ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2681/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 2953 din 29 februarie 2008, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D.R.M. împotriva pârâtei SC M. SA București, acțiune ce avut ca obiect anularea hotărârilor A.G.A. nr. 1 din 15 martie 2005 și nr. 2 din 12 aprilie 2006 ale societății pârâte.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 în condițiile în care acțiunile societății sunt nominative nu a fost primită interpretarea dată de reclamant, în sensul instituirii unei obligații de convocare prin scrisoare recomandată (cu excluderea celorlalte modalități), considerându-se că articolul menționat are în vedere posibilitatea convocării adunării în acest mod și nu o obligație, în condițiile în care actul constitutiv nu prevede o asemenea modalitate de convocare.

Nici susținerile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 117 alin. (7) și (8) din Legea nr. 31/1990 nu a fost primită, constatându-se că sintagma "aprobarea unor măsuri privind activitatea societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare ale anului 2005" din ordinea de zi a adunării de la data de 15 martie 2006 cuprindea și posibilitatea dezbaterii aspectelor legate de datoriile societății față de acționarii săi. De asemenea, instanța a reținut că susținerile reclamantului cu privire la inexistența unei creanțe a acționarului majoritar împotriva societății este contrazisă de probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse Ia dosar coroborate cu concluziile raportului de expertiză și documentele contabile ale societății.

Nu s-a reținut nici incidența dispozițiilor art. 150 alin. (1) Legea nr. 31/1990 întrucât acest text are în vedere ipoteza efectuării de către administrator a unor acte de transfer de bunuri între societate și administratori, care au o valoare mai mare de 10 % din valoarea activelor nete ale societății, în cauză fiind vorba despre o creanță a unui acționar asupra societății, născută în baza unui contract de împrumut.

Cu privire la nesocotirea dispozițiilor art. 149 alin. (1), art. 127 din Legea nr. 31/1990, art. 126 din același act normativ, instanța a avut în vedere că încălcarea obligației stabilite prin alin.1 al acestui articol nu constituie un motiv de anulare a hotărârii adunării generale, iar cerințele art. 131 din Legea nr. 31/1990 au fost îndeplinite fiind întocmite, cu privire la cele două adunări, procese-verbale de ședință în care au fost consemnate: îndeplinirea formalităților de convocare, data și locul adunărilor generale, acționarii prezenți, numărul acțiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate.

În fine, s-a constatat că dreptul de preferință la subscrierea noilor acțiuni a fost respectat, câtă vreme s-a stabilit în mod expres prin pct. 3 al hotărârii, posibilitatea exercitării dreptului de preferință pentru acționarii înregistrați în registrul acționarilor la data de 16 martie 2006, în termen de o lună de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 514 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. În considerentele deciziei, curtea a constatat că, în ceea ce privește Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 15 martie 2006 textul pentru ordinea de zi este cuprins în convocarea publicată în M. Of.

nr. 607 din 23 februarie 2006, iar textul pentru ordinea de zi a Adunării Generale din 12 aprilie 2006 este cuprins într-un ziar de largă răspândire, ambele convocatoare conținând textul cu problemele ordinii de zi ce urmează a fi discutate, fiind respectată obligația publicării convocatorului în Monitorul Oficial. Instanța a arătat că dispozițiile art. 117 din Legea nr. 31/1990 prevăd posibilitatea în care poate fi convocată adunarea generală; iar alin. (4) din art. 117 instituie posibilitatea și nu obligația ca adunarea generală să fie convocată și prin scrisoare recomandată dacă actul constitutiv permite, astfel că în cauză, convocarea celor două adunări generale s-a făcut în condițiile legii.

Referitor la textul propunerilor convocatorului s-a constatat că, acestea îndeplinesc condițiile art. 117 alin. (6) și (7) din Legea nr. 31/1990 rep., respectiv convocarea pentru adunarea generală din 12 aprilie 2006, referitoare la majorarea de capital social, fiind o modificare a actului constitutiv cuprinde textul integral (se precizează că se majorează capitalul social cu suma de 368.556 lei prin emiterea unui nou pachet de 147.423 acțiuni pentru acționarii care beneficiază de un drept de preferință).

