ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11070 din 8 octombrie 2007 pronunțată în fond după casare Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SRL București, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. A constatat încetată obligația reclamantei de plată a taxei de concesiune stabilită prin art. 9 lit. b) din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 28 februarie 1992 s-a încheiat între părți contractul de asociere, cu obiect terminarea execuției lucrărilor de construire, punere în funcțiune și exploatarea distinctă de către părți a blocului din ansamblul E. București, sector 1, bloc executat de pârâtă în proporție de 44%, iar reclamanta 56%.

La data de 8 februarie 1994 între părți s-a încheiat act adițional, dată de la care nu se mai poate reține existența exploatării în comun a bunului, deoarece obiectul contractului de asociere a fost realizat (art. 1 din actul adițional). Instanța de fond a mai reținut că în prezent reclamanta nu mai exploatează întreg blocul cu R.I. RA, ci a dobândit drept de proprietate exclusivă asupra unor apartamente din bloc, astfel că asocierea între părți a încetat și în consecință art. 12 și art. 9 lit. b) din contract cu referire la obligația reclamantei de a plăti taxa de concesiune și pentru R.I. RA a încetat. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primar General criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin motivele de apel pârâtul a arătat că instanța de fond a dat o interpretare greșită actului adițional din 1994 pentru că asocierea se consideră încheiată numai cu privire la terminarea execuției lucrărilor de construcție, neavând nicio relevanță asupra prevederilor art. 9 lit. b) din contract cu referire la art. 3, art. 4 și ca urmare taxa de concesiune se datorează pe toată durata asocierii care este pe toată durata construcției.

Apelanta mai arată că nu are nicio relevanță asupra obligației de plată a taxei de concesiune, faptul că prin actul adițional s-a transmis în proprietatea reclamantei o parte din suprafața construită, deoarece nu s-a pus în discuție situația terenului aferent și a obligației de plată a taxei de concesiune, astfel că această obligație subzistă, fiind rațiunea clauzei stipulată la art. 4. S-a mai arătat că este încă în vigoare contractul de asociere cu privire la exploatarea distinctă a imobilului, așa cum s-a prevăzut în capitolul II din contract. Apelanta a mai arătat că instanța de fond greșit a reținut faptul că terenul intră în proprietatea asociatului, în realitate terenul este proprietatea statului și în administrarea municipalității și deci este pe deplin justificată perceperea taxei de concesionare.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială prin decizia comercială nr. 117 din 29 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat-o la 5.000 lei cheltuieli de judecată, reținând în esență că odată cu realizarea obiectului contractului de asociere și trecerea imobilului în proprietatea exclusivă a celor două părți contractante, s-a ajuns la o consecință care nu a fost prevăzută la data încheierii contractului și anume sfârșitul asocierii, dar părțile la încheierea actului adițional din 8 februarie 1994 au trecut-o drept clauză în acest act juridic astfel că voința părților exprimată în actul adițional a dus la modificarea contractului părților. Împotriva deciziei comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, în termen legal pârâtul Municipiul București prin Primarul General a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Recurentul prin motivele de recurs arată că instanța de apel a reținut faptul că odată cu încheierea actului adițional din 1994 nu se mai poate reține existența unei exploatări în comun a bunului, părțile considerând asocierea încheiată. A mai reținut instanța că, deși prin art. 4 din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992 se prevede că durata asocierii este pe toată perioada construcției, prin actul adițional părțile au stabilit încetarea efectelor contractului înainte de termen. De asemeni, s-a reținut că odată încetată asocierea, obligația societății reclamante de a achita o taxă de concesiune pentru întreg terenul aferent blocului apare ca lipsită de cauză juridică și nu își găsește corespondent în obligațiile asumate de celălalt asociat.

Având în vedere cele menționate, recurentul consideră că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurentul mai arată că prin actul adițional din 1994 s-a prevăzut că asocierea se consideră încheiată, dar numai cu privire la terminarea execuției lucrărilor de construcție această clauză neavând nicio relevanță juridică cu privire la obligația societății de a achita taxa de concesiune, față de prevederile art. 9 lit. b) din contract, în sensul că această taxă se datorează pe toată durata asocierii, care conform capitolului III, art. 4 este pe toată durata construcției.

Menționează că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 969, art. 977 și art. 982 C. civ. iar din actul adițional rezultă că intenția părților este clară. Recurentul arată că încheierea actului adițional prin care s-a transmis în proprietatea societății o parte din suprafața construită nu are relevanță asupra obligației de plată a taxei de concesiune. S-a mai susținut că în mod greșit a reținut instanța că prin încheierea actului adițional nu se mai poate reține exploatarea în comun a imobilului. Mai arată recurenta că interpretarea greșită pe care instanța a dat-o actului juridic reiese și din faptul că nici contractul de asociere și nici actul adițional nu conferă asociatului calitatea de proprietar al terenului, acestea rămânând în continuare în proprietatea statului și în administrarea municipalității, astfel că este pe deplin justificată perceperea taxei de concesiune.

S-a mai arătat că în mod greșit a reținut că obligația societății de a achita taxa de concesiune apare ca lipsită de cauză juridică și nu își găsește corespondent în obligațiile asumate de celălalt asociat. Recurenta arată că potrivit prevederilor Legii nr. 52/1991, odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aferent, teren ce aparține domeniului public al unității administrației teritoriale respectiv Municipiului București. În drept pârâtul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei iar pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.

Recursul declarat de pârât nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente. Analizând hotărârea atacată prin prisma actelor și înscrisurilor dosarului cât și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală. Astfel cu toate că prin contractul de asociere încheiat în anul 1992, pentru terminarea lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatarea distinctă a blocului din ansamblul E., s-a prevăzut că durata asocierii este pe toată durata existenței construcției și pe toată durata asocierii intimata are obligația achitării anuale a taxei de concesiune asupra terenului aferent construcției, prin încheierea actului adițional din 1994 contractul de asociere a încetat.

Cum contractul de asociere a încetat, corect a reținut instanța prin interpretarea actului juridic încheiat de părți în anul 1994, că nu există temei legal pentru ca intimata să poată fi obligată la plata taxei de concesiune pentru întreaga suprafață de teren. Temeiul legal al taxei de concesiune aferentă cotei părți din teren îl poate constitui numai legea nr. 50/1991 și nu contractul de asociere. Având în vedere considerentele menționate rezultă că actul adițional care a reprezentant voința părților a fost corect interpretat de către instanță și de asemeni s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei. În consecință recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 mai 2009.