ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 43 din 25
ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1311/CIV/2005 s-a
respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtelor.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța a reținut că SC A. SA este privatizată în
totalitate astfel că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001
și cum măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică
de privatizare, calitate procesuală pasivă în cauză are A.V.A.S. București și
nu SC A. SA Craiova. Deoarece prin acțiunea formulată reclamantul a solicitai
numai restituirea în natură, potrivit principiului disponibilității, instanța a
respins acțiunea reclamantului.
Apelul
declarat de reclamant a fost respins prin Decizia civilă nr. 98 din 10 iulie 2006
pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 3530/54/2006.
Instanța de
apel a reținut că, față de conținutul actual al fostului art. 27 din Legea nr. 10/200,
nu prezintă relevanță dacă preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu
sau în mod abuziv, singurul aspect important este cel referitor la privatizarea
societății comerciale, respectiv acestea trebuie să fi fost integral
privatizate la data intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, iar din probele
administrate în cauză reiese incontestabil că SC A. SA Craiova era integral
privatizată la data de 1 februarie 2001, situație în care cererea reclamantului
de restituire în natură a aimobilului nu poate fi primită.
Instanța de
apel a mai reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost greșit
rezolvată la fond, față de obiectul litigiului, respectiv restituirea în natură
a imobilului, SC A. SA Craiova are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea
limpunându-se a fi respinsă în raport de considerentele menționate și nu pentru
lipsa lealității procesuale.
A.V.A.S. nu
are calitate procesuală pasivă deoarece nu este deținătorul imobilului, pentru
a se putea analiza în contradictoriu cu acesta cererea reclamantului de
restituire în natură.
Prin Decizia civilă
nr. 3031 din 13 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 598 din 10
iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a casat decizia atacată, s-a
admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 43 din 25 ianuarie 2006
a Tribunalului Dolj, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre
rejudecare la același tribunal pentru rejudecare.
Instanța
de recurs a avut în vedere că instanța de fond a reținut privatizarea integrală
a pârâtei fără însă a analiza condiția cumulativă
impusă de lege ca imobilul să fi fost
preluat fără tidu valabil, iar instanța de apel a făcut aplicare a art. 29 din
Legea nr. 10/1002 republicată care nu mai face distincție între preluarea cu
tidu sau fără tidu a imobilului.
Instanța
a mai reținut că stabilirea valabilității ridului de preluarea a bunului de
către stat prezintă relevanță din perspectiva art. 27 din Legea nr. 10/2001
nemodificată, deoarece în raport de modul de soluționare a cererii
reclamantului de apreciere asupra ridului statului, este necesar a se face
aplicare sau nu a art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data notificării
și acest lucru pentru faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și
la data notificării, reclamantul a avut o speranță legitimate redobândire a
imobilului în natură. Astfel, reclamantul avea, dacă nu un bun, cel puțin o
speranță legitimă de a obține restituirea în natură a imobilului,speranță pe
care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul
judecății, i-a luat-o, prin înlăturarea condiției de „preluare cu titiu valabil
„ din fostul art. 27 din lege.
S-a reținut că
modificarea legislativă constituie o ignoranță în dreptul de proprietate al
reclamantului, din perspectiva art. l din Protocolul nr. l Adițional la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta
pentru că, deși ingerința este prevăzută de lege și urmare unui interes
economic general, nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit
și mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În rejudecare, Dosarul a fost
înregistrat sub nr. 16081/63/2007.
În cauză
a formulat întâmpinare A.V.A.S. București invocând excepția calității
procesuale pasive față de pretenția privind restituirea în natură a imobilului
situat în Craiova motivat de faptul că nu este unitate deținătoare a imobilului
în sensul art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Pe fond,
a solicitat respingerea acțiunii, deoarece persoanele îndreptățite au dreptul
la despăgubiri numai în condițiile art. 29 și urm. din Legea nr. 1 pentru
restituirea în natură a imobilului, iar în cauză, reclamanții nu au solicitat
acordarea de despăgubiri.
S-a mai
susținut că, față de obiectul acțiunii - restituirea în natură - procedura de
restituire este cea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și este de
competența SC A. SA și nu a A.V.A.S.
