ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1062/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș,

secția civilă, reclamanții S.C.G. și S.M.

au formulat contestație împotriva dispoziției nr.

1354 din 5 februarie 2007 emisă de Primarul municipiului Pitești și au

solicitat, în contradictoriu cu acesta și cu pârâta Primăria municipiului

Pitești, desființarea în parte a dispoziției, în sensul ca, pentru suprafața de

250 mp teren situat în Pitești, să le fie atribuită în compensare o suprafață

echivalentă situată în apropierea amplasamentului celor 250 mp, liberă de

construcții și care provine tot din vechea suprafață a contestatorilor.

În motivarea contestației, reclamanții au arătat că suprafața

de 250 mp a făcut parte din suprafața de 2600 mp de pe raza localității Pitești

ce le-a fost expropriată, iar în prezent, o parte din această suprafață este

afectată de construcția blocului D15, iar restul este liberă, putând fi

restituită în natură.

Prin dispoziția contestată s-a stabilit să fie

acordate reclamanților măsuri reparatorii constând în despăgubiri atât pentru

terenul în suprafață de 250 mp, cât și pentru construcțiile amplasate pe acest

teren, în prezent demolate, iar ceea ce ei contestă este propunerea privind

acordarea de despăgubiri pentru teren, întrucât există posibilitatea atribuirii

de teren în compensare, chiar din fosta proprietate, suprafață care nu este

afectată de construcții sau detalii de sistematizare.

Prin sentința civilă nr. 106 din 21 aprilie 2008,

Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții

au fost expropriați de terenul în suprafață de 250 mp

situat în Pitești, care în prezent

este ocupat de construcția blocului D 15, astfel că nu se poate dispune

restituirea în natură.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă

că întreaga suprafață de 2600 mp – care reclamanții pretind că le-a fost

expropriată - este ocupată de bloc, parcare amenajată, spațiu verde, precum și

zona funcțională a blocului, iar în ce privește dovedirea dreptului de

proprietate cu privire la această proprietate, reclamanții nu au depus la dosar

nici un act care să ateste acest drept.

Or, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Prin decizia nr.

193/A din 10 octombrie 2008 Curtea

de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori

și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți.

Instanța de apel a reținut în considerentele sale că terenul

de 250 mp ce a făcut obiectul exproprierii prin Decretul nr. 167/1981, poziția

44, este ocupat de construcția blocului D 15 și de zona de siguranță a

acestuia, iar din probele administrate în cauză rezultă că nu există o altă

suprafață liberă, astfel cum susțin reclamanții, care să poată fi acordată în

compensare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulează

următoarele critici:

Instanța de apel nu a analizat nici sentința primei

instanțe, prin prisma modului cum a fost motivată și nici motivele de apel,

întrucât nu arată care sunt probele care au determinat-o să ajungă la concluzia

că suprafața de 250 mp solicitată a fi atribuită în compensare, nu este liberă.

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 întrucât, deși s-a făcut

dovada existenței unei suprafețe libere, din fosta lor proprietate, ce putea fi

acordată în compensare, instanța nu a ținut seama de acest aspect.

Solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanților, cu consecința admiterii

contestației, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de apel în vederea analizării hotărârii instanței de

fond prin prisma motivelor de apel.

A

nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurenților, decizia atacată

cuprinde atât motivele de fapt cât și cele de drept pentru care s-a dispus respingerea

apelului reclamanților, cu consecința menținerii hotărârii de fond în sensul

respingerii contestației, astfel încât această critică, încadrabilă în

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În ce privește motivul de nelegalitate vizând greșita

aplicare a legii, trebuie arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, constând în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În raport cu dispozițiile pct. 1.7

din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent este obligatorie și ea permite entității

obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, în compensare, orice

bunuri sau servicii disponibile pe care le deține, care se află în circuitul

civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

Întrucât există solicitarea

persoanelor îndreptățite cu privire la aplicarea măsurii de compensare,

singurul aspect care trebuia lămurit în speța de față și care de altfel

constituie critică în recurs, era dacă terenul solicitat a fi atribuit în

compensare este disponibil și deci, poate fi acordat ca măsură reparatorie.

Reclamanții au solicitat să le fie atribuită în compensare

o suprafață de 250 mp, aflată în vecinătatea celei pentru care s-a dispus

acordarea de despăgubiri și care face parte din suprafața de 2600 mp, ce

pretind că le-a fost expropriată.

Or, față de situația de fapt definitiv stabilită de instanțele

de fond și care nu mai poate fi reanalizată în recurs față de actuala

configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., întreaga suprafață de 2600

mp este ocupată de bloc, parcare și spațiu verde amenajat, astfel că în mod

corect s-a apreciat că nu este întrunită condiția cerută de dispozițiile legale

enunțate și anume aceea ca bunul să fie disponibil.

Așa fiind, recursul reclamanților apare ca nefondat și va

fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții S.M. și S.C.G. – continuat de S.M., M.M.,

D.I. și S.A. împotriva deciziei nr. 193/A din 10 octombrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.