ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3676/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3676/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 16 mai 2007, reclamanta C.M. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC E. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, sect. 3, compus din teren în suprafață de 73.022mp, având

în vedere că titlul său este mai bine caracterizat, fiind primul în timp și mai

puternic în drept.

In motivarea cererii s-a arătat că prin

contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267 din 08 iunie 2006 de Biroul

Notarilor Publici Asociați "R.C. și B.B.", încheiat între reclamanta

și dl. R.E.I.D., reclamanta a dobândit "toate drepturile ce le deține

cedentul prin moștenire asupra Moșiei Dudești-Cioplea, indiferent în

proprietatea și posesia cui se află în prezent...", ca prin Ordonanța de

adjudecare autentificată de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 1556 din 02

iunie 1903, bunicul autorului reclamantei - I.B.G. - a devenit proprietarul

Moșiei Dudești - Cioplea, că moșia Dudești-Cioplea a fost descrisă în Ordonanța

de Adjudecare nr. 1556 din 02 iunie 1903, precum și în procesul verbal de

predare-primire a acesteia, că la data de 18 iunie 1904 Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat, prin actul cu nr. b483 confirmă executarea Ordonanței de adjudecare

nr. 1556/1903, ce a avut loc prin întocmirea unui proces verbal "prin care

dl. I.B.G. a fost pus în posesia Moșiei Dudești Cioplea din Județul Ilfov, că

în baza Legii de reformă agrară din anul 1921 au fost expropriate din Moșia

Dudești Cioplea, din patrimoniul bunicului autorului reclamantei, aproximativ

2.133 ha, pentru care a fost despăgubit, că s-a dispus exproprierea acelor

suprafețe de teren, în vederea împroprietăririi participanților la primul

război mondial, că suprafața de aproximativ 925,4 ha din Moșia Dudești-Cioplea a

rămas în proprietatea bunicului autorului reclamantei, L.B.G.

Reclamanta a mai arătat că prin Legea

de reformă agrară nr. 187/1945 au fost expropriate 183 ha, respectiv 214 ha din

fosta Moșie Dudești-Cioplea, de la I.B. și E.C., moștenitorii lui L.B.G., că

aceste susțineri sunt confirmate de autoritățile administrative Primăria

municipiului București (adresa nr. 1206/413 din 21 martie 2003), că din

suprapunerea planului vechi al fostei Moșii Dudești-Cioplea peste planul actual

al aceleiași zone reiese că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni a făcut

parte din fosta moșie Dudești-Cioplea și a aparținut lui L.B.G., care a obținut

titlul de proprietate prin ordonanța de adjudecare nr. 1556 din 2 iunie 1903.

Prin sentința civilă nr. 296 din 8

februarie 2008

Tribunalul București, secția

a

V

a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii

în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001; a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanta - pârâtă C.M. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC

E. SA și chemații în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, A.V.A.S. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța în acest sens,

prima instanță a reținut că reclamanta a înțeles să formuleze o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri, indicând ca temei de drept atât art. 480

și urm. C. civ. cât și Legea nr. 10/2001. Deși a indicat ca temei de drept al

cererii de chemare în judecată doar Legea nr. 10/2001, în susținerea primului

capăt de cerere nu au fost invocate dispoziții ale legii sus menționate, ci au

fost înfățișate doar titlurile invocate de către părți și motivele pentru care

reclamanta înțelege să susțină ca titlul pe care îl invoca este preferabil,

aspecte care vizează doar o acțiune în revendicare de drept comun.

Reclamanta a precizat că autorul său a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru moșia Dudești -

Cioplea, însă imobilul în litigiu nu ar fi făcut obiectul notificării.

Reclamanta nu a făcut însă nici o dovadă în sensul celor susținute, așa încât

tribunalul a analizat excepția invocată având în vedere ambele ipoteze.