S-a depus
întâmpinare și de către pârâta SC A. SA Craiova, prin care s-a solicitat
respingerea acțiunii formulate de reclamant deoarece așa cum s-a reținut prin
sentința civilă nr. 43/2006
a
Tribunalului Dolj, imobilul a fost preluat cu titlu valabil, respectiv în baza
Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamantului a fost șofer proprietar,
având la vremea preluării o carmangerie, un spațiu de sacrificare animale,
fabrică de mezeluri și mai multe mijloace de transport, conform declarației
numitei B.I.
A mai susținut
că în mod corect s-a reținut prin aceeași sentință că pentru imobilele
evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate, persoanele
îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind
regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, corespunzător valorii de piață
a imobileloi în condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul
avea posibilitatea de a se adresa către A.V.A.S. București.
Cu privire la
faptul că imobilul teren ce se solicită a fi restituit în natură este același
cu cel preluat de stat cu titlu valabil și solicitat a fi restituit în natură,
s-a susținut că din actele depuse la dosar nu rezultă identitate între terenul
de 800 mp., după măsurători 652 mp autorul reclamantului având pe aceeași stradă
două imobile, cel pentru care s-a făcut notificarea, iar altul, cel cumpărat de
SC A. SA.
Prin sentința
civilă nr. 86/2008 a Tribunalului Dolj s-a admis în parte ac țiunea formulată
de reclamant, s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la restituirea în
natură a imobilului situat în Craiova individualizat conform expertizelor
efectuate în cauză și a fost obligată pârâta SC A. SA Craiova la 1.700 lei
cheltuieli de judecată.
Acțiunea formulată
împotriva A.V.A.S. București a fost respinsă.
Din motivarea
acestei hotărâri se poate reține că imobilul în litigiu a aparținut tatălui
reclamantului. Acest imobil a fost expropriat - conform decretului 92/1950,
deși proprietarul fiind șofer nu se încadra în categoriile de persoane
menționate în actul normativ. Fiind așadar o preluare abuzivă, reclamantul este
proprietar în continuare a acestui imobil, iar acțiunea sa de restituire este
perfect îndreptățită.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat apel SC A. SA iar prin Decizia civilă nr. 3 din 6 ianuarie 2009
a Curții de Apel Craiova s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se
următoarele considerente:
Instanța
de fond a făcut o corectă interpretare a probatoriului existent la dosar.
Conform acestor acte doveditoare, reclamantul a făcut dovada că tatăl său a
fost proprietarul imobilului situat în Craiova. Acest imobil a fost expropriat
prin Decretul nr. 92/1950 apreciindu-se la acea dată că tatăl reclamantului ar
fi fost proprietarul unui atelier de mezelărie situat pe terenul din apropierea
casei acestuia.
Reclamantul a
dovedit însă că tatăl său nu era proprietarul atelierului și că era doar șofer
angajat al acestui atelier.
Conform art.
2 Decretul 92/19950 erau exceptate de la expropriere imobilele proprietatea
muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor, profesorilor
și pensionarilor.
Ca urmare,
proprietarul imobilului se încadra în categoriile exceptate de la aplicarea
exproprierii. Fiind șofer, respectiv muncitor, exproprierea imobilului pe care
îl deținea în proprietate a fost nelegală și abuzivă.
Este
evident că proprietarul imobilului își câștiga veniturile din propria muncă și
că munca sa nu îl putea încadra în categoria de mare industriaș sau mare
comerciant, care să justifice în vreun fel aplicarea art. 1 Decretul 92/1950.
Chiar și dacă
tatăl reclamantului ar fi fost proprietarul micului atelier de mezelărie
situația sa de mic meseriaș nu ar fi putut justifica o legală aplicare a
deposedării prin expropriere.
Fiind așadar o
deposedare abuzivă și nelegală, conform art. 2 Legea 10/2001, proprietarul a
păstrat nealterat dreptul său de proprietate asupra imobilului, l-a transmis
prin succesiune fiului său, iar acesta, reclamantul în cauză, este îndreptățit
să-l solicite a-i fi restituit.
În temeiul art.
9 Legea 10/2001 conform căruia imobilele preluate abuziv se restituie
proprietarilor de drept, cererea reclamantului este perfect îndreptățită, iar
hotărârea instanței de fond care a admis acțiunea în restituire este atât legală
cât și temeinică.
