprecia răspunderea pârâtei.

Astfel, instanța de recurs a dispus analiza elementelor răspunderii delictuale a pârâtei raportat și la o nouă probă complementară. În această măsură, instanța de apel s-a conformat decizie de casare care i-a pus în discuție însăși caracterul răspunderii pârâtei în funcție de situația de fapt stabilită, completată cu expertiza tehnică și contabilă. Recurenții au apreciat că în apel au fost încălcate prevederile art. 201 C. proc. civ.

fără să menționeze în ce au constat neregularitățile efectuării expertizei, în condițiile în care, după admiterea probei au fost nominalizați trei experți de către Biroul de expertiză de pe lângă Tribunalul Cluj la cererea instanței de apel și au fost stabilite obiectivele expertizei (6 aprilie 2007). În privința motivelor contradictorii, străine de natura cauzei, instanța de apel a considerat într-adevăr că începând cu data de 18 septembrie 2002 răspunderea pârâtei poate fi atrasă teoretic, dar totodată că de la data de 23 septembrie 2002 când în rezervor mai existau 50 cm de produs petrolier, „rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, aspecte care rezultă din expertiza în specialitatea efectuată în cauză”.

Așadar faptul că la 26 noiembrie 2001 a fost încheiat un contract de închiriere, înainte de a se ridica sechestrul, iar la 20 octombrie 2006 a fost încheiat un alt contract de închiriere, după momentul la care rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, nu sunt probe concludente, în sprijinul dovedirii prejudiciului încercat de reclamanți. De altfel singur element al răspunderii delictuale considerat de instanța de apel ca nefiind îndeplinit, este prejudiciul în caracteristica sa de beneficiu neralizat. Evocarea unei prezumții a existenței prejudiciului; aduce în discuție o nouă instituție în răspunderea delictuală, imposibil de acceptat în condițiile legislației și jurisprudenței actuale.

Caracterul legal al răspunderii delictuale este legat de izvorul obligației fără însă a putea avea interferențe asupra caracterului patrimonial, cert și personal al prejudiciului. Iar din această perspectivă, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada prejudiciului, cu atât mai mult cu cât obiectul pretențiilor îl constituia beneficiul neralizat, supunându-se decizie de casare, prin care, față de situația stabilită, să se aprecieze caracterul răspunderii pârâtei. Interpretarea situației de fapt, în raport de probatoriile administrate, nu poate susține concluzia recurenților că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare. Garanțiile oferite de art. 6 din C.E.D.O.

realizează o protecție a principiului fundamental al preeminenței dreptului care vizează existența unui drept, întinderea și modalitățile sale de exercitare susceptibile de control jurisdicțional. Altfel spus textul de lege la care face referire recurenții acordă protecție procesuală unor drepturi recunoscute în dreptul intern, iar interpretarea situației de fapt care naște un raport obligațional reprezintă atribuțiile specifice instanței judecătorești. Instanța de apel a stabilit existența unui fapt ilicit, dar nu și a unui prejudiciu cert – condiție esențială a răspunderii civile delictuale- așa încât nu se pune problema legăturii de cauzalitate. Aspectele legate de administrarea și aprecierea probelor exced controlului de legalitate al instanței de recurs, astfel încât ele nu vor putea fi analizate.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 40 din 10 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții L.M. și L.L. împotriva deciziei nr. 40/2009 din 10 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.