ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2681/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2681/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2953 din 29

februarie 2008, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D.R.M. împotriva pârâtei SC M.

SA București, acțiune ce avut ca obiect anularea hotărârilor A.G.A. nr. 1 din 15

martie 2005 și nr. 2 din 12 aprilie 2006 ale societății pârâte.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la încălcarea dispozițiilor

art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 în condițiile în care acțiunile societății

sunt nominative nu a fost primită interpretarea dată de reclamant, în sensul

instituirii unei obligații de convocare prin scrisoare recomandată (cu

excluderea celorlalte modalități), considerându-se că articolul menționat are

în vedere posibilitatea convocării adunării în acest mod și nu o obligație, în

condițiile în care actul constitutiv nu prevede o asemenea modalitate de

convocare.

Nici susținerile referitoare la

nerespectarea dispozițiilor art. 117 alin. (7) și (8) din Legea nr. 31/1990 nu

a fost primită, constatându-se că sintagma "aprobarea unor măsuri privind

activitatea societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare

ale anului 2005" din ordinea de zi a adunării de la data de 15 martie 2006

cuprindea și posibilitatea dezbaterii aspectelor legate de datoriile societății

față de acționarii săi.

De asemenea, instanța a reținut că

susținerile reclamantului cu privire la inexistența unei creanțe a acționarului

majoritar împotriva societății este contrazisă de probele administrate în

cauză, respectiv înscrisurile depuse Ia dosar coroborate cu concluziile

raportului de expertiză și documentele contabile ale societății.

Nu s-a reținut nici incidența

dispozițiilor art. 150 alin. (1) Legea nr. 31/1990 întrucât acest text are în

vedere ipoteza efectuării de către administrator a unor acte de transfer de

bunuri între societate și administratori, care au o valoare mai mare de 10 %

din valoarea activelor nete ale societății, în cauză fiind vorba despre o

creanță a unui acționar asupra societății, născută în baza unui contract de

împrumut.

Cu privire la nesocotirea dispozițiilor

art. 149 alin. (1), art. 127 din Legea nr. 31/1990, art. 126 din același act

normativ, instanța a avut în vedere că încălcarea obligației stabilite prin

alin.1 al acestui articol nu constituie un motiv de anulare a hotărârii

adunării generale, iar cerințele art. 131 din Legea nr. 31/1990 au fost

îndeplinite fiind întocmite, cu privire la cele două adunări, procese-verbale

de ședință în care au fost consemnate: îndeplinirea formalităților de

convocare, data și locul adunărilor generale, acționarii prezenți, numărul

acțiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate.

În

fine, s-a constatat că dreptul de preferință la subscrierea noilor acțiuni a

fost respectat, câtă vreme s-a stabilit în mod expres prin pct. 3 al hotărârii,

posibilitatea exercitării dreptului de preferință pentru acționarii

înregistrați în registrul acționarilor la data de 16 martie 2006, în termen de

o lună de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României.

Apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 514 din 26 noiembrie 2008

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În considerentele deciziei, curtea a

constatat că, în ceea ce privește Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor

din 15 martie 2006 textul pentru ordinea de zi este cuprins în convocarea

publicată în M. Of. nr. 607 din 23 februarie 2006, iar textul pentru ordinea de

zi a Adunării Generale din 12 aprilie 2006 este cuprins într-un ziar de largă

răspândire, ambele convocatoare conținând textul cu problemele ordinii de zi ce

urmează a fi discutate, fiind respectată obligația publicării convocatorului în

Monitorul Oficial.

Instanța a arătat că dispozițiile art. 117

din Legea nr. 31/1990 prevăd posibilitatea în care poate fi convocată adunarea

generală; iar alin. (4) din art. 117 instituie posibilitatea și nu obligația ca

adunarea generală să fie convocată și prin scrisoare recomandată dacă actul

constitutiv permite, astfel că în cauză, convocarea celor două adunări generale

s-a făcut în condițiile legii.

Referitor la textul propunerilor

convocatorului s-a constatat că, acestea îndeplinesc condițiile art. 117 alin. (6)

și (7) din Legea nr. 31/1990 rep., respectiv convocarea pentru adunarea

generală din 12 aprilie 2006, referitoare la majorarea de capital social, fiind

o modificare a actului constitutiv cuprinde textul integral (se precizează că

se majorează capitalul social cu suma de 368.556 lei prin emiterea unui nou pachet

de 147.423 acțiuni pentru acționarii care beneficiază de un drept de

preferință).

