ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu Vâlcea, a chemat în judecată SC D. SRL Râmnicu Vâlcea solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate al reclamantei pe terenurile aferente halei de îmbuteliere suc, Distilerie V. și Ciupercărie V. cu plata chiriei care să fie determinată printr-un raport de expertiză. Printr-o cerere ulterioară, reclamanta prin lichidator a chemat-o în judecată pe aceiași pârâtă solicitând ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 50.733.648 lei contravaloarea facturii din 2000 neachitată, precum și la plata dobânzilor legale.

Cele două cauze au fost conexate pentru ca ulterior procesul să fie extins prin introducerea în cauză a pârâtelor SC D. SRL Vlădeni și SC A. SRL Râmnicu Vâlcea care au fost chemate în judecată pentru a fi obligate la respectarea drepturilor de proprietate asupra celor trei terenuri de 32 mp, 350 mp și 1.000 mp precum și la plata chiriei aferente folosinței acestora. La cererea pârâtei, SC D. SRL, a fost chemată în garanție B.C.R. SA, sucursala Vâlcea. Acțiunea a fost precizată de reclamantă la data de 5 noiembrie 2008 în sensul că solicită ca pârâtele SC D. SRL, SC D. SRL și SC A. SRL Râmnicu Vâlcea să-i respecte dreptul de proprietate asupra terenurilor cu suprafețele inițial menționate, evaluate la 49.324 euro și obligarea la plata chiriei în sumă de 5.073 lei, a dobânzii aferente, a lipsei de folosință în sumă de 3.311 euro anual începând cu anul 2000, nivelul despăgubirilor totale fiind determinat la suma de 26.490 euro.

După un ciclu procesual care a fost încheiat cu decizia Înaltei Curți nr. 2291 din 24 iunie 2008, recursul declarat de reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Rm.Vâlcea, a fost admis, decizia Curții de apel nr. 102 din 10 octombrie 2007 și sentința nr. 493 din 30 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea au fost desființate, iar cauza a fost trimisă instanței de fond, pentru rejudecare. În rejudecare, a fost pronunțată sentința nr. 156 din 2 februarie 2009 prin care s-a respins acțiunea principală și s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție formulată împotriva Băncii Comerciale, sucursala Vâlcea. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că terenurile în discuție au făcut obiectul contractului de garanție imobiliară autentificat din 7 aprilie 2007, iar pentru neplata creditului banca a procedat la executarea garanțiilor, conform dosarului execuțional din 1998, asupra clădirilor și asupra terenurilor aferente.

Terenurile și clădirile au fost adjudecate de SC D. SRL conform ordonanței nr. 1441 din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea. A conchis instanța de fond, după aceste constatări, că transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul ordonanței de adjudecare astfel că acțiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind în totalitate nefondată. Sentința nr. 156 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială, a fost confirmată de Curtea de Apel Pitești care prin decizia nr. 46/A-C a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC Z.V. SA. Criticile fundamentate pe argumente de netemeinicie și nelegalitate a sentinței fondului pronunțată în rejudecare au fost înlăturate de Curtea de Apel care a reținut că terenurile în discuție se aflau în patrimoniul reclamantei, că acestea au făcut obiectul contractului de garanție imobiliară pentru creditul contractat de reclamantă la B.C.R.

pentru care s-au ipotecat cele trei clădiri și terenurile aferente clădirilor și, în fine, că executarea pentru neplata creditului a fost pornită atât în privința clădirilor cât și a terenurilor. A mai reținut instanța de apel că în cauză nu se poate compara certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu ordonanța de adjudecare întrucât primul act invocat are caracter declarativ în timp ce transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul ordonanței de adjudecare în favoarea adjudecatarului. Împotriva deciziei nr. 46 pronunțată la data de 6 mai 2009 a declarat recurs reclamanta SC Z.V. SA care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru a susține nelegalitatea deciziei Curții de Apel cu următoarele argumente: - Instanța de apel a reținut eronat că terenurile revendicate se aflau în patrimoniul reclamantei în temeiul Legii nr. 15/1990 art. 20, deși acestea trebuiau inventariate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991 pentru a se cunoaște care era întinderea dreptului de proprietate. Dacă la data întocmirii contractului de garanție nu se cunoștea întinderea dreptului de proprietate, reclamanta se întreabă care mai este rostul procedurii prevăzută de H.G.

nr. 834/1991; - Instanța de apel nu motivează pe ce se bazează atunci când afirmă că terenurile revendicate au făcut obiectul contractului de ipotecă din 7 aprilie 2007. Din contractele de împrumut și de ipotecă rezultă că garantarea s-a făcut cu terenuri neidentificate, fiind specificat doar faptul că acestea au intrat în patrimoniul reclamantei; - În mod eronat instanța de apel a reținut că terenurile revendicate au făcut obiectul executării silite. Terenurile în discuție nu au făcut obiectul executării silite, nu au fost evaluate și identificate; - S-a reținut greșit că ordonanța de adjudecare are caracterul unei hotărâri judecătorești care a intrat în puterea lucrului judecat.

