ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5061/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, reclamantul L.T. a solicitat anularea Dispoziției nr. 72/2003 emisă de Primarul comunei Stulpicani și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul „F.S.” din comuna Stulpicani, care nu mai există în fapt. Prin sentința civilă nr. 182 din 15 martie 2005, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată contestația formulată de reclamantul L.T., în contradictoriu cu pârâții comuna Stulpicani, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Prefectul județului Suceava, reținând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului F.C.

Suha, astfel că nu este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 935 din 5 octombrie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, reținând că înscrisurile depuse nu fac parte dintre cele arătate în H.G. nr. 498/2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, oricum, nu pot face dovada că autorul reclamantului avea în proprietate imobilul în litigiu, nefiind acte translative sau care să consemneze vreo operațiune juridică.

Prin decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul L.T., a casat decizia nr. 935 din 5 octombrie 2005 a Curții de Apel Suceava, precum și sentința nr. 182 din 15 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Suceava pentru a intra în cercetarea fondului. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că motivarea ambelor instanțe, în sensul că procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 11 iunie 1948 nu face dovada dreptului de proprietate al autorului este greșită, în raport de dispozițiile art. 22.1 pct. d din H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că din extrasul eliberat de Direcția Arhivelor Statului rezultă inventarul fabricii „Suha”, proprietatea personală a numitului O.L., iar din anexele 1-14 la procesul-verbal de predare-primire din 11 iunie 1948, rezultă că ceea ce s-a predat se regăsește în listele de inventar astfel că, în aceste condiții, nu se poate susține că imobilul supus preluării, ca și bunurile mobile nu au aparținut numitului O.L. În rejudecare, Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 311 din 12 februarie 2007, a admis contestația, a desființat Dispoziția nr. 72 din 30 octombrie 2003 emisă de Primăria comunei Stulpicani și a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul F.C.

Suha, precum și utilajele și instalațiile naționalizate, conform anexelor 1-14 la procesele verbale de predare-primire nr. 1-14 încheiate în perioada 11-13 iunie 1948, fiind obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1600 lei Ron cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 72 din 31 octombrie 2003, Primăria comunei Stulpicani a respins notificarea nr. 3505/2001 depusă de contestator, prin care acesta a solicitat restituirea prin măsuri reparatorii pentru imobilul (teren și construcție), utilajele și instalațiile preluate de stat, respectiv Fabrica Suha din com. Stulpicani, jud. Suceava, cu motivarea că nu s-a dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat, cu acte originale.

Tribunalul a mai reținut că, din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, respectiv extrasul eliberat de Direcția Arhivelor Statului, copia legalizată a anexelor 1-14 la procesul verbal de predare-primire, cu declarațiile foștilor salariați ai fabricii, rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu, precum și bunurile mobile (utilaje și instalații), au fost proprietatea numitului L.O., autorul contestatorului. Prin decizia nr. 150 din 27 aprilie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins ca inadmisibil apelul declarat de Prefectul județului Suceava împotriva sentinței civile nr. 311 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Suceava și a respins ca nefondat apelul declarat de D.G.F.P. Suceava împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că apelul declarat de Prefectul județului Suceava este inadmisibil, în temeiul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acesta nu a avut calitatea de parte în prezentul proces, pârâtă în cauză fiind Prefectura județului Suceava. Referitor la apelul declarat de D.G.F.P. Suceava, s-a reținut că reclamantul a făcut dovada proprietății asupra imobilului în litigiu și a preluării abuzive de către Statul Român, în mod corect instanța de fond reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (8) din Legea nr. 10/2001 modificată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3795 din 10 iunie 2008, a admis recursurile declarate de pârâții Prefectul județului Suceava și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că Instituția Prefectului este parte în litigiu, iar actele de procedură se fac la sediul prefecturii. S-a mai reținut că, potrivit deciziei de casare, instanța de fond trebuia să stabilească întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu: teren și clădiri. Ca atare, s-a constatat că instanțele de fond și de apel, referitor la teren au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, arătându-se că nu se poate prezuma dreptul de proprietate asupra terenului având ca titular pe L.O., dacă în chiar actul de preluare este menționat dreptul de proprietate în favoarea comunei Stulpicani.

