ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1159/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1159/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 8/D/P/2004 din 14 august 2007,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.

o

.T. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș

a pus în mișcare acțiunea penală și a dispus trimiterea în judecată a

inculpaților P.O. și C.R.H. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de

droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că în perioada

octombrie 2004 - 18 mai 2007, la diferite intervale de timp, cei doi inculpați

au procurat și deținut în vederea consumului propriu, fără drept, mai multe

cantități de cannabis și rezină de cannabis, situație de fapt confirmată de

percheziția efectuată la domiciliul acestora, la data de 18 mai 2007, ocazie cu

care s-au găsit 8,4 grame cannabis și 0,4 grame rezină de cannabis.

Prin același rechizitoriu,

asupra infracțiunii de trafic de droguri de risc, procurorul a ajuns la

concluzia că fapta nu există și, în temeiul art. 249 cu referire la art. 11 pct.

1 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a inculpaților P.O.I. și C.R.H.

Prin sentința penală nr. 44

din 16 februarie 2009, Tribunalul Mureș, secția penală, în conformitate cu art.

345 alin. (1) și (3) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) combinat

cu art. 10 lit. d) C. pen. a achitat inculpații P.O.I. și C.R.H. sub aspectul

infracțiunii de deținere de droguri de risc pentru consumul propriu, fără

drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea

și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

Conform art. 118 alin. (1) lit.

f) C. pen., a dispus măsura de siguranță a confiscării speciale a 5,5 grame

cannabis, aflate la Camera de corpuri delicte din cadrul Inspectoratului

General al Poliției Române - Direcția de Evidență și Cazier Judiciar București.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a constatat, examinând materialul probator și dovezile

procedurale existente la dosar, că în absența oricărei dovezi certe care să-i

indice pe inculpați ca fiind deținătorii cantității de droguri descoperite la

percheziție, acțiunea de deținere impusă de norma incriminatoare nu poate fi

atribuită, fără un dubiu serios, celor doi inculpați.

Împotriva hotărârii primei

instanțe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, criticile

privind greșita stabilire a situației de fapt, cu referire la greșita reținere

a împrejurării că apartamentul supus percheziției era folosit în comun de către

inculpați și mama acestora, deși din conținutul raportului de evaluare rezultă

că, în perioada 2004 - 2007, C.R.R. - mama inculpaților C.R.H. și P.O. era

plecată din țară, în Israel, cu contract de muncă. În raport de această

împrejurare nu subzistă dubiul reținut de prima instanță, cu referire la

atribuirea deținerii drogurilor de către inculpați.

O alta critică privește

faptul că, în raport de probele aflate la dosarul cauzei, cu referire la

sms-urile primite de inculpatul C.R.H., sms-urile expediate de inculpatul P.O.,

precum și din convorbirile telefonice dintre inculpați și martorul P.M.C.,

precum și cu un bărbat rămas neidentificat, rezultă că inculpații dețineau

droguri în apartamentul în care locuiau.

Pe de altă parte, susține

procurorul, declarația martorului I.R.D., prin care este confirmată latura

subiectivă a infracțiunii, a fost înlăturată în mod greșit, fără un motiv

temeinic. Totodată, latura subiectivă a infracțiunii este dovedită și prin

declarațiile martorilor F.L., P.M. și P.I.

Drept urmare, procurorul

susține în apel că instanța de fond a dat o apreciere eronată materialului

probator administrat, încălcând astfel prevederile art. 63 C. proc. pen.

În fine, procurorul

consideră că prima instanță a încălcat regula de bază a procesului penal,

prevăzută de art. 4 C. proc. pen., respectiv lipsa rolului activ. Sub aspectul

acestei critici, procurorul susține că instanța de fond avea posibilitatea

completării probatoriului prin audierea ca martor a persoanei care a efectuat

acte de constatare, luând în considerare împrejurarea că în procesul verbal nu

au fost consemnate anumite elemente. Totodată, prima instanță nu a efectuat

confruntări pentru a clarifica starea de fapt, sub aspecte esențiale, cum ar fi

accesul la geanta aflată pe balcon.

În concluzie, din întreg

materialul probator aflat la dosarul cauzei rezultă vinovăția ambilor

inculpați, prezumția judiciară că drogurile deținute de inculpați erau

destinate consumului propriu decurgând din refuzul acestora de a se supune

probelor biologice.

Prin Decizia penală nr. 76/

a

din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel

Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș

împotriva sentinței penale nr. 44 din 16 februarie 2009, pronunțată de

Tribunalul Mureș - secția penală, în Dosarul nr. 2487/102/2007.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că inculpații P.O.I. și C.R.H. au fost trimiși in

judecată pentru comiterea infracțiunii de deținere de droguri de risc, fără

drept, în vederea consumului propriu, în formă continuată, prevăzută de art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fiind scoși

de sub urmărire penală sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin.