Din moment ce terenurile nu au fost evaluate și nu a fost plătit un preț de către adjudecatar, ordonanța nu poate avea această forță; - Nu au fost valorificate înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că existau contracte de vânzare - cumpărare a construcțiilor în care se menționează că după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, terenurile aferente vor fi înstrăinate; - În mod eronat instanța de apel a reținut că nu se impunea compararea celor două titluri de proprietate. Terenurile revendicate pentru care are titlu de proprietate intabulat, neanulat nu au ieșit din patrimoniul său; În temeiul acestor critici, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și modificarea deciziei și sentinței în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Intimatele B.C.R. SA și SC D. SRL prin concluziile scrise au solicitat menținerea soluțiilor pronunțate în cauză apreciind că la data formulării acțiunii reclamanta nu mai era proprietara terenurilor întrucât acestea erau transferate proprietarului în baza ordonanței de adjudecare. Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de această cerință procedurală, recurenta nu a distins între cele două ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat pentru ca să provoace o analiză riguros exactă asupra deciziei din apel.

Astfel prin argumentul nr. (1) (și nu prin motivul de nelegalitate) recurenta consideră că în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că terenurile revendicate au făcut parte din patrimoniul reclamantei, greșeală care în opinia sa rezultă din lipsa inventarierii terenurilor și a titlului de proprietate care încă nu era emis. Deși recurenta admite că se aplică art. 20 din Legea nr. 15/1990 și că bunurile din patrimoniul societății sunt proprietatea sa, apreciază totuși că lipsa inventarierii și identificării terenurilor în temeiul H.G. nr. 834/1991, precum și lipsa titlului de proprietate, determină ineficiența contractului de ipotecă având ca obiect terenurile. Prin ultimul argument se afirmă că instanța nu a observat faptul că SC Z.V.

SA deține în patrimoniu suprafețele de teren revendicate pentru care are titlu intabulat. Înalta Curte, apreciază că această afirmație a recurentei este contrară actelor aflate la dosar. Câtă vreme a încheiat contractul de garanție pentru împrumutul obținut de la bancă prin voință proprie recurenta își pune în discuție buna sa credință în calitate de garant la momentul încheierii contractului. În conformitate cu același raționament se mai observă că în cauză nu s-a negat primirea împrumutului și nici nu a fost invalidat contractul de ipotecă pentru ca pe această cale să se pună la îndoială obiectul acestuia. - Sub aspectul aplicării art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanțele anterioare au reținut corect, în alți termeni, că dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu preexistă în patrimoniul societății din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.

În plus, Înalta Curte va reține că H.G. nr. 834/1991 constituie o reglementare specială care stabilește punctual în sarcina unor autorități o serie de obligații printre care și aceea de a elibera societăților comerciale, certificatele de atestare a dreptului de proprietate. Prin urmare, aceasta este corelația dintre Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 și ceea ce este esențial din acest punct de vedere este faptul că dispozițiile H.G. nr. 834/1991 nu ar putea modifica Legea nr. 15/1990.

Faptul că nu era eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate la momentul când terenurile au fost constituite ca garanție nu-i înlătură recurentei dreptul de proprietate, deținut la acel moment, dovadă fiind încheierea contractului de ipotecă pentru garantarea împrumutului, pe care nu l-a restituit, prilejuind executarea silită asupra bunurilor imobile (terenurile în discuție) de către creditor (împotriva debitorului rău-platnic) prin vânzarea la licitație a acestor terenuri și adjudecarea lor de către o altă societate comercială. - Recurenta a contestat caracterul declarativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor referindu-se la probele aflate la dosar, respectiv la alte contracte în care s-a menționat că terenurile vor fi înstrăinate după obținerea titlului de proprietate.

