ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2978/2010

Asupra

recursului civil de față,

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 17 din 6 ianuarie 2009, Tribunalul

Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul T.V. în

contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul

Constanța, prin

primar și Consiliul local al

municipiului Constanța.

A obligat pârâții să acorde reclamantului despăgubiri, în

condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, pentru suprafața de teren de 269,16 mp, situată în Constanța.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamantul a

făcut dovada că este moștenitorul

autorilor săi, T.N. și T.V., foștii proprietari ai imobilului solicitat,

expropriat în baza Decretului nr. 124/1986.

Tribunalul a mai reținut

că, în prezent, terenul este parțial

ocupat de situl arheologic de

importanță națională „Mormântul pictat - Hypogeu paleocreștin", inclus pe

lista monumentelor istorice protejate, iar parte din teren este

ocupat de alei publice de circulație, parcări și

spații verzi,

motiv pentru care nu

poate fi restituit în natură.

Prin decizia nr. 247/C

din 26 octombrie 2009, Curtea de

Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de pârâții

Primarul

municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin

primar și Consiliul local al municipiului

Constanța împotriva

sentinței, pe

care a schimbat-o în tot, în sensul că a obligat

pârâții să propună în condițiile legii speciale acordarea de

despăgubiri pentru suprafața de 269,16 mp teren,

situată în

municipiul Constanța.

A respins apelul declarat

de reclamant.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul

declarat de pârâți, că deși prima instanță a

făcut trimitere

explicită în

considerentele hotărârii la procedura prevăzută de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în final a

obligat direct pe

pârâți la acordarea de despăgubiri.

In ceea ce privește

apelul declarat de reclamant, instanța

de

apel a reținut că imobilul nu poate fi restituit în natură,

deoarece expertiza efectuată a identificat

actualul amplasament

al terenului ce

a aparținut antecesorilor reclamantului ca fiind

afectat de situl

arheologic, care este înscris în lista

monumentelor

istorice pe anul 2004, încadrat în categoria

celor de valoare națională.

Instanța de apel a mai

reținut că pentru a se putea acorda

un alt teren în compensare, este

necesar să existe teren disponibil, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

In ceea ce privește

acordarea măsurilor reparatorii sub

forma

despăgubirilor bănești, instanța de apel a reținut că

aceasta vizează o fază ulterioară hotărârii

judecătorești prin

care se statuează

doar asupra existenței unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea

drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs

reclamantul T.V.

Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., recurentul a arătat că

decizia

este nelegală.

Părinții săi au avut un teren în suprafață de 286,65 mp, iar

nu 269,16 mp, cum au reținut greșit ambele instanțe, pe care era edificată o

casă. Terenul a fost preluat în vederea construirii unor blocuri de locuit,

însă acest lucru nu s-a

realizat decât

parțial, pentru că, fiind în apropierea mării a fost

amenajat cu alei de

acces, platforme betonate, parcării, spații verzi, iar cu ocazia amenajării a

fost descoperit mormântul paleocreștin.

Recurentul a arătat că a

solicitat instanței efectuarea unei

expertize pentru a identifica spații

în aceeași zonă rămase libere, dar proba nu a fost încuviințată de instanțe,

deși i-au reproșat că nu există teren disponibil.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că era sarcina

reclamantului să facă dovada că există teren disponibil, deoarece nu acesta

este spiritul legii de reparație și, deseori, această sarcină este

insurmontabilă.

Recursul declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta

în continuare:

Recurentul pretinde că suprafața de teren ce a aparținut

părinților săi și pentru care i se cuvin măsuri reparatorii este de 286,65 mp,

iar nu de 269,16 mp, dar această critică este formulată „

ansso mecfad

„ deoarece

reclamantul nu a criticat acest aspect în cererea de declarare a apelului.

Dimpotrivă, în cererea de declarare a apelului, reclamantul a

arătat că terenul solicitat are o suprafață de 269,16 mp, din care doar 10 mp

sunt ocupați de sit - ul istoric.

Nefondate sunt și criticile referitoare la posibilitatea

acordării unui alt teren în compensare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu

soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult

10 zile calendaristice calculate de

la sfârșitul

lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să

cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz,

serviciile care

pot fi acordate în compensare.

In cauză, la solicitarea

instanței de apel, pârâții au depus

la dosar listele din care a rezultat

că persoana juridică

deținătoare nu deține

bunuri și servicii pentru a fi oferite în

compensare.

In această situație, era sarcina reclamantului să

dovedească că susținerile pârâților nu sunt reale

și că există alte

terenuri la dispoziția acestora, care pot fi oferite

în compensare.

Susținerea reclamantului

că ar fi cerut efectuarea unei

expertize

care să identifice dacă există bunuri disponibile este

nereală, deoarece la prima instanță reclamantul

nu a cerut

compensarea, iar la

instanța de apel a cerut efectuarea unei noi expertize, dar care avea ca

obiectiv o cu totul altă chestiune.

De altfel, nici în cererea de declarare a apelului

reclamantul nu face critici precise cu privire la

acordarea de

măsuri reparatorii în

compensare, limitându-se să afirme că

instanța de fond a tras concluzia

că nu există bunuri disponibile fără a avea dovezi.

Pentru considerentele mai

sus expuse, recursul declarat

de

reclamant se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., se va respinge ca atare.

Având în vedere și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

,

recurentul, care a căzut în pretenții, va fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați, conform

înscrisurilor

aflate la dosar.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul T.V.

împotriva

deciziei nr. 247/C din 26 octombrie 2009 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de

muncă și asigurări sociale.

Obligă recurentul T.V. la

plata sumei de 476 lei

către

intimații Primarul municipiului Constanța, Municipiul

Constanța, prin primar și Consiliul local al

municipiului

Constanța, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2010.