ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2737/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2737/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, prin declinare de la Tribunalul București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta a solicitat,

în contradictoriu cu I.G.C.T.I. și M.T.C.T., obligarea pârâtelor să elibereze autorizațiile

C.E.M.T. pentru anul 2005 solicitate în regim de urgență, datorită faptului că

acestea au fost pierdute.

Pârâtul M.T.C.T., prin

întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că s-a

inițiat procedura concilierii directe în vederea stingerii conflictului.

Ulterior, reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul că pretențiile acesteia sunt în cuantum de 242.400 euro,

venit net ce ar fi fost realizat de către societate pe tot parcursul anului

2005, dacă s-ar fi folosit autorizațiile C.E.M.T.

În ședința din data de 4

aprilie 2006, Instanța de Fond a respins excepția tardivității cererii

precizatoare și cea a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul M.T.C.T. precum

și excepțiile neîndeplinirii procedurii prealabile și a lipsei calității

procesuale pasive a I.G.C.T.I.

Pârâtul M.T.C.T., în ședința

publică din data de 16 mai 2006, a invocat excepția rămânerii fără obiect a

primului capăt de cerere, arătând că autorizațiile C.E.M.T. pentru anul 2005

și-au încetat valabilitatea la începutul anului 2006.

În cauză a fost administrată

proba cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă în dovedirea celui de al

doilea capăt cerere.

Prin sentința civilă nr. 343

din 2 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei, a respins ca rămas fără

obiect capătul de cerere privind obligarea pârâților să elibereze autorizațiile

C.E.M.T. de rezervă pentru anul 2005 și a obligat pârâtul M.T.C.T. la plata către

reclamantă a sumei de 242.400 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Instanța a reținut, în esență, că autorizațiile C.E.M.T. pentru anul

2005 și-au pierdut valabilitatea, astfel încât nu poate obliga autoritatea să

emită asemenea autorizații care nu mai pot produce efecte juridice.

Referitor la capătul de

cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale, Instanța de

Fond a constatat că reclamanta a fost vătămată prin nesoluționarea în termenul

legal a cererii sale de acordare a autorizațiilor C.E.M.T. din fondul de

rezervă, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză stabilindu-se că

prejudiciul pe anul 2005 este de 342.000 euro, echivalentul a 144 curse cu

patru autorizații C.E.M.T., dacă ar fi avut la dispoziție autorizațiile în timp

util.

Reținând însă că reclamanta

nu a formulat o cerere de majorare a câtimii obiectului cererii privind

despăgubirile, singura cerere formulată în acest sens fiind cea din data de 7

martie 2006, prima Instanță a obligat pârâtul M.T.C.T., numai la plata sumei de

242.400 euro, solicitată inițial.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanta SC O. SA București și pârâtul M.T.C.T.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanta SC O. SRL (fostă

O. SA) a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că prima Instanță ar fi interpretat greșit actul dedus judecății și ar fi

schimbat natura ori interesul neîndoielnic al acesteia.

Argumentele aduse în susținerea

și dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează însă nelegalitatea hotărârii

numai sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, determinate

de încălcarea unor dispoziții procedurale, putând fi circumscrise numai

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text prin prisma căruia, în considerarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., urmează a fi examinate.

Reclamanta a solicitat,

astfel, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtului

M.T.C.T. la plata sumei de 400.500 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, cum

a precizat oral în ședința din 9 ianuarie 2007 și prin concluziile scrise

depuse la Instanța de Fond, avându-se în vedere în acest scris raportul de

expertiză întocmit în cauză care arată fără putință de tăgadă că valoarea

prejudiciului este de 342.000 euro la care se adaugă suma de 120.000 forinți/ 1

autorizație reprezentând, în total, pentru anul 2005, suma de 58.500 euro

pentru cele 117 curse efectuate cu autorizații cu plată.

Prin cererea de recurs și

memoriul completator depus ulterior, reclamanta a arătat că la termenul de judecată

din 9 ianuarie 2007 reprezentantul său care avea calitatea de administrator,

fără studii juridice, a solicitat în concluziile orale admiterea acțiunii,

recuperarea prejudiciului și omologarea raportului de expertiză, înțelegând

prin aceasta că și-a majorat câtimea pretențiilor, astfel încât concluzia Instanței

în sensul că nu s-a formulat o cerere în acest sens este greșită.

