ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2373/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4985 din 7

aprilie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC C. E. SA București împotriva pârâtului

Municipiul București și s-au constatat încetate contractele de concesiune nr. 2947,

2948 și 6421/1993.

S-a respins petitul 2 al acțiunii privind

constatarea inexistenței dreptului pârâtului Municipiul București de a mai

solicita profitul minim garantat și taxa de concesiune, ca inadmisibil.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei

sentințe a fost respins prin decizia nr. 9 din 13 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială.

În motivarea deciziei s-a reținut, în

esență, că în mod corect instanța de fond a reținut că între părți, în prezent

nu se mai desfășoară nici o activitate comună care să facă obiectul

contractelor de asociere în participațiune, părțile partajând spațiile deținute

prin acte adiționale și contracte de vânzare-cumpărare, care au pus capăt

asocierii.

De asemenea s-a reținut că prin

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 60 din 23 septembrie 1994

reclamanta-intimată a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului spațiu

cu altă destinație, inclusiv asupra terenului aferent acestui spațiu. În

consecință, nu se mai pune problema achitării profitului minim garantat

prevăzut de art. 19 din contractul de asociere, situație în care nu mai există

posibilitatea realizării unui profit comun.

În ceea ce privește taxa de concesiune

s-a reținut că obligația de plată a fost transmisă, ca urmare a înstrăinării apartamentelor,

către dobânditor în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (2) și art. 35

din Legea nr. 50/1991.

Pârâta a declarat recurs împotriva

acestei decizii în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Recurenta susține că s-a reținut în mod

greșit că prin partajarea spațiilor de locuit și prin vânzarea spațiului comercial

nu mai există posibilitatea realizării unui profit comun.

Recursul este nefondat.

Din verificarea actelor dosarului se

constată că prin încheierea contractului de asociere nr. 2947 din 13 aprilie

1993 părțile în litigiu au dobândit calitatea de asociați în cadrul unei

asocieri în participațiune, aportul părților contractante privind obiectul

asocierii fiind de 15,83% pentru pârât și 84,17% pentru reclamantă. Modalitatea

de împărțire a rezultatelor activităților comune convenite prin contract și

care se desfășurau pe durata derulării acestuia, a fost stabilită prin art. 9

din contract, în raport de aportul fiecărei părți la asociere.

Prin actul adițional nr. 1 din 10 august

1993 părțile din contractul de asociere și-au partajat spațiile cu destinația

locuință din Bloc XVII B în raport cu aportul la asociere, pârâtei revenindu-i

în proprietate exclusivă 15 apartamente din blocul XVII B-tronsonul I, iar

reclamantei 15 apartamente din blocul XVII B -tronsonul II.

Prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 60 din 23 septembrie 1994 reclamanta a dobândit dreptul

de proprietate asupra întregului spațiu cu altă destinație decât cea de locuință

aflat la parterul blocului XVII B în suprafață de 418 mp, inclusiv terenul

aferent acestui spațiu în suprafață de 154,4 mp.

Față de această situație, instanța a

reținut că începând cu data de 23 septembrie 1994 scopul asocierii a fost

stins, astfel că nu se mai poate pune problema achitării profitului minim

garantat prevăzut de art. 19 din contractul de asociere, fiecare parte

contractantă devenind proprietara exclusivă asupra spațiilor determinate din blocul

XVII, ne mai existând posibilitatea realizării unui profit comun.

În ceea ce privește taxa de concesiune

pentru cele 15 apartamente, având în vedere că reclamanta le-a înstrăinat prin

contracte de vânzare-cumpărare, prin efectul legii, nu este datorată de

reclamantă întrucât obligația de plată a acestei taxe a fost transmisă către

noii proprietari ne mai fiind datorată de reclamantă.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 50/1991

o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor

realizate în clădiri cu mai multe apartamente proprietarul dobândește și o cotă

parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat

al statului sau unităților administrativ teritoriale, iar dreptul de concesiune

asupra terenului se transmite în caz de înstrăinare a construcției pentru

realizarea căreia el a fost constituit.

Pentru aceste considerente recursul

pârâtei urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Municipiul București prin Primar împotriva deciziei comerciale nr. 9 din 13

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 octombrie 2009.