Cu privire la creanța acționarului împotriva societății s-a avut în vedere că pentru a se stabili acest aspect, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize contabile în cadrul căreia s-au avut în vedere toate documentele atât cele puse la dispoziție de pârâtă cât și de reclamant, iar concluziile raportului de expertiză au confirmat realitatea concluziilor expertizei extrajudiciare ce a fost avută în vedere cu ocazia majorării capitalului social, motiv pentru care susținerile apelantului – reclamant cu privire la nelegalitatea majorării capitalului social în modalitatea efectuată sunt contrazise de raportul de expertiză întocmit în cauză. În ceea ce privește motivul referitor la conflictul de interese dintre T.P.

și societate - instanța a reținut că deținerea unei creanțe față de societate nu înseamnă că acesta în calitate de administrator al societății (și acționar) are un interes contrar societății, fiind clare - sub acest aspect - dispozițiile art. 149 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 31/1990 rep. (în vigoare la data adoptării A.G.A.), care prevăd că interdicțiile [de la alin. (1) și (2)] nu se aplică în cazul „acordării de către administrator a unui împrumut sau constituirea unei garanții în favoarea societății”. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) s-a constatat că acționatul T.P. nu se regăsește în această situație întrucât prin adunarea generală din 15 martie 2006 nu s-a pus în discuție descărcarea sa de gestiune, revocarea sa din funcția de administrator, sau modalitatea de administrare a societății.

Nu a fost primit nici motivul invocat cu privire la procesul-verbal al ședinței adunării generale din 15 martie 2006, în condițiile în care acesta a fost semnat de președinte și de secretar, îndeplinind condițiile legale de formă și nici motivele referitoare la modalitatea de convocare a adunării generale din 12 aprilie 2006 și posibilitatea exercitării dreptului de preferință, constatându-se că, adunarea a fost convocată legal conform art. 117 alin. (3) într-un ziar de largă răspândire, cerința convocării prin scrisoare recomandată fiind facultativă și nu obligatorie, fiind respectat dreptul de preferință al acționarilor astfel cum rezultă din convocatorul aflat la fila 49 dosar fond. De asemenea, s-a constatat că actul adițional din 20 iulie 2006 îmbracă forma legală și cuprinde modificările la actul constitutiv al societății astfel cum a rezultat în urma majorării capitalului social, modificare adoptată conform Hotărârii A.G.A.

din 12 aprilie 2006, neimpunându-se o nouă adunare, în situația în care s-a emis și un act adițional pe lângă hotărârea adunării generale, putându-se adopta și numai una dintre variante. Referitor la susținerea din apel cu privire la înscrisurile depuse la 15 februarie 2008 s-a arătat că exced cadrului procesual cu care a fost învestită instanța, respectiv anularea celor două hotărâri A.G.A. analizate în considerente. Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs prin care a invocat următoarele: 1. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra constatării nulității absolute a hotărârii A.G.E.A. din data de 15 martie 2006 prin prisma încălcării prevederilor art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul consideră că instanța apelului nu a cenzurat interpretarea eronată a instanței de fond și nici nu s-a pronunțat cu privire la conținutul convocatorului pentru adunarea din 15 martie 2006 care nu a cuprins prezentarea explicită a problemelor supuse dezbaterii, respectiv a punctului referitor la “aprobarea unor măsuri privind activitatea societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare ale anului 2005”. 2. Instanța de apel a apreciat în mod greșit criticile referitoare la nerespectarea art. 210 alin. (2) din lege, care permite majorarea capitalului social prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia. Recurentul susține că niciuna dintre instanțe nu a analizat exigibilitatea creanței acționarului principal, mulțumindu-se să constate că operațiunea de convertire a creanței în aport la capitalul social este o operațiune legală.

3. Instanța de apel a apreciat eronat că, nu au fost încălcate prevederile art. 117 alin. (7) din lege, respectiv faptul că în convocatorul adunării din data de 12 aprilie 2006 ar fi conținut textul integral al propunerii de modificare a actului constitutiv. Se arată că, în ordinea de zi a ședinței A.G.E.A. de la acea dată, la punctul 2 figura “aprobarea majorării capitalului social cu suma de 365.556 Ron prin emiterea unui nou pachet de 147.423 acțiuni, pentru acționarii care beneficiază de un drept de preferință” fără să se specifice că faptul că, din această sumă, valoarea de 231.635 Ron reprezenta creanța acționarului majoritar T.P. convertită în aport la capitalul social. 4. Instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile comerciale privind conflictul de interese, considerând că deținerea unei creanțe față de societate nu înseamnă că acționarul majoritar, în calitate de administrator, are un interes contrar societății.