În opinia reclamantei, se

impunea a fi avute în vedere prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora majorarea câtimii pretențiilor poate fi făcută prin declarație verbală

consemnată în încheierea de ședință, prima Instanță având, totodată, în

virtutea rolului activ, obligația de a lămuri, anterior închiderii dezbaterilor,

dacă prin exprimarea - omologarea raportului de expertiză, s-a înțeles să se

majoreze pretențiile.

M.T.C.T. a invocat motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., susținând că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, acordând prin soluția dată mai mult decât s-a cerut.

Dezvoltând aceste motive de

recurs, recurentul a criticat în primul rând soluția primei Instanțe în raport cu

pretinsele vicii de procedură evidente ale exercițiului dreptului de dispoziție

al reclamantei cu privire la afirmarea drepturilor sale în justiție, prin

prisma normelor de procedură ce reglementează forma în care pot fi deduse judecății

pretențiile ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată și limitele,

în timp, ale exercițiului acestor drepturi.

Sub acest aspect, s-a apreciat

ca fiind greșită soluția de respingere a excepției inadmisibilității

modificării acțiunii în raport cu dispozițiile imperative ale art. 132 C. proc. civ., soluție care a condus de altfel la pronunțarea unei hotărâri prin care s-a acordat

mai mult decât s-a cerut în condițiile legii. În opinia recurentului, în raport

cu modul de formulare a petitelor cererii introductive și cu prevederile art. 112,

132 și 134 C. proc. civ., prima Instanță a fost legal investită doar cu cererea

privind obligarea sa la eliberarea, în regim de urgență, a autorizațiilor C.E.M.T.

de rezervă. Această întrucât, pe de o parte, în conformitate cu prevederile art.

112 C. proc. civ., obiectul acțiunii trebuie determinat „ab initio”, prin

chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, petitele neputând fi afectate

de condiții sau termene ulterioare iar, pe de altă parte, cererea modificatoare

a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

În concret, susține

recurentul, precizarea reclamantei din acțiunea introductivă în sensul că

înțelege să-și extindă acțiunea și pentru recuperarea prejudiciului efectiv

suferit dacă nu se va proceda la eliberarea autorizațiilor nici ca urmare a

cererii de chemare în judecată este contrară dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., iar prima zi de întârziere a fost la termenul din 23 septembrie 2005, când Tribunalul

București, investit inițial cu soluționarea cauzei, a pus în discuție excepția

de necompetență materială, cererea modificatoare fiind făcută cu încălcarea

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. chiar și în raport de termenele de

judecată acordate de Curtea de Apel București, respectiv numai la 07 martie

2006.

A fost criticată, de

asemenea soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii

modificatoare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sub aspectul

despăgubirilor, susținându-se că reclamanta nu a indicat niciodată, nici măcar

în cadrul întâlnirilor ce au avut loc în scopul soluționării pe cale amiabilă a

litigiului, cuantumul acestora.

A mai susținut recurentul că

obiecțiunile sale prin care s-a invocat și nulitatea raportului de expertiză nu

au fost puse în discuția părților, iar în condițiile în care aceste obiecțiuni

au fost încuviințate, față de viciile de procedură invocate s-ar fi impus refacerea

acestuia și nu formularea unui răspuns la obiecțiuni. Mai mult, pretinde

recurentul, prin refuzul acordării unui nou termen de judecată, motivat de

faptul că respectivul act nu a fost comunicat ministerului, Instanța de Fond a

încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu și-a putut exercita dreptul de a solicita,

conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., o posibilă contraexpertiză.

În ceea ce privește întinderea

prejudiciului, s-a apreciat că în ipoteza în care s-ar reține pertinența pretențiilor

reclamantei, paguba înregistrată de aceasta se rezumă la prețul plătit pentru

autorizațiile de care ar fi beneficiat în temeiul legii după pierderea acestora,

costurile aferente deplasărilor, neavând relevanță în cauză întrucât ar fi fost

înregistrate și în condițiile în care reclamantei i-ar fi fost eliberate autorizațiile

C.E.M.T. de rezervă.

Au fost reiterate

argumentele invocate în fața primei Instanțe prin prisma cărora, în opinia

recurentului, înlocuirea autorizațiilor C.E.M.T. nu putea depăși, în speță, un

procent de jumătate plus unu din numărul celor repartizate inițial unui

operator de transport, imputându-se Instanței de Fond și faptul că s-ar fi

pronunțat în mod greșit și asupra oportunității actelor de autoritate în

discuție, cu depășirea competenței stabilită de lege în materie.

Raportat la toate aceste

considerente, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

sentinței atacate în sensul respingerii pretențiilor materiale ale reclamantei,

în principal, prin prisma prevederilor procedurale, ca inadmisibile, iar în

subsidiar, sub aspect substanțial, ca nefondate.