In măsura în care autorul reclamantei a

declanșat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă

această procedură nu a fost finalizată, nu poate fi reținută ca admisibilă o

acțiune în revendicare declanșată în paralel, întrucât ar însemna să se accepte

ca, în ipoteza respingerii unei astfel de acțiuni prin hotărâre definitivă și

irevocabilă, reclamanta să se poată întoarce la procedura administrativă sau

chiar să o declanșeze din nou în temeiul art. 46 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, soluție care ar fi în evidentă contradicție cu scopul urmărit la

edictarea Legii nr. 10/2001.

In ipoteza în care pentru imobilul în

litigiu nu a fost declanșată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 a reglementat o cale specială de

restituire, în natură sau, după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate

abuziv.

Potrivit art. 21 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001 imobilele terenuri și construcții - preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Prevederile alin. (1) sunt aplicabile

și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o

organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care

deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este

mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire

în natură este cerută.

Art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001 pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate.

Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile

și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

In situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin.

(1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Ca atare, tribunalul a constatat că

Legea nr. 10/2001 a reglementat procedura de restituire a imobilelor din

categoria cărora face parte și imobilul în litigiu, respectiv teren aflat în

prezent în patrimoniul unei societăți comerciale (neprivatizate, parțial

privatizate sau total privatizate).

Tribunalul a constatat că și în a doua

ipoteză acțiunea în revendicare promovată de reclamantă este inadmisibilă,

întrucât autorul său, prin neformularea în termen a notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001 a pierdut dreptul de a mai cere în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Împotriva

menționatei sentințe, reclamanta C.M. a formulat apel,

în

termen legal prin care a solicitat admiterea acestei

căi de atac, cu arătarea următoarelor susțineri:

Hotărârea apelată este nelegală și

netemeinică deoarece într-o cauză similară - dosarul nr. 17633/3/2007, aflat pe

rolul Tribunalului București, secția a

V

a civilă, ce

are ca obiect revendicare imobiliară în care calitatea de reclamantă o are C.M.,

reclamanta din prezenta cauză, instanța în aceeași compunere a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond, în aceeași compunere,

având de soluționat aceeași excepție a inadmisibilității invocată în două cauze

similare, cu același temei juridic, a pronunțat două soluții contradictorii.

Instanța a pronunțat această soluție, deși acolo unde există aceleași rațiuni,

trebuie aplicate aceleași norme juridice și trebuie dată aceeași soluție.

Acțiunea ce face obiectul prezentei

cauze are ca obiect revendicare imobiliară prin comparare de titluri,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și urm. C. civ.).

Așa cum a susținut reclamanta și în

fața instanței de fond, prezenta acțiune nu are nici o legătură cu Legea nr.

10/2001; este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ce se poartă

între o persoană fizică și o persoană juridică de drept privat, neavând ca

obiect revendicarea unui bun imobil aflat în proprietatea statului român

printr-o unitate deținătoare, pentru a fi incidență procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

SC E. SA nu deține imobilul revendicat

în numele statului român și, prin urmare, nu are calitatea de unitate

deținătoare, pentru a se putea pune în discuție incidența în această cauză, a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Inadmisibilitatea este definită ca

fiind sancțiunea procesuală care intervine în situația în care partea

formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este

prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei

proceduri prealabile.

Dreptul de proprietate nu este supus

prescripției extinctive, așa încât el poate fi protejat oricând, prin

promovarea acțiunii în revendicare, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

In speța dedusă judecății, acțiunea

introductivă nu are nicio legătură cu Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri, între o persoană fizică și o persoană

juridică de drept privat neavând ca obiect revendicarea unui imobil de la

statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare, pentru a fi incidență

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

In situația imobilelor preluate fără

respectarea constituției și legilor în vigoare, dreptul persoanei fizice nu a

fost legal desființat, statul nedevenind un adevărat proprietar.

Restituirea în natură poate fi făcută

în condițiile și cu respectarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată și completată, deci cu respectarea

procedurii prealabile, numai în situația în care imobilul a fost preluat în mod

abuziv și se află în patrimoniul „unității deținătoare".