Instanța supremă a statuat că prezumția relativă de proprietate se aplică numai referitor la construcții, pe care instanța de fond este datoare să le individualizeze potrivit probelor administrate în cauză, iar referitor la bunurile mobile sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Curtea de Apel Suceava, secția civilă, reexaminând apelurile declarate de pârâții Prefectul județului Suceava și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Suceava împotriva sentinței civile nr. 311 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Suceava, a admis ambele apeluri, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se în considerentele hotărârii că, prin decizia de trimitere spre rejudecare a instanței de recurs se indică necesitatea completării probatoriului pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, criticându-se, de asemenea, referirea generică în dispozitivul sentinței tribunalului la procesele verbale depuse la dosar și indicându-se, implicit, în măsura dovedirii, să se procedeze la individualizarea și enumerarea bunurilor imobile și mobile. De asemenea, s-a arătat că din considerentele deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se observă referirea la obligativitatea instanței de fond de a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului.

Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 1302 din 9 iunie 2009, a admis în parte contestația formulată de reclamantul L.T., a desființat în parte Dispoziția nr. 72 din 30 octombrie 2003 emisă de Primăria comunei Stulpicani și a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul clădire – F.C.„Suha” identificată în anexa nr. 1 la procesul verbal de predare-preluare nr. 1 încheiat la data de 11 iunie 1948, aflat la fila 13 dosar nr. 10130 din 08 decembrie 2003 al Tribunalului Suceava. A fost respinsă ca nefondată cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul aferent, utilajele și instalațiile imobilului mai sus menționat.

Prin decizia civilă nr. 117 din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Suceava și a fost admis apelul declarat de reclamant, fiind schimbată în parte sentința civilă nr. 1302 din 9 iunie 2009 a Tribunalului Suceava, în sensul că s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții aparținând Fabricii de cherestea Suha, constând în: hala mașinilor din cărămidă acoperită cu carton (8,00 x 12,50 mp) și atelier (8,00 x 5,50 mp); hala gaterelor din lemn și carton (18,00 x 28,00 mp); clădire birou magazie, fierărie (8,00 x 7,00 + 2,50 mp); șopron închis cu scânduri (pentru magazii tehnice); beci betonat cu patru încăperi (din care una este baia); șopron la poartă pentru căpuit (retezat) bușteni (12,00 x 6,00 mp).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În considerentele hotărârii, curtea de apel a reținut că, în raport de limitele reînvestirii instanțelor stabilite prin ultima decizie de casare a instanței supreme, soluția instanței de fond privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra construcțiilor ce au aparținut fabricii „Suha”, preluarea abuzivă a acestora de către stat și netemeinicia cererii reclamantului privind suprafața de teren aferentă fabricii este corectă. S-a mai reținut că cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru mașinile și utilajele fabricii a fost corect respinsă, în raport de teza finală a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamantul a precizat prin chiar cererea introductivă că utilajele și instalațiile descrise în procesele verbale de predare-preluare nu mai există, aspect confirmat și de expertiza tehnică de specialitate efectuată de ing.

M.M. De asemenea, s-a constatat că, deși instanța de recurs, prin decizia de casare, a reținut că este greșită referirea generică din dispozitivul sentinței la procesele verbale depuse în copie la dosar, cu neobservarea acestei dezlegări, tribunalul, în rejudecare, a făcut aceeași referire generică, cu trimitere la anexa nr. 1 la procesul verbal nr. 1 încheiat la data de 11 iunie 1948, aflat la fila 13 dosar nr. 10130/08 decembrie 2003 al Tribunalului Suceava, fără a individualiza bunurile pentru care s-a stabilit îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent descrise în anexa sus-menționată, precum și în raportul de expertiză tehnică și necontestate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.T.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Suceava, fără a indica temeiul legal în baza căruia au declarat recurs. Prin recursul său, reclamantul a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de îndrumările și dezlegările date de instanța supremă prin decizia de casare nr. 8050/2006 privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005.