Criticile recurentului M.T.C.T.

nu pot fi reținute, pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu

prevederile art. 134 C. proc. civ., este socotită ca primă zi de înfățișare, aceea

în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Prin cele două repere

substanțiale, textul delimitează prima zi de înfățișare de un simplu termen de

judecată, configurând-o ca instituție procesuală distinctă. Prima zi de înfățișare

nu se confundă, așadar, cu primul termen de judecată, acesta putând constitui

prima zi de înfățișare doar dacă sunt îndeplinite cele două condiții impuse de

text.

De asemenea alte dispoziții

din legea de procedură civilă constituie repere pentru efectuarea unor acte de

procedură civilă la prima zi de înfățișare, între care și cele ale art. 132

alin. (1) potrivit cărora Instanța poate acorda reclamantului un termen pentru întregirea

sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi, act procedural

care, în mod evident, nu ar putea fi îndeplinit de o Instanță necompetentă din

punct de vedere material.

Prin urmare, într-o corectă

interpretare a acestor dispoziții legale, termenul din 23 septembrie 2005, nu poate

fi considerat ca fiind prima zi de înfățișare, cum nejustificat pretinde recurentul.

După înregistrarea cauzei pe

rolul Instanței competente, la primul termen de judecată reprezentantul

pârâtului - recurent a depus un proces - verbal de conciliere și a solicitat

acordarea unui alt termen în vederea soluționării cauzei pe cale amiabilă, iar

la 24 ianuarie 2006 s-a încuviințat cererea apărătorului reclamantei, a cărui

împuternicire avocațială a fost eliberată în aceeași zi, privind acordarea unui

nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de actele dosarului și a preciza

obiectul acțiunii, având în vedere conținutul ambiguu al acesteia.

În aceste condiții, raportat

la cererile formulate și la motivele pentru care s-a dispus amânarea cauzei,

cele două termene de judecată nu puteau fi considerate prima zi de înfățișare,

nefiind îndeplinită condiția referitoare la posibilitatea părților de a pune concluzii.

Întrucât pretențiile

materiale au fost precizate la termenul acordat în acest sens, respectiv la 7

martie 2006, prima Instanță a reținut în mod corect, netemeinicia excepției

tardivității cererii precizatoare, soluția de respingere a acesteia fiind

adoptată cu aplicarea corectă a dispozițiilor procedurale anterior arătate,

motiv pentru care incidența în speță a motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ., circumscris de recurent doar acestor aspecte de ordin

procedural, este exclusă.

Nejustificate sunt și

criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii modificatoare

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile întrucât aceasta a fost alăturată

unei acțiuni în contencios administrativ formulată în condițiile art. 8 alin. (1)

teza finală din Legea nr. 554/2006 având ca obiect obligarea pârâtelor la

emiterea unor autorizații, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile

sale prin nesoluționarea cererii în termenul legal. Or, din logica internă a

textului art. 7 care reglementează procedura prealabilă și din coroborarea

acestuia cu art. 2, art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 rezultă că aceasta

este posibilă numai în cazul actului administrativ unilateral tipic, fiind

impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unor astfel de acte, nu și

în cazul celor întemeiate pe tăcerea administrației sau pe refuzul nejustificat

de rezolvare a cererii.

Actele dosarului atestă

totodată respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la administrarea

probelor, respectiv a expertizei contabile, fără a se putea reține că dreptul

de apărare al pârâtului - recurent ar fi fost încălcat în vreun mod.

În speță, a fost încuviințată

proba cu acte și cea cu expertiza contabilă în vederea stabilirii cuantumului

prejudiciului cauzat reclamantei, expertiză pentru a cărei efectuare nu era

necesară o lucrare la fața locului, în sensul dispozițiilor art. 208 alin. (1) C.

proc. civ., astfel încât nu s-a impus refacerea acesteia pentru pretinsele

vicii de procedură invocate de recurent.

Raportul de expertiză a fost

comunicat pârâtului - recurent care nu a înțeles să-și exercite dreptul de a solicita

motivat, la primul termen după depunerea acestuia, respectiv la 5 decembrie 2006,

expertiza contrarie, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., depunând la dosar

doar obiecțiunile sale la raportul întocmit. De asemenea, răspunsul la aceste

obiecțiuni a fost depus la dosar cu respectarea dispozițiilor art. 209 alin. (1)

C. proc. civ., părțile având posibilitatea să ia cunoștință de conținutul

acestuia, iar cererea privind examinarea unor completări la obiecțiunile depuse

anterior a fost respinsă în mod justificat de Instanță raportat la aspectele învederate,

după punerea lor în discuția părților.