Critica este vădit nefondată întrucât vizează raporturi contractuale care nu privesc speța. Ceea ce este însă de observat în acest litigiu, așa cum s-a mai arătat, este aplicabilitatea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 iar semnificația juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate rezidă din art. 5 din Hotărâre care trebuie interpretat în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator care nu are un efect constitutiv. În realitate, recurenta încearcă să susțină printr-un raționament contradictoriu și străin de actele dosarului, care se situează la momentul încheierii contractului de garanție, că nu deținea în patrimoniu terenurile sau în cel mai bun caz, că deși terenurile erau deținute nu erau individualizate și nu ar fi putut să dispună de acestea, pentru ca apoi să invoce existența titlului, care în accepțiunea sa, ar fi trebuit comparat cu actul de adjudecare.

Critica nu este întemeiată pe nicio încălcare a legii ci pe simple ipoteze emise de recurentă care și-a exprimat nemulțumirea asupra faptului că apărările sale nu au fost acceptate, susțineri care nu vizează însă o nelegalitate care să fie supusă controlului în cadrul recursului declarat.

În legătură cu afirmația privind ineficiența contractelor de împrumut și de garanție determinată de lipsa titlului de proprietate, pe lângă aspectele subliniate mai sus în legătură cu reprezentarea recurentei la încheierea contractului asupra faptului că această garanție nu va putea fi valorificată, Înalta Curte va reține că existența dreptului de proprietate în situația specială dedusă judecății nu este condiționată de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate ci de existența documentelor care să ateste faptul că terenul se află în patrimoniul său în mod legal, dovadă care însă nu este absolută după cum nici prezentarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu constituie o probă absolută.

Or, astfel de dovezi nu au fost prezentate pentru a se ajunge la o concluzie contrară instanțelor anterioare. - Retorica recurentei în legătură cu executarea silită nu se sprijină pe niciun argument care să vizeze o dispoziție legală încălcată ci, în realitate, constituie o continuare a raționamentului propriu înfățișat în legătură cu faptul că neindividualizarea terenurilor nu ar fi putut duce la executarea garanției. Or, actul de executare care a culminat cu adjudecarea terenului a fost contestat iar instanța competentă a hotărât irevocabil asupra acestei executări care nu ar putea să fie pusă în discuție separat, prin acțiunea în revendicare. Chestiunile legate de preț în cadrul procedurii de emitere a ordonanței nu vor fi reținute, recurenta omițând că s-au executat garanțiile ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul de împrumut.

- Este evident că intimata SC D. SRL a recunoscut că recurenta nu mai deține dreptul de proprietate asupra terenurilor de vreme ce în urma licitației au fost adjudecate de o societate comercială care la rândul său a încheiat acte de înstrăinare. Această reținere nu este în favoarea recurentei care a promovat o acțiune în revendicare recunoscută ca fiind acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să-i recunoască dreptul de proprietate și să i se restituie astfel stăpânirea materială asupra acestuia.

În contextul arătat, instanțele anterioare au reținut corect că reclamanta se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor care au ieșit din patrimoniul său prin licitație așa încât dreptul său de proprietate nu-i poate fi recunoscut pentru ca bunurile să fie stăpânite în continuare de aceasta. Nu este lipsit de relevanță să se sublinieze faptul că unul din efectele actului de adjudecare este și atributul acestuia de a-l investi pe adjudecatar cu proprietatea bunului licitat. Ca urmare, în speță, se observă că a operat transferul proprietății bunurilor care au făcut obiectul urmăririi silite, din patrimoniul debitorului în acela al adjudecatarului. - În fine, critica privind neexaminarea înscrisurilor de la filele indicate de recurentă nu va fi reținută întrucât dispozițiile art. 304 alin. (10) C. proc.

civ. care permiteau o astfel de analiză au fost abrogate. Aprecierea probelor, concludența lor și ordinea analizei lor vizează în realitate netemeinicia și nu nelegalitatea soluțiilor. Art. 1206, art. 1175 și art. 1176 C. civ. indicate de recurentă se referă tocmai la aceste aspecte legate de probe care sunt de atributul instanțelor devolutive. Rezumând considerentele de mai sus, Înalta Curte va reține că, deși recursul nu a fost fundamentat pe vreo ipoteză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. pentru a se putea reține nelegalitatea hotărârilor anterior pronunțate, argumentele recurentei au provocat totuși o analiză care a fost făcută în scopul de a lămuri aspectele legate de fundamentul soluției criticate.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei nr. 46/A-C/ din 6 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta SC Z.V. SA la plata sumei de 500 lei în favoarea SC D. SRL Vlădești și a sumei de 2.380 lei în favoarea SC D. SRL Râmnicu Vâlcea reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.