ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2009

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 497 din 8 octombrie 2007, Tribunalul Mehedinți

a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S.N., în

contradictoriu cu pârâtele S.C.M. P. și S.C.M.

P., întemeiată în drept

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că reclamantul S.N. a

solicitat obligarea pârâtelor S.C.M. P. Și S.C.M. P. să-i plătească suma de

40:000 lei reprezentând despăgubiri ce i se cuvin conform Legii nr. 10/2001

pentru bunurile mobile, mobilier și scule de frizerie, cu care tatăl său,

S.A. a intrat în C.M.H., bunuri descrise

în

procesul verbal din 22 februarie 1950.

Fără a analiza fondul cauzei referitor la natura bunurilor pentru care

reclamantul a solicitat despăgubiri, instanța de fond a constatat că

reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 către unitatea

deținătoare a bunului, fapt care atrage pierderea dreptului său de a cere

măsurile reparatorii prin echivalent, așa cum Ie-a precizat în cererea de

chemare în judecată.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 118 din 19

martie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței nr. 497 din 8 octombrie 2007.

Instanța de apel a motivat că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi

formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 în vederea

obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ cu privire la

bunurile despre care a susținut că au fost

preluate abuziv de la tatăl său, S.

A., în anul 1950, mobilier și scule

de frizerie. Dimpotrivă, interpelat de instanță, a arătat că nu a formulat

notificare.

Instanța de apel a reținut că, atâta

vreme cât reclamantul și-a întemeiat

cererea pe

prevederile Legii nr. 10/2001, acesta avea obligația de a urma

procedura reglementată de această lege iar pentru

că nu a formulat notificare, nu

se poate verifica dacă sunt întrunite

cerințele legii pentru ca să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de

lege.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs,

susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că ar fi declarat că nu a

formulat notificare și că actele pe care Ie-a depus la dosar fac dovada

faptului că are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a învederat

instanței că încă din anul 1992 s-a adresat pârâtelor cu cereri de a deveni

acționar sau de a fi despăgubit cu contravaloarea bunurilor ce au aparținut

tatălui său și chiar dacă aceste cereri, la care nu a primit niciodată răspuns,

nu au fost

intitulate „notificări”, este

evident că a notificat pârâtele în termen legal, astfel că

hotărârile

pronunțate de instanțele de fond și apel sunt nelegale, fiind date cu aplicarea

greșită a legii.

Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile

reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza

Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite [(art. 1 alin. (1)],

consacrând principiul restituirii în natură al acestora.

Art. 22 al legii, republicate, prevede la alin. (1) că persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a

legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului, termenul fiind prelungit cu 3 luni prin art. unic din O.U.G. nr. 109/2001

și apoi, cu încă 3 luni, prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001, iar alin. (4)

și (5) ale aceluiași articol, prevăd că notificarea înregistrată face dovada

deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a

respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei

unități decât cea care deține imobilul, nerespectarea termenului de 6 luni

prevăzut pentru trimiterea notificării (prelungit, succesiv, cu 3 luni și apoi

cu încă 3 luni, conform actelor normative menționate) atrăgând pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Textul de lege menționat, prevăzut de o

normă imperativă, nu instituie un

drept la acțiune pentru

ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea

materializării unui drept (la măsuri reparatorii) a cărei existență este

recunoscută numai virtual.

Obligația persoanei îndreptățite de a notifica persoana juridică

deținătoare, termenul în care poate fi sesizată unitatea deținătoare și

momentul de la care se calculează acest termen, sunt stabilite deci de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin urmare, termenul pentru formularea notificării este de 12 luni,

termen care începe să curgă de la data de 14 februarie 2001 (data intrării în

vigoare a legii) și care se împlinește la data de 14 februarie 2002.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în art. 22 (fost art. 21) din

Legea nr. T0/200Î, republicată, care prevăd, ia alin. 5 că nerespectarea

termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, rezultă că acest termen este de decădere și nu de prescripție,

practica judiciară fiind de

altfel unanimă

în stabilirea naturii juridice a acestui termen ca fiind de decădere.

În cauză, reclamantul, care a solicitat măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001, era obligat să parcurgă procedura prealabilă, cu caracter

obligatoriu, prevăzută de această lege, care cuprinde ca prim element,

sesizarea persoanei juridice deținătoare sau a entității obligate cu

soluționarea notificărilor, printr-o cerere (notificare) formulată după

intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001

însă reclamantul nu a produs nici o dovadă în acest sens.

Cererile având același obiect ca cel din prezenta cauză, pe care

reclamantul susține că Ie-a formulat anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

și despre care pretinde că nu au

fost niciodată soluționate, nu pot fi „asimilate” cu notificarea prevăzută de

art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată și nu puteau fi luate în evidență de

pârâte după data intrării în vigoare legii sus menționate, ca notificări, în

lipsa unei prevederi legale care să stabilească această posibilitate.

Așa fiind, se constată că instanța de fond, prin soluția confirmată de

instanța de apel, fără a analiza fondul cererii referitor la natura bunurilor

pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, a făcut o legală aplicare a

textelor de lege menționate în soluționarea raportului juridic dedus judecății,

respingând acțiunea reclamantului cu motivarea că acesta nu a formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001 către unitatea deținătoare a bunurilor și că acest

fapt atrage pierderea dreptului său de a cere măsurile reparatorii prin

echivalent, astfel cum au fost precizate în cererea de chemare în judecată.

Având în vedere temeiurile menționate, se constată că decizia atacată

este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr.

118 din 19 martie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 28 aprilie 2009

.