În al doilea rând, reclamantul a criticat atât decizia pronunțată de curtea de apel, cât și sentința primei instanțe, susținând că în mod greșit nu i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent și pentru utilajele și instalațiile fabricii ce au fost preluate abuziv de către stat în anul 1948. Ultima critică formulată de reclamant prin recursul său se referă la greșita respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii pentru cantitatea de cherestea existentă în stoc la data preluării, în valoare de 8 miliarde lei vechi la nivelul anului 2004. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că decizia instanței de apel este nelegală în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții aparținând fabricii de cherestea Suha.

Recurentul-pârât a susținut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului – fabrica Suha și nu a dovedit faptul că autorul său poseda ca proprietar bunul imobil în baza unui titlu translativ de proprietate, potrivit dispozițiilor art. 22.1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003. De asemenea, a mai susținut că nu s-a indicat temeiul în baza căruia a fost făcută preluarea imobilului și că din actele depuse la dosar nu rezultă că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv. Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: Criticile formulate de reclamant sunt neîntemeiate, deoarece instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 247/2005, care instituie prezumția relativă de proprietate în favoarea persoanei de la care s-a efectuat preluarea, astfel cum s-a stabilit încă din primul ciclu procesual de către instanța de recurs, prin decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006, care a statuat că „nu se poate susține că imobilul supus preluării, ca și bunurile mobile nu au aparținut numitului O.L.”.

În ceea ce privește utilajele și instalațiile fabricii de cherestea Suha, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru aceste bunuri mobile, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”. Or, în speță, potrivit susținerilor reclamantului făcute prin acțiunea introductivă și concluziilor expertizei tehnice de specialitate efectuată de ing. M.M, s-a stabilit că mașinile, utilajele și instalațiile nu mai există fizic.

Neîntemeiată este și critica formulată de reclamant cu privire la neacordarea de măsuri reparatorii pentru stocul de cherestea existent la data preluării. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că în primul ciclu procesual nici una din instanțe nu a menționat vreo solicitare a reclamantului privind cantitatea de material lemnos preluată odată cu celelalte bunuri imobile și mobile ale fabricii și nici prin sentința civilă nr. 311 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunțată după casare, nu s-a făcut vreo referire la o astfel de cerere, iar împotriva acestei sentințe reclamantul nu a declarat apel. În plus, instanța de apel a constatat că cererea de chemare în judecată prezintă adăugiri sub acest aspect, care însă nu au fost datate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată că toate criticile formulate privesc aspecte ce au fost dezlegate în mod irevocabil prin decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual. Astfel, prin această decizie de casare s-a statuat că procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 11 iunie 1948 face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantului, avându-se în vedere că, potrivit art. 22.1 pct. d din H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003 „prin acte doveditoare se înțelege” orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective)…”.

Pe de altă parte, instanța supremă a reținut că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 „ în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, iar la alin. (2) se arată că, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

În raport de aceste prevederi legale și, avându-se în vedere că din extrasul eliberat de Direcția Arhivelor Statului rezultă inventarul fabricii „Suha”, proprietatea personală a numitului O.L., iar din anexele 1-14 la procesul-verbal de predare-primire din 11 iunie 1948 rezultă că ceea ce s-a predat se regăsește în listele de inventar, instanța supremă a constatat că imobilul supus preluării, ca și bunurile mobile, au aparținut autorului reclamantului. Reținându-se în favoarea reclamantului prezumția relativă de proprietate, în mod corect s-a arătat de către instanța de apel că sarcina dovezii contrare îi revenea pârâtului. Prin decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual s-a statuat că prezumția relativă de proprietate nu se aplică asupra terenului, deoarece în actul