Rezultă aceasta din faptul că procedura

prealabilă instituită de acest act normativ presupune obligativitatea

formulării unei notificări ce trebuie să fie adresată „persoanei juridice

deținătoare".

Pârâta din prezenta cauză nu exercită

dreptul de proprietate asupra imobilului în numele statului și nici nu

îndeplinește condițiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 10/2001 pentru

a fi „entitate învestită cu soluționarea notificării".

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu își

găsesc aplicabilitatea în speța de față, întrucât imobilul ce face obiectul

cererii nu este deținut de stat, ci a fost atribuit pârâtei, prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Astfel, acțiunea în revendicare prin

care se tinde la compararea titlurilor este supusă dispozițiilor dreptului

comun în materie, iar nu dispozițiilor legii speciale.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun are caracter imprescriptibil, caracter ce subzistă

indiferent de calea procedurală aleasă în scopul redobândirii dreptului de

proprietate. Dreptul de proprietate este perpetuu și nu se pierde prin neuz,

astfel că, oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut

din dreptul său de a revendica bunul.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 21

alin. (4) din Constituție, „jurisdicțiile speciale administrative sunt

facultative și gratuite", ceea ce înseamnă că procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, iar cererea de revendicare

prin comparare de titluri este perfect admisibilă.

Este eronată, interpretarea instanței

de fond în sensul că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001

este suspendată până la soluționarea acțiunii în revendicare.

Tribunalul a motivat hotărârea

pronunțată, făcând aplicabilitatea unui text de lege, fără a avea o dovadă, un

înscris, din care să rezulte că imobilul face parte din patrimoniul societății

pârâte.

Tribunalul nu a analizat cererea

reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de către pârâta SC E.

SA pentru termenul de judecată din data de 25 septembrie 2007.

Nici motivarea și nici dispozitivul

hotărârii atacate nu cuprind aprecieri ale instanței referitoare la cererea

reconvențională și la cererea de chemare în garanție.

Întrucât prima instanță a omis să se

pronunțe asupra acestor cereri, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C

. proc. civ. referitoare la desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Prin decizia

civilă nr. 275 din 14 aprilie 2009 Curtea de Apel București, a

admis

apelul

reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul București, cu următoarea motivare:

Instanța de fond a fost investită nu

numai cu cererea principală având ca obiect revendicarea dar și cu cerere

reconvențională și cerere de chemare în garanție formulată de pârâta SC E. SA,

ultimele două cereri nefiind soluționate astfel cum rezultă din dispozitivul

sentinței apelate, pronunțându-se prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

formulată de către C.M.

Cererea reconvențională și cererea de

chemare în garanție se soluționează odată cu cererea principală sau dacă se

impune se pot disjunge de cererea principală în cazul în care doar aceasta se

află în stare de judecată.

In privința criticilor vizând greșita

respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare s-a statuat că instanța de

fond în mod greșit a apreciat ca fiind inadmisibilă acțiunea astfel cum a fost

formulată( după apariția Legii 10/2001).

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 (fost art. 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale

acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în

deținerea persoanelor juridice menționate în text(regie autonomă, o societate

sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate

a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat

majoritar, o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul

sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă

este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă

valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu

valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este

cerută), la data intrării în vigoare a legii.

Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai

află în posesia unei „unități deținătoare" întrucât a fost înstrăinat,

rezultă că nici notificarea și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai

sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispoziției art. 47 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la

rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiunii în

revendicare.

De asemenea, a aprecia în sensul

admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor

art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a

fost diligent și nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului

în termenul prevăzut de textul menționat, ar formula după expirarea termenului,

o acțiune imprescriptibilă.

Dreptul de proprietate nu este supus

prescripției extinctive, așa încât el poate fi protejat oricând prin promovarea

acțiunii în revendicare [iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele

ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea

de proprietar avută la data preluării].