Pe fondul cauzei, prima Instanță

a concluzionat în mod corect, prin prisma probatoriului administrat și a dispozițiilor

legale incidente în materie, că reclamanta a fost vătămată într-un drept al său

recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termenul legal a cererii de acordare

a autorizațiilor de rezervă, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 2

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, fiind îndreptățită, conform

dispozițiilor art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (3), din aceeași lege,

a pretinde și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În ceea ce privește întinderea

prejudiciului raportat la faptul generator, s-a stabilit în mod corect că

acesta nu poate reprezenta altceva decât venitul net ce ar fi fost realizat de

către societatea reclamantă pe tot parcursul anului 2005, dacă s-ar fi folosit de

toate cele 4 autorizații C.E.M.T., în condițiile în care Ordinul M.C.T. nr. 1655

din 5 octombrie 2005, invocat de pârâtul - recurent, vizează numai

autorizațiile C.E.M.T. pentru anul 2006, neputându-se aplica, avându-se în

vedere principiul „tempus regit actum” perioadei anterioare emiterii sale,

fiind estimat prin expertiza contabilă efectuată în cauză la suma de 343.000 euro.

Concluziile expertizei

contabile au fost însușite de societatea reclamantă, iar pretențiile acesteia

de a se adăuga venitului net astfel determinat (prin scăderea cheltuielilor

efective aferente fiecărui traseu, la care a făcut referire pârâtul - recurent,

din încasările pentru cursa luată în considerare) suma de 58.500 euro,

reprezentând contravaloarea unor autorizații cumpărate și valabile pentru cursele

de Ungaria, sunt nejustificate neavând suport legal.

Abstracție făcând de acest

considerent, se impune și precizarea că pretențiile materiale ale reclamantei

indicate în cererea precizatoare, au vizat numai venitul net ce ar fi fost

realizat dacă s-ar fi folosit autorizațiile C.E.M.T. solicitate, iar la termenul

din 9 ianuarie 2007 când s-a judecat cauza în fond, reprezentantul acesteia a solicitat

doar recuperarea prejudiciului prin omologarea raportului de expertiză, care

l-a estimat la suma de 342.000 euro, justificând diferența față de suma solicitată

inițial prin faptul că la data formulării acțiunii reclamantei a dispus de date

parțiale privind rezultatul financiar al anului 2005.

Sentința atacată este dată,

însă, cu aplicarea greșită a legii sub aspectul limitării cuantumului despăgubirilor

materiale acordate reclamantei la suma de 242.400 euro, solicitată prin cererea

formulată la data de 7 martie 2006.

În conformitate cu

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii, aceasta nu se socotește

modificată și nu se va acorda termen, ci se vor trece în încheierea de ședință

declarațiile verbale făcute în Instanță.

Rezultă din aceste prevederi

legale că cererea de majorare a câtimii obiectului acțiunii poate fi formulată

până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, prin declarație verbală,

consemnată în încheierea de ședință, fără a fi necesar consimțământul pârâtului

chiar dacă este formulată ulterior termenului considerat prima zi de înfățișare,

întrucât nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.

Din mențiunile încheierii de

ședință din 9 ianuarie 2007, parte integrantă a hotărârii atacate, rezultă că anterior

închiderii dezbaterilor reprezentantul societății reclamantei a solicitat

recuperarea prejudiciului și omologarea raportului de expertiză ceea ce

echivalează, evident, în condițiile în care acesta nu posedă studii juridice,

cu o majorare a câtimii obiectului cererii, făcută în condițiile legii.

Reținând așadar, în mod

greșit, că o atare cerere a fost formulată numai prin concluziile scrise depuse

ulterior închiderii dezbaterilor, prima Instanță a nesocotit dispozițiile

procedurale anterior arătate, limitând în mod nejustificat cuantumul despăgubirilor

acordate la suma inițial solicitată, deși a apreciat ca fiind corect stabilit

cuantumul prejudiciului prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

Prin urmare, pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3), coroborat cu art.

304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului M.T.C.T. și va admite

recursul reclamantei SC O. SA București, modificând în parte hotărârea atacată

în sensul obligării acestui pârât la plata sumei de 342.000 euro, cu titlu de despăgubiri

materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.T.C.T., împotriva sentinței civile nr. 343 din 2 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de SC

O.SA București împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că obligă pârâtul M.T.C.T. la plata către reclamantă a sumei

de 342.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, în loc de 242.400 euro.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2007.