Recurentul consideră că, ambele instanțe au interpretat eronat prevederile art. 127 alin. (1) din lege atunci când au reținut că încălcarea acestora nu constituie motiv de nulitate absolută a hotărârii adunării generale și că, în realitate, faptul că dispozițiile menționate prevăd o anumită sancțiune pentru acționarul care nesocotește obligația de a se abține de la deliberare, nu înseamnă că încălcarea acestei obligații nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii adoptată în acest mod. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Critica recurentului prin care se susține că instanța apelului nu a cenzurat pretinsa interpretare eronată a primei instanțe și nici nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 117 alin. (6) din lege, cu referire la convocatorul ședinței din 15 martie 2006 nu poate fi primită. Pe de o parte, din considerentele deciziei atacate [fila 4, alin. (6)] rezultă în mod indubitabil că menționată critică a făcut obiectul controlului judiciar al instanței de apel, reținându-se că “cele două convocări îndeplinesc condițiile art. 117 alin. (6) și (7) din Legea nr. 31/1990 rep.” Pe de altă parte, formularea folosită în cuprinsul convocatorului și anume “ aprobarea unor măsuri privind activitatea societății în vederea încheierii situațiilor economico-financiare ale anului 2005” este una explicită, încadrându-se în exigențele textului de lege menționat.

Împrejurarea că părerea reclamantului nu coincide cu cea a instanțelor anterioare nu poate fundamenta critica recurentului pe acest aspect. 2. Nici cea de-a doua critică întemeiată pe pretinsa nerespectare a prevederilor art. 210 alin. (2) din lege nu poate fi primită, instanțele statuând în conformitate cu dispozițiile legale că operațiunea de convertire a creanței în aport la capitalul social este una legală. Astfel, conform textului de lege menționat – acțiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale, precum și a beneficiilor sau a primelor de emisiuni, ori prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra societății.

Operațiunea în discuție, denumită și conversie a datoriilor societății nu reprezintă, propriu-zis o compensare care să presupună, deopotrivă, existența a două creanțe certe, lichide și exigibile și care să le stingă pe amândouă, până la concurența lor, ci reprezintă o transformare a creanțelor în acțiuni pe calea novației obiective. Practic, obligația de plată se transformă în obligația societății de a emite acțiuni de o valoare egală pe care să le distribuie creditorului. În cauza dedusă judecății, referitor la existența creanței s-a efectuat o expertiză contabilă ce a avut la bază documentele contabile ale societății, inclusiv contractele de credit aprobate în adunarea generală, astfel că, față de faptul că stabilirea situației de fapt reprezintă, exclusiv, atributul instanțelor anterioare, Înalta Curte nu poate analiza susținerile recurentului ce vizează existența resurselor în contul 106 sau a resurselor necesare restituirii creditului.

3. De asemenea, se constată că este nefondată și critica referitoare la presupusa încălcare a art. 117 alin. (7) din lege prin aceea că, în convocatorul adunării generale din data de 12 aprilie 2006 nu s-a menționat textul integral al propunerii de modificare a actului constitutiv. Astfel, în cadrul convocatorului menționat s-a prevăzut la punctul 2, atât valoarea cu care se majorează capitalul social, numărul de acțiuni ce urmează a fi emise, precum și acționarii care beneficiază de un drept de preferință, fiind nerelevante susținerile reclamantului cu privire la suma ce ar fi trebuit dedusă din valoarea indicată, câtă vreme, anterior (în cadrul adunării generale din 15 martie 2006) acționarii și-au manifestat voința în sensul constituirii creanței drept aport la capitalul social, în eventualitatea majorării.

4. În ce privește eventualul conflict de interese între acționarul majoritar T.P. care are și calitatea de administrator al societății pârâte se reține că ambele instanțe au interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din lege, în sensul că sancțiunea prevăzută nu este aceea a nulității absolute, ci una în răspunderea persoanei aflată în această situație pentru daune. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant R.D.M. împotriva deciziei nr. 514 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2009.