(1) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003.

În fapt, s-a reținut că în

perioada octombrie 2004 - 18 mai 2007, la diferite intervale de timp,

inculpații și-au procurat și au deținut diferite cantități de droguri de risc,

în vederea consumului propriu.

Probatoriul administrat în

cauză a relevat neîndeplinirea cumulativă a celor trei condiții determinate de

legiuitor prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Faptul că cei doi

inculpați s-au opus recoltării probelor biologice nu face dovada săvârșirii

infracțiunii menționate, cu atât mai mult cu cât aceștia nu au declarat

niciodată că sunt consumatori de droguri.

Prin apelul declarat în

cauză procurorul a invocat o serie de probe care, în opinia acestuia, fac

dovada săvârșirii infracțiunii pentru judecarea căreia inculpații au fost

trimiși în judecată.

Instanța de apel a reținut

însă că, probele invocate constituie indicii că inculpații ar fi comis

infracțiunea de trafic intern de droguri de risc în modalitatea vânzării,

prevăzută de art. 2 alin. (1) din

l

egea

nr. 143/2000, însă pentru această faptă procurorul a dispus scoaterea de sub

urmărire penală, cu motivarea că probele administrate nu dovedesc cu

certitudine săvârșirea acestei infracțiuni.

În raport de obiectul

judecății, determinat prin art. 317 C. proc. pen., instanța nu a putut pune în

discuția părților schimbarea încadrării juridice, întrucât asupra acestui

aspect procurorul s-a pronunțat prin rechizitoriu, iar procurorul de ședință nu

a solicitat extinderea procesului penal cu privire la alte fapte comise de

inculpați.

Prin urmare, soluția primei

instanțe este legală și temeinică, așa încât apelul declarat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Mureș a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș,

invocând cazul de casare conceptualizat prin art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen. și solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii

atacate și, în rejudecare, condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În motivarea căii de atac

exercitate procurorul susține că la dosarul cauzei există probele care fac

dovada suficientă a deținerii de către inculpați a drogurilor de risc, fără

drept, în vederea consumului.

În mod greșit prima instanță

a reținut că probele administrate intră sub incidența art. 64 alin. (2) C.

proc. pen., față de faptul că acestea au fost obținute legal, în faza actelor

premergătoare. Totodată, prima instanță nu a dat dovadă de rol activ, în sensul

că nu a efectuat toate demersurile necesare pentru ca martorul I.R. să fie adus

în fata instanței în vederea audierii. Cu privire la analiza declarațiilor

inculpaților instanța a reținut doar că aceștia au negat constant deținerea

drogurilor, fără a observa însă că aceștia au avut o poziție oscilantă cu

privire la proprietatea genții, aspect ce nu a fost clarificat nici de prima

instanță și nici de instanța de apel. În fine, în mod greșit prima instanță nu

a pus în discuție schimbarea încadrării juridice.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de judecată a

administrat probe și a reținut că probatoriul administrat în cauză nu face

dovada certă a săvârșirii infracțiunii pentru a cărei judecare inculpații au

fost trimiși în judecată.

In lipsa altor probe care să

ateste vinovăția inculpaților, instanța de judecată a apreciat că supozițiile

din actul de sesizare nu au valoare de probă care sa facă indubitabil faptul

deținerii de droguri de către inculpați și care, drept urmare, să justifice o

soluție de condamnare a inculpaților. Totodată, refuzul inculpaților de a se supune

probelor biologice poate constitui cel mult o prezumție judiciară care,

întrucât nu se coroborează cu nicio probă a dosarului, precum și în raport de

lipsa unei norme pozitive care să califice un eventual refuz ca fiind o probă

în înțelesul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., potrivit principiului in dubio

pro reo se interpretează în favoarea inculpatului.

Instanța de apel a examinat

cauza în raport de criticile formulate de procuror prin apel și, constatând că

instanța de fond a apreciat corect probele, a menținut hotărârea primei

instanțe ca fiind legală și temeinică.

Declarând recurs, procurorul

consideră că instanțele au comis o gravă eroare de fapt atunci când au decis

achitarea inculpaților, pentru motivele arătate.

Or, potrivit art. 1 C. proc.

pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit

o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate

de represiune ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art.

17 alin. (2) C. pen. „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C.

proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și

instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe

bază de probe”.

Ca atare, săvârșirea cu

vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol

social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind a

fi certă, așa încât să fie trasă la răspundere, potrivit vinovăției sale, doar

acea persoană care a comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în caz de

condamnare, trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului,

deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, potrivit

principiului in dubio pro reo.