Cu privire la creanța acționarului

împotriva societății s-a avut în vedere că pentru a se stabili acest aspect,

instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize contabile în cadrul

căreia s-au avut în vedere toate documentele atât cele puse la dispoziție de

pârâtă cât și de reclamant, iar concluziile raportului de expertiză au

confirmat realitatea concluziilor expertizei extrajudiciare ce a fost avută în

vedere cu ocazia majorării capitalului social, motiv pentru care susținerile

apelantului – reclamant cu privire la nelegalitatea majorării capitalului

social în modalitatea efectuată sunt contrazise de raportul de expertiză

întocmit în cauză.

În ceea ce privește motivul referitor la

conflictul de interese dintre T.P. și societate - instanța a reținut că

deținerea unei creanțe față de societate nu înseamnă că acesta în calitate de

administrator al societății (și acționar) are un interes contrar societății,

fiind clare - sub acest aspect - dispozițiile art. 149 alin. (3) lit. b) din

Legea nr. 31/1990 rep. (în vigoare la data adoptării A.G.A.), care prevăd că

interdicțiile [de la alin. (1) și (2)] nu se aplică în cazul „acordării de

către administrator a unui împrumut sau constituirea unei garanții în favoarea

societății”.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor

art. 126 alin. (1) s-a constatat că acționatul T.P. nu se regăsește în această

situație întrucât prin adunarea generală din 15 martie 2006 nu s-a pus în

discuție descărcarea sa de gestiune, revocarea sa din funcția de administrator,

sau modalitatea de administrare a societății.

Nu a fost primit nici motivul invocat cu

privire la procesul-verbal al ședinței adunării generale din 15 martie 2006, în

condițiile în care acesta a fost semnat de președinte și de secretar,

îndeplinind condițiile legale de formă și nici motivele referitoare la

modalitatea de convocare a adunării generale din 12 aprilie 2006 și

posibilitatea exercitării dreptului de preferință, constatându-se că, adunarea

a fost convocată legal conform art. 117 alin. (3) într-un ziar de largă

răspândire, cerința convocării prin scrisoare recomandată fiind facultativă și

nu obligatorie, fiind respectat dreptul de preferință al acționarilor astfel

cum rezultă din convocatorul aflat la fila 49 dosar fond.

De

asemenea, s-a constatat că actul adițional din 20 iulie 2006 îmbracă forma

legală și cuprinde modificările la actul constitutiv al societății astfel cum a

rezultat în urma majorării capitalului social, modificare adoptată conform

Hotărârii A.G.A. din 12 aprilie 2006, neimpunându-se o nouă adunare, în

situația în care s-a emis și un act adițional pe lângă hotărârea adunării

generale, putându-se adopta și numai una dintre variante.

Referitor la susținerea din apel cu

privire la înscrisurile depuse la 15 februarie 2008 s-a arătat că exced

cadrului procesual cu care a fost învestită instanța, respectiv anularea celor

două hotărâri A.G.A. analizate în considerente.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a

declarat recurs prin care a invocat următoarele:

asupra constatării nulității absolute a hotărârii A.G.E.A. din data de 15

martie 2006 prin prisma încălcării prevederilor art. 117 alin. (6) din Legea

nr. 31/1990.

Recurentul consideră că instanța apelului

nu a cenzurat interpretarea eronată a instanței de fond și nici nu s-a

pronunțat cu privire la conținutul convocatorului pentru adunarea din 15 martie

2006 care nu a cuprins prezentarea explicită a problemelor supuse dezbaterii,

respectiv a punctului referitor la “aprobarea unor măsuri privind activitatea

societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare ale anului

2005”.

greșit criticile referitoare la nerespectarea art. 210 alin. (2) din lege, care

permite majorarea capitalului social prin compensarea unor creanțe lichide și

exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia.

Recurentul susține că niciuna dintre

instanțe nu a analizat exigibilitatea creanței acționarului principal,

mulțumindu-se să constate că operațiunea de convertire a creanței în aport la

capitalul social este o operațiune legală.

nu au fost încălcate prevederile art. 117 alin. (7) din lege, respectiv faptul

că în convocatorul adunării din data de 12 aprilie 2006 ar fi conținut textul

integral al propunerii de modificare a actului constitutiv.