Persoana
deposedată abuziv a păstrat nealterat dreptul său de proprietate. Acest drept
este opozabil oricui, inclusiv pârâtei. Titlul invocat de pârâta apelantă nu
are nici o valoare în raport de titlul invocat și dovedit de reclamant, așa
încât acesta poate invoca dispozițiile art. 480 C. civ. împotriva oricărei
persoane fizice sau juridice ce deține imobilul. Ca urmare, tidul de
proprietate -al reclamantului a rămas singurul tidu valabil, iar în temeiul
legii proprietarul poate solicita conform Legii nr. 10/2001 restituirea în
natură a respectivului imobil.
În ce privește
imobilul, expertizele efectuate în cauză atestă și dovedesc că între imobilul
existent deținut de pârâta apelantă și imobilul expropriat există o identitate.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. SA Craiova solicitând modificarea ei în
sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile
aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele
aspecte.
Recurentul
susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii
în condițiile în care tatăl reclamantului nu a făcut parte din categoria
persoanelor exceptate de la dispozițiile Decretului nr. 92/1950, dat fiind
faptul că a achiziționată imobile, iar din contractul de muncă pentru perioada
1940 - 1952, rezultă că nu figurează a avea nici un loc de muncă.
Recurentul mai
susține că se impune o neapreciere a probelor administrate, dat fiind faptul că
instanțele au ignorat probele existente la dosar.
În acest sens
face trimitere la declarația martorului P.N., la textul II că imobilele aflate
în administrarea I.R.C.F.L. Craiova, naționalizate ulterior și au căror
proprietari figurau în anexele Decretului nr. 92/1950 iar la poziția 75
figurează în această anexă C.E. - negustor proprietar mașini transport.
Se mai susține
că insntanța de apel nu a motivat corespunzător hotărârea, nefiind arătate
motivele pentru care nu a ținut cont de aceste acte, sau de ce a respins aceste
probe.
În virtutea
principiului aflării adevărului, recurentul susține că trebuiau făbute adrese
la Administrația Financiară Craiova pentru a comunica dacă imobilul a fost
preluat de stat pentru neplata imopitelor. Or, susține recurentul, instanța a
pronunțat o hotărâre pe 3 cuvinte, consemnate greșit, trecând peste depoziția
martorului propus și peste actele emise de instituții publice, care confirmau
tocmai că autorul reclamantului nu a fost persoană exceptată de la prevederile
Decretului nr. 92/1950, făcându-se și o greșită intrerpretare a dispozițiilor art.
27 din Legea nr. 10/2001.
Examinând
hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.
304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.
Cum,
prin Decizia de casare nr. 3031 din 13 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost stabilite
recomandări obligatorii pentru instanța în rejudecare, și cum au fost dezlegate
și problemele de drept, instanțele s-au conformat acestora în respectarea
dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel
potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate,
precum și asupra necesității admiterii unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului.
Din
perspectiva dispozițiilor legale sus arătate și a Deciziei de casare nr. 3131
din 13 aprilie 2007, criticile recurentului sunt nefondate.
Instanța
de apel a examinat atât starea de fapt cât și cea de drept atât în privința
situației juridice a imobilului cât și a calității reclamantului de persoană
îndreptățită raportat la dispozițiile art. l din Decretul nr. 92/1950, art. 3, 4
și 9 din Legea 10/2001.
Astfel
hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele art. 261 C. proc. civ.
Susținerea
recurentului că hotărârea are o motivare necorespunzătoare, este nefondată,
motivarea unei hotărâri, nu este o problemă de volum ci de conținut.
Astfel normele
procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a
răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din
interpretarea hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod
implicit, prin raționamente logico-juridice.
Ca atare,
criticile recurentei legate de nemotivarea hotărârii sunt nefondate.
Tot nefondate
sunt și criticile recurentei legate de o reapreciere a probelor, în condițiile
în care dispozițiile art. 304 C. proc. civ. vizează doar motive de
nelegalitate, nefiind prevăzut motivul de recurs pentru situația reaprecierii
probelor.
Astfel din
perspectiva celor expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C.
proc. civ., urmează a fi obligată recurenta că plătească reclamantului C.M.
suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE
LEGII,
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva Deciziei nr.
3 din 06 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția a I- a civilă.
Obligă
recurentul - pârât să plătească intimatului reclamant C.M. 1.000 lei cheltuieli
de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 martie 2010.