Totodată, potrivit art. 52 C.

pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport de textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să

armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de

care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În consecință, prezumția de

nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra

vinovăției inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-au

stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu

poate avea loc.

Examinând cauza în fond și

apel, instanțele au reținut că nu există probe neîndoielnice care să ateste

vinovăția inculpaților și, în consecință, au hotărât în sensul achitării

acestora, respectiv a menținerii soluției de achitare, prin respingerea ca

nefondat a apelului declarat de procuror.

Declarând recurs, întemeiat

pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., procurorul propune în fapt o altă selecție a probelor și valorizare a

acestora.

Sub un prim aspect, selecția

propusă prin recurs, ca una de principiu, nu poate fi folosită, în raport de

faptul că din economia art. 200 și art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele

strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în

judecată.

Pentru a servi drept temei

de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în

activitatea de judecată și, după verificarea efectuată în ședință publică,

oral, în mod nemijlocit și în contradictoriu, instanța poate reține, motivat,

valoarea informativă a acestora sub aspectul adevărului judiciar.

Pe de altă parte, potrivit art.

69 C. proc. pen. „declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în

cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor

existente în cauză”.

Examinând cauza prin prisma

criticii menționate, precum și în raport de această din urmă dispoziție, care

constituie de altfel un principiu al sistemului probator, se constată că

instanța de fond a administrat probe și a stabilit starea de fapt funcție de

acestea, cu referire la declarațiile inculpaților neinfirmate de concluzia pe

care celelalte probe administrate in cauza o impun.

De altfel, eroarea gravă de

fapt, ca motiv de casare, nu privește dreptul suveran al instanței de apreciere

a probelor administrate ci discordanța dintre cele reținute de instanța de

judecată și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente

ce ilustrează vinovăția inculpaților și care a avut drept consecință

pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susține,

situație ce nu se regăsește în cauză.

Desigur, în încriminarea

inculpaților prin recurs, procurorul invocă găsirea unei cantități de droguri

de risc, în locuința inculpaților, cu ocazia percheziției domiciliare

efectuate.

Or, nicio probă nu face

dovada incontestabilă a faptului că acea cantitate de droguri aparține

inculpaților sau că aceștia au știut de existența ei, inculpații declarând

constant sub acest aspect.

Prin urmare, cât timp nicio

probă nu duce la concluzia certă că inculpații au deținut droguri de risc, fără

drept, în mod corect s-a reținut lipsa vinovăției acestora.

Ca atare, în mod corect

prima instanță a dispus în sensul achitării inculpaților.

Totodată, instanța de apel

menținând hotărârea primei instanțe, a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică, nesupusă cazului de casare invocat de procuror.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.

Sub aspectul celei de a doua

critici, potrivit art. 317 C. proc. pen. judecata se mărginește la faptă și

persoana arătată în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a

procesului penal, la fapta și persoana la care se referea extinderea.

În sensul art. 317 C. proc. pen.

sintagma „fapta dedusă judecății” are semnificația faptei în toate elementele

ce prezintă relevanța penală, clar și suficient conturate pentru a se înlătura

orice îndoială că acea faptă face obiectul sesizării. Acest rol îl are actul de

dispoziție al procurorului relevat de dispozitivul rechizitoriului.

În cauză, fapta pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată nu este dovedită de probatoriul

administrat în cauză, astfel că în mod judicios instanțele de judecată au

pronunțat o soluție de achitare, respectiv de menținere a soluției de achitare.

Pe de altă parte, procurorul

de ședință nu a solicitat extinderea procesului penal, cu privire la alte fapte

comise de inculpați.

De altfel, în raport de

probele dosarului apare ca incertă deținerea de droguri de către inculpați în

sensul impus de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sub acest aspect

punându-se în discuție doar o supoziție, așa încât în mod corect procurorul a

dispus în sensul scoaterii inculpaților de sub urmărire penală, cu privire la

această din urmă infracțiune, constatând incidența în cauză a cazului de

împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut în art. 10 lit. a) C. proc.

pen.

Prin urmare, se constată că

recursul este nefondat și sub aspectul acestei din urmă critici.

Totodată, din examinarea

actelor dosarului se constată inexistența altor cazuri de casare ce ar putea fi

luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru

motivele expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureș împotriva Deciziei penale nr. 76/

a

din 16 octombrie 2009 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

privind pe intimații P.O.I. și C.R.H.

În temeiul art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de

câte 200 lei, se vor plăti din fondul M.J.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș împotriva Deciziei

penale nr. 76/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimații inculpați P.P.O.I.

și C.I.R.H.

o

norariile apărătorilor

desemnați din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte 200 lei, se

vor plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 martie 2010.