ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu

Vâlcea, a chemat în judecată SC D. SRL Râmnicu Vâlcea solicitând

instanței să pronunțe o hotărâre prin care să

dispună obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate al

reclamantei pe terenurile aferente halei de îmbuteliere suc, Distilerie V.

și Ciupercărie V. cu plata chiriei care să fie determinată

printr-un raport de expertiză.

Printr-o cerere ulterioară, reclamanta

prin lichidator a chemat-o în judecată pe aceiași pârâtă

solicitând ca prin sentința care se va pronunța să fie

obligată la plata sumei de 50.733.648 lei contravaloarea facturii din 2000

neachitată, precum și la plata dobânzilor legale. Cele două

cauze au fost conexate pentru ca ulterior procesul să fie extins prin

introducerea în cauză a pârâtelor SC D. SRL Vlădeni și SC A. SRL

Râmnicu Vâlcea care au fost chemate în judecată pentru a fi obligate la

respectarea drepturilor de proprietate asupra celor trei terenuri de 32 mp, 350

mp și 1.000 mp precum și la plata chiriei aferente folosinței

acestora. La cererea pârâtei, SC D. SRL, a fost chemată în garanție

B.C.R. SA, sucursala Vâlcea. Acțiunea a fost precizată de

reclamantă la data de 5 noiembrie 2008 în sensul că solicită ca

pârâtele SC D. SRL, SC D. SRL și SC A. SRL Râmnicu Vâlcea să-i

respecte dreptul de proprietate asupra terenurilor cu suprafețele

inițial menționate, evaluate la 49.324 euro și obligarea la

plata chiriei în sumă de 5.073 lei, a dobânzii aferente, a lipsei de

folosință în sumă de 3.311 euro anual începând cu anul 2000,

nivelul despăgubirilor totale fiind determinat la suma de 26.490 euro.

După un ciclu procesual care a fost

încheiat cu decizia Înaltei Curți nr. 2291 din 24 iunie 2008, recursul

declarat de reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL

Rm.Vâlcea, a fost admis, decizia Curții de apel nr. 102 din 10 octombrie

2007 și sentința nr. 493 din 30 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea au

fost desființate, iar cauza a fost trimisă instanței de fond,

pentru rejudecare.

În rejudecare, a fost pronunțată sentința

nr. 156 din 2 februarie 2009 prin care s-a respins acțiunea

principală și s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de

chemare în garanție formulată împotriva Băncii Comerciale, sucursala

Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut că terenurile în discuție au

făcut obiectul contractului de garanție imobiliară autentificat din

7 aprilie 2007, iar pentru neplata creditului banca a procedat la executarea

garanțiilor, conform dosarului execuțional din 1998, asupra

clădirilor și asupra terenurilor aferente. Terenurile și

clădirile au fost adjudecate de SC D. SRL conform ordonanței nr. 1441

din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea. A

conchis instanța de fond, după aceste constatări, că

transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul

ordonanței de adjudecare astfel că acțiunea reclamantei a fost

apreciată ca fiind în totalitate nefondată.

Sentința nr. 156 din 2 februarie 2009 pronunțată

de Tribunalul Vâlcea, secția comercială, a fost confirmată de

Curtea de Apel Pitești care prin decizia nr. 46/A-C a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanta SC Z.V. SA.

Criticile fundamentate pe argumente de

netemeinicie și nelegalitate a sentinței fondului

pronunțată în rejudecare au fost înlăturate de Curtea de Apel

care a reținut că terenurile în discuție se aflau în patrimoniul

reclamantei, că acestea au făcut obiectul contractului de

garanție imobiliară pentru creditul contractat de reclamantă la

B.C.R. pentru care s-au ipotecat cele trei clădiri și terenurile

aferente clădirilor și, în fine, că executarea pentru neplata

creditului a fost pornită atât în privința clădirilor cât

și a terenurilor. A mai reținut instanța de apel că în cauză

nu se poate compara certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu ordonanța

de adjudecare întrucât primul act invocat are caracter declarativ în timp ce

transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul ordonanței

de adjudecare în favoarea adjudecatarului.

Împotriva deciziei nr. 46 pronunțată

la data de 6 mai 2009 a declarat recurs reclamanta SC Z.V. SA care a invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a

susține nelegalitatea deciziei Curții de Apel cu următoarele

argumente:

- Instanța de apel a reținut eronat

că terenurile revendicate se aflau în patrimoniul reclamantei în temeiul

Legii nr. 15/1990 art. 20, deși acestea trebuiau inventariate în

conformitate cu H.G. nr. 834/1991 pentru a se cunoaște care era întinderea

dreptului de proprietate. Dacă la data întocmirii contractului de

garanție nu se cunoștea întinderea dreptului de proprietate,

reclamanta se întreabă care mai este rostul procedurii prevăzută

de H.G. nr. 834/1991;

