ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11070 din 8 octombrie

2007 pronunțată în fond după casare Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SRL București, în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General.

A constatat încetată

obligația reclamantei de plată a taxei de concesiune stabilită prin art. 9 lit.

b) din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că la data de 28 februarie 1992 s-a încheiat între

părți contractul de asociere, cu obiect terminarea execuției lucrărilor de

construire, punere în funcțiune și exploatarea distinctă de către părți a

blocului din ansamblul E. București, sector 1, bloc executat de pârâtă în

proporție de 44%, iar reclamanta 56%.

La data de 8 februarie 1994

între părți s-a încheiat act adițional, dată de la care nu se mai poate reține

existența exploatării în comun a bunului, deoarece obiectul contractului de

asociere a fost realizat (art. 1 din actul adițional).

Instanța de fond a mai

reținut că în prezent reclamanta nu mai exploatează întreg blocul cu R.I. RA,

ci a dobândit drept de proprietate exclusivă asupra unor apartamente din bloc,

astfel că asocierea între părți a încetat și în consecință art. 12 și art. 9 lit.

b) din contract cu referire la obligația reclamantei de a plăti taxa de

concesiune și pentru R.I. RA a încetat.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primar General criticând-o

pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin motivele de apel

pârâtul a arătat că instanța de fond a dat o interpretare greșită actului

adițional din 1994 pentru că asocierea se consideră încheiată numai cu privire

la terminarea execuției lucrărilor de construcție, neavând nicio relevanță

asupra prevederilor art. 9 lit. b) din contract cu referire la art. 3, art. 4

și ca urmare taxa de concesiune se datorează pe toată durata asocierii care este

pe toată durata construcției.

Apelanta mai arată că nu are

nicio relevanță asupra obligației de plată a taxei de concesiune, faptul că

prin actul adițional s-a transmis în proprietatea reclamantei o parte din

suprafața construită, deoarece nu s-a pus în discuție situația terenului

aferent și a obligației de plată a taxei de concesiune, astfel că această

obligație subzistă, fiind rațiunea clauzei stipulată la art. 4.

S-a mai arătat că este încă

în vigoare contractul de asociere cu privire la exploatarea distinctă a

imobilului, așa cum s-a prevăzut în capitolul II din contract.

Apelanta a mai arătat că

instanța de fond greșit a reținut faptul că terenul intră în proprietatea

asociatului, în realitate terenul este proprietatea statului și în

administrarea municipalității și deci este pe deplin justificată perceperea

taxei de concesionare.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială prin decizia comercială nr. 117 din 29 februarie 2008 a

respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat-o la 5.000 lei cheltuieli de

judecată, reținând în esență că odată cu realizarea obiectului contractului de

asociere și trecerea imobilului în proprietatea exclusivă a celor două părți

contractante, s-a ajuns la o consecință care nu a fost prevăzută la data

încheierii contractului și anume sfârșitul asocierii, dar părțile la încheierea

actului adițional din 8 februarie 1994 au trecut-o drept clauză în acest act

juridic astfel că voința părților exprimată în actul adițional a dus la

modificarea contractului părților.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, în termen legal pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a declarat recurs criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Recurentul prin motivele de

recurs arată că instanța de apel a reținut faptul că odată cu încheierea

actului adițional din 1994 nu se mai poate reține existența unei exploatări în

comun a bunului, părțile considerând asocierea încheiată. A mai reținut

instanța că, deși prin art. 4 din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992

se prevede că durata asocierii este pe toată perioada construcției, prin actul

adițional părțile au stabilit încetarea efectelor contractului înainte de

termen. De asemeni, s-a reținut că odată încetată asocierea, obligația

societății reclamante de a achita o taxă de concesiune pentru întreg terenul

aferent blocului apare ca lipsită de cauză juridică și nu își găsește

corespondent în obligațiile asumate de celălalt asociat.

Având în vedere cele

menționate, recurentul consideră că instanța a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acesteia, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal ori dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurentul mai arată că prin

actul adițional din 1994 s-a prevăzut că asocierea se consideră încheiată, dar

numai cu privire la terminarea execuției lucrărilor de construcție această

clauză neavând nicio relevanță juridică cu privire la obligația societății de a

achita taxa de concesiune, față de prevederile art. 9 lit. b) din contract, în

sensul că această taxă se datorează pe toată durata asocierii, care conform capitolului

III, art. 4 este pe toată durata construcției.

Menționează că în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 969, art. 977 și art. 982 C. civ. iar din actul

adițional rezultă că intenția părților este clară.

Recurentul arată că

încheierea actului adițional prin care s-a transmis în proprietatea societății

o parte din suprafața construită nu are relevanță asupra obligației de plată a

taxei de concesiune.

S-a mai susținut că în mod

greșit a reținut instanța că prin încheierea actului adițional nu se mai poate

reține exploatarea în comun a imobilului.

Mai arată recurenta că

interpretarea greșită pe care instanța a dat-o actului juridic reiese și din

faptul că nici contractul de asociere și nici actul adițional nu conferă

asociatului calitatea de proprietar al terenului, acestea rămânând în

continuare în proprietatea statului și în administrarea municipalității, astfel

că este pe deplin justificată perceperea taxei de concesiune.

S-a mai arătat că în mod

greșit a reținut că obligația societății de a achita taxa de concesiune apare

ca lipsită de cauză juridică și nu își găsește corespondent în obligațiile

asumate de celălalt asociat.

Recurenta arată că potrivit

prevederilor Legii nr. 52/1991, odată cu dreptul de proprietate asupra

construcțiilor, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de

concesiune asupra terenului aferent, teren ce aparține domeniului public al

unității administrației teritoriale respectiv Municipiului București.

În drept pârâtul a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei iar pe fond admiterea cererii așa cum a fost

formulată.

Recursul declarat de pârât

nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente.

Analizând hotărârea atacată

prin prisma actelor și înscrisurilor dosarului cât și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel

este legală.

Astfel cu toate că prin

contractul de asociere încheiat în anul 1992, pentru terminarea lucrărilor de

construcții, punerea în funcțiune și exploatarea distinctă a blocului din

ansamblul E., s-a prevăzut că durata asocierii este pe toată durata existenței

construcției și pe toată durata asocierii intimata are obligația achitării

anuale a taxei de concesiune asupra terenului aferent construcției, prin

încheierea actului adițional din 1994 contractul de asociere a încetat.

Cum contractul de asociere a

încetat, corect a reținut instanța prin interpretarea actului juridic încheiat

de părți în anul 1994, că nu există temei legal pentru ca intimata să poată fi

obligată la plata taxei de concesiune pentru întreaga suprafață de teren.

Temeiul legal al taxei de

concesiune aferentă cotei părți din teren îl poate constitui numai legea nr. 50/1991

și nu contractul de asociere.

Având în vedere

considerentele menționate rezultă că actul adițional care a reprezentant voința

părților a fost corect interpretat de către instanță și de asemeni s-a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În consecință recursul

declarat de pârât va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva

deciziei comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 13 mai 2009.