Se arată că, în ordinea de zi a ședinței A.G.E.A.

de la acea dată, la punctul 2 figura “aprobarea majorării capitalului social cu

suma de 365.556 Ron prin emiterea unui nou pachet de 147.423 acțiuni, pentru

acționarii care beneficiază de un drept de preferință” fără să se specifice că

faptul că, din această sumă, valoarea de 231.635 Ron reprezenta creanța

acționarului majoritar T.P. convertită în aport la capitalul social.

eronat dispozițiile comerciale privind conflictul de interese, considerând că

deținerea unei creanțe față de societate nu înseamnă că acționarul majoritar,

în calitate de administrator, are un interes contrar societății.

Recurentul

consideră că, ambele instanțe au interpretat eronat prevederile art. 127 alin.

(1) din lege atunci când au reținut că încălcarea acestora nu constituie motiv

de nulitate absolută a hotărârii adunării generale și că, în realitate, faptul

că dispozițiile menționate prevăd o anumită sancțiune pentru acționarul care

nesocotește obligația de a se abține de la deliberare, nu înseamnă că

încălcarea acestei obligații nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii

adoptată în acest mod.

Analizând decizia atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

susține că instanța apelului nu a cenzurat pretinsa interpretare eronată a

primei instanțe și nici nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 117 alin. (6)

din lege, cu referire la convocatorul ședinței din 15 martie 2006 nu poate fi

primită.

Pe de o parte, din considerentele

deciziei atacate [fila 4, alin. (6)] rezultă în mod indubitabil că menționată

critică a făcut obiectul controlului judiciar al instanței de apel,

reținându-se că “cele două convocări îndeplinesc condițiile art. 117 alin. (6)

și (7) din Legea nr. 31/1990 rep.”

Pe de altă parte, formularea folosită în

cuprinsul convocatorului și anume “ aprobarea unor măsuri privind activitatea

societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare ale anului

2005” este una explicită, încadrându-se în exigențele textului de lege

menționat.

Împrejurarea că părerea reclamantului nu

coincide cu cea a instanțelor anterioare nu poate fundamenta critica

recurentului pe acest aspect.

pe pretinsa nerespectare a prevederilor art. 210 alin. (2) din lege nu poate fi

primită, instanțele statuând în conformitate cu dispozițiile legale că

operațiunea de convertire a creanței în aport la capitalul social este una

legală.

Astfel, conform textului de lege

menționat – acțiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu

excepția rezervelor legale, precum și a beneficiilor sau a primelor de

emisiuni, ori prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra

societății.

Operațiunea în discuție, denumită și

conversie a datoriilor societății nu reprezintă, propriu-zis o compensare care

să presupună, deopotrivă, existența a două creanțe certe, lichide și exigibile

și care să le stingă pe amândouă, până la concurența lor, ci reprezintă o

transformare a creanțelor în acțiuni pe calea novației obiective.

Practic, obligația de plată se transformă

în obligația societății de a emite acțiuni de o valoare egală pe care să le

distribuie creditorului.

În cauza dedusă judecății, referitor la

existența creanței s-a efectuat o expertiză contabilă ce a avut la bază

documentele contabile ale societății, inclusiv contractele de credit aprobate

în adunarea generală, astfel că, față de faptul că stabilirea situației de fapt

reprezintă, exclusiv, atributul instanțelor anterioare, Înalta Curte nu poate

analiza susținerile recurentului ce vizează existența resurselor în contul 106

sau a resurselor necesare restituirii creditului.

nefondată și critica referitoare la presupusa încălcare a art. 117 alin. (7)

din lege prin aceea că, în convocatorul adunării generale din data de 12

aprilie 2006 nu s-a menționat textul integral al propunerii de modificare a

actului constitutiv.

Astfel, în cadrul convocatorului

menționat s-a prevăzut la punctul 2, atât valoarea cu care se majorează

capitalul social, numărul de acțiuni ce urmează a fi emise, precum și

acționarii care beneficiază de un drept de preferință, fiind nerelevante

susținerile reclamantului cu privire la suma ce ar fi trebuit dedusă din

valoarea indicată, câtă vreme, anterior (în cadrul adunării generale din 15

martie 2006) acționarii și-au manifestat voința în sensul constituirii creanței

drept aport la capitalul social, în eventualitatea majorării.

interese între acționarul majoritar T.P. care are și calitatea de administrator

al societății pârâte se reține că ambele instanțe au interpretat și aplicat în

mod corect prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din lege, în sensul că

sancțiunea prevăzută nu este aceea a nulității absolute, ci una în răspunderea

persoanei aflată în această situație pentru daune.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul -

reclamant R.D.M. împotriva deciziei nr. 514 din 26 noiembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 noiembrie 2009.