- Instanța de apel nu motivează pe

ce se bazează atunci când afirmă că terenurile revendicate au

făcut obiectul contractului de ipotecă din 7 aprilie 2007. Din

contractele de împrumut și de ipotecă rezultă că garantarea

s-a făcut cu terenuri neidentificate, fiind specificat doar faptul că

acestea au intrat în patrimoniul reclamantei;

- În mod eronat instanța de apel a

reținut că terenurile revendicate au făcut obiectul

executării silite. Terenurile în discuție nu au făcut obiectul

executării silite, nu au fost evaluate și identificate;

- S-a reținut greșit că

ordonanța de adjudecare are caracterul unei hotărâri

judecătorești care a intrat în puterea lucrului judecat. Din moment

ce terenurile nu au fost evaluate și nu a fost plătit un preț de

către adjudecatar, ordonanța nu poate avea această

forță;

- Nu au fost valorificate înscrisurile depuse

la dosar din care rezultă că existau contracte de vânzare -

cumpărare a construcțiilor în care se menționează că

după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

terenurile aferente vor fi înstrăinate;

- În mod eronat instanța de apel a

reținut că nu se impunea compararea celor două titluri de

proprietate. Terenurile revendicate pentru care are titlu de proprietate

intabulat, neanulat nu au ieșit din patrimoniul său;

În temeiul acestor critici, recurenta s-a

considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului

și modificarea deciziei și sentinței în sensul admiterii cererii

așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Intimatele B.C.R. SA și SC D. SRL prin

concluziile scrise au solicitat menținerea soluțiilor pronunțate

în cauză apreciind că la data formulării acțiunii

reclamanta nu mai era proprietara terenurilor întrucât acestea erau transferate

proprietarului în baza ordonanței de adjudecare.

Recursul este nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii. Față de această

cerință procedurală, recurenta nu a distins între cele două

ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat pentru ca să provoace o

analiză riguros exactă asupra deciziei din apel.

Astfel prin argumentul nr. (1) (și nu

prin motivul de nelegalitate) recurenta consideră că în mod eronat a

reținut instanța de apel faptul că terenurile revendicate au făcut

parte din patrimoniul reclamantei, greșeală care în opinia sa

rezultă din lipsa inventarierii terenurilor și a titlului de

proprietate care încă nu era emis. Deși recurenta admite că se

aplică art. 20 din Legea nr. 15/1990 și că bunurile din

patrimoniul societății sunt proprietatea sa, apreciază

totuși că lipsa inventarierii și identificării terenurilor

în temeiul H.G. nr. 834/1991, precum și lipsa titlului de proprietate, determină

ineficiența contractului de ipotecă având ca obiect terenurile. Prin

ultimul argument se afirmă că instanța nu a observat faptul

că SC Z.V. SA deține în patrimoniu suprafețele de teren revendicate

pentru care are titlu intabulat.

Înalta Curte, apreciază că

această afirmație a recurentei este contrară actelor aflate la

dosar. Câtă vreme a încheiat contractul de garanție pentru împrumutul

obținut de la bancă prin voință proprie recurenta își

pune în discuție buna sa credință în calitate de garant la

momentul încheierii contractului. În conformitate cu același

raționament se mai observă că în cauză nu s-a negat

primirea împrumutului și nici nu a fost invalidat contractul de

ipotecă pentru ca pe această cale să se pună la

îndoială obiectul acestuia.

- Sub aspectul aplicării art. 20 din

Legea nr. 15/1990, instanțele anterioare au reținut corect, în

alți termeni, că dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu

preexistă în patrimoniul societății din momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 15/1990. În plus, Înalta Curte va reține că H.G.

nr. 834/1991 constituie o reglementare specială care stabilește

punctual în sarcina unor autorități o serie de obligații printre

care și aceea de a elibera societăților comerciale, certificatele

de atestare a dreptului de proprietate.

Prin urmare, aceasta este corelația

dintre Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 și ceea ce este

esențial din acest punct de vedere este faptul că dispozițiile H.G.

nr. 834/1991 nu ar putea modifica Legea nr. 15/1990. Faptul că nu era

eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate la momentul când

terenurile au fost constituite ca garanție nu-i înlătură

recurentei dreptul de proprietate, deținut la acel moment, dovadă

fiind încheierea contractului de ipotecă pentru garantarea împrumutului,

pe care nu l-a restituit, prilejuind executarea silită asupra bunurilor

imobile (terenurile în discuție) de către creditor (împotriva

debitorului rău-platnic) prin vânzarea la licitație a acestor terenuri

și adjudecarea lor de către o altă societate comercială.

- Recurenta a contestat caracterul declarativ

al certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

referindu-se la probele aflate la dosar, respectiv la alte contracte în care

s-a menționat că terenurile vor fi înstrăinate după

obținerea titlului de proprietate. Critica este vădit nefondată

întrucât vizează raporturi contractuale care nu privesc speța. Ceea

ce este însă de observat în acest litigiu, așa cum s-a mai

arătat, este aplicabilitatea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991

iar semnificația juridică a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate rezidă din art. 5 din Hotărâre care trebuie interpretat în

sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un

instrument probator care nu are un efect constitutiv.