S-a mai avut în vedere că în același

sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele:

Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu contra României, constatând în aceste cazuri

că există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului datorită faptului că reclamanților din aceste cauze li s-a încălcat

dreptul de acces la justiție.

Chiar dacă aceste decizii s-au referit

la concordanța dintre dispozițiile Legii nr. 112/1995 și art. 480-481 C. civ.,

stabilindu-se că se poate formula în justiție o acțiune directă de revendicare

în fața instanței, principiul este aplicabil și în cazul dispozițiilor legale

ale Legii nr. 10/2001, deoarece dispozițiile constituționale (art. 21) și art.

1 din Primul Protocol Adițional la CEDO statuează că nici o lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului la liberul acces la justiție.

Pentru cele de mai sus a fost trimis

dosarul spre rejudecare la prima instanță cu îndrumarea de a se avea în vedere

aspectele menționate anterior precum și precizarea reclamantei depusă la 20

noiembrie 2007 în sensul că autorul său a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001 cu privire la fosta moșie Dudești - Cioplea, notificare care nu se

referă și la imobilul revendicat prin acțiunea introductivă întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. l

din Protocolul Adițional la CEDO.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâta SC E. SA, si

chemații în garanție A.V.A.S. si Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

A.V.A.S.

a criticat hotărârea

instanței de apel sub aspectul nelegalității ei în

temeiul art. 304 pct. 9 C . proc. civ., susținându-se că hotărârea este dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Se susține astfel că cererea

reclamantei vizează compararea a două titluri, și ca atare acțiunea directă în

revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. este inadmisibilă în raport cu

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, și că procedurile

speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 sunt prevalente conform principiului

specialia generalibus derogant

.

Recurenta susține că întrucât nu s-a

formulat în termen notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a

pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel de către SC E. SA București vizează nelegalitatea din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C . proc. civ.

Astfel se susține că au fost încălcate

și dispozițiile art. 329 C . proc. civ., în ce privește nerespectarea

dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In aceeași idee se susține că legea

specială are prioritate.

Or, susține recurenta, dobândirea în

proprietate de către ea a bunului dă expresie principiului general de drept

potrivit căruia dobândirea cu bună credință cu titlu oneros a unui bun

valorează proprietate pentru cumpărător, astfel că Statul a vândut prin

finalizare cu titlu oneros patrimoniul societății în care se află și bunul

revendicat.

Se mai susține că instanța trebuia să

țină seama și de principiul securității raporturilor juridice cu referire la

hotărârile Comisiei Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza Pentia și

Pentia împotriva României, Raicu împotriva României, Flaimbat contra României.

Recurentul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat

hotărârea sub aspectul nelegalității ei sub

următoarele aspecte:

Se susține că hotărârea este lipsită de

temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C . proc. civ.

S-a invocat de către recurent și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului și Ministerului Finanțelor

Publice.

Se susține și excepția

inadmisibilității acțiunii în condițiile legii speciale ce trebuie aplicată cu

prioritate față de prevederile dreptului comun în materie.

Prin întâmpinarea depusă la filele 35 -

47 intimata C.M. s-a opus admiterii recursului.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8

si 9 C . proc. civ., Înalta Curte reține că

recursurile sunt nefondate.

Astfel față de obiectul dedus judecății

astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 20 noiembrie 2007 de către

reclamanți în temeiul art. 132 C . proc. civ., rezultă că instanța de fond nu a

cercetat fondul cauzei raportat la susținerile reclamantei legate de imobilele

solicitate.

Cu atât mai mult cu cât se impunea

verificarea conținutului notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 de

către autorul reclamantei, și stadiul actual al procedurii declanșate în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva acestor aspecte, este

legală soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Astfel, criticile aduse hotărârii

instanței de apel sunt nefondate și nefiind întrunite condițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C . proc. civ. recursurile declarate urmează a fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, recursurile declarate de

pârâta S.C. E. S.A. și de chemații în garanție A.V.A.S. și Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 275/ din 14

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2010.