În realitate, recurenta încearcă să

susțină printr-un raționament contradictoriu și străin

de actele dosarului, care se situează la momentul încheierii contractului

de garanție, că nu deținea în patrimoniu terenurile sau în cel

mai bun caz, că deși terenurile erau deținute nu erau individualizate

și nu ar fi putut să dispună de acestea, pentru ca apoi să

invoce existența titlului, care în accepțiunea sa, ar fi trebuit

comparat cu actul de adjudecare. Critica nu este întemeiată pe nicio

încălcare a legii ci pe simple ipoteze emise de recurentă care

și-a exprimat nemulțumirea asupra faptului că

apărările sale nu au fost acceptate, susțineri care nu

vizează însă o nelegalitate care să fie supusă controlului

în cadrul recursului declarat.

În legătură cu afirmația

privind ineficiența contractelor de împrumut și de garanție

determinată de lipsa titlului de proprietate, pe lângă aspectele

subliniate mai sus în legătură cu reprezentarea recurentei la

încheierea contractului asupra faptului că această garanție nu

va putea fi valorificată, Înalta Curte va reține că

existența dreptului de proprietate în situația specială

dedusă judecății nu este condiționată de

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate ci de

existența documentelor care să ateste faptul că terenul se

află în patrimoniul său în mod legal, dovadă care însă nu

este absolută după cum nici prezentarea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate nu constituie o probă absolută. Or, astfel

de dovezi nu au fost prezentate pentru a se ajunge la o concluzie contrară

instanțelor anterioare.

- Retorica recurentei în legătură

cu executarea silită nu se sprijină pe niciun argument care să

vizeze o dispoziție legală încălcată ci, în realitate, constituie

o continuare a raționamentului propriu înfățișat în

legătură cu faptul că neindividualizarea terenurilor nu ar fi

putut duce la executarea garanției. Or, actul de executare care a culminat

cu adjudecarea terenului a fost contestat iar instanța competentă a

hotărât irevocabil asupra acestei executări care nu ar putea să

fie pusă în discuție separat, prin acțiunea în revendicare.

Chestiunile legate de preț în cadrul procedurii de emitere a

ordonanței nu vor fi reținute, recurenta omițând că s-au

executat garanțiile ca urmare a nerespectării obligațiilor

asumate prin contractul de împrumut.

- Este evident că intimata SC D. SRL a

recunoscut că recurenta nu mai deține dreptul de proprietate asupra terenurilor

de vreme ce în urma licitației au fost adjudecate de o societate

comercială care la rândul său a încheiat acte de înstrăinare.

Această reținere nu este în favoarea recurentei care a promovat o

acțiune în revendicare recunoscută ca fiind acțiunea prin care

cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar

nu are stăpânirea materială a acestuia îl cheamă în

judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței

de judecată să-i recunoască dreptul de proprietate și

să i se restituie astfel stăpânirea materială asupra acestuia.

În contextul arătat, instanțele

anterioare au reținut corect că reclamanta se pretinde titular al

dreptului de proprietate asupra imobilelor care au ieșit din patrimoniul

său prin licitație așa încât dreptul său de proprietate

nu-i poate fi recunoscut pentru ca bunurile să fie stăpânite în

continuare de aceasta. Nu este lipsit de relevanță să se

sublinieze faptul că unul din efectele actului de adjudecare este și

atributul acestuia de a-l investi pe adjudecatar cu proprietatea bunului

licitat. Ca urmare, în speță, se observă că a operat

transferul proprietății bunurilor care au făcut obiectul

urmăririi silite, din patrimoniul debitorului în acela al adjudecatarului.

- În fine, critica privind neexaminarea

înscrisurilor de la filele indicate de recurentă nu va fi

reținută întrucât dispozițiile art. 304 alin. (10) C. proc. civ.

care permiteau o astfel de analiză au fost abrogate. Aprecierea probelor,

concludența lor și ordinea analizei lor vizează în realitate

netemeinicia și nu nelegalitatea soluțiilor. Art. 1206, art. 1175

și art. 1176 C. civ. indicate de recurentă se referă tocmai la

aceste aspecte legate de probe care sunt de atributul instanțelor

devolutive.

Rezumând considerentele de mai sus, Înalta

Curte va reține că, deși recursul nu a fost fundamentat pe vreo ipoteză

a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. pentru

a se putea reține nelegalitatea hotărârilor anterior pronunțate,

argumentele recurentei au provocat totuși o analiză care a fost

făcută în scopul de a lămuri aspectele legate de fundamentul

soluției criticate.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274

C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu Vâlcea, împotriva

deciziei nr. 46/A-C/ din 6 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta SC Z.V. SA la plata

sumei de 500 lei în favoarea SC D. SRL Vlădești și a sumei de 2.380

lei în favoarea SC D. SRL Râmnicu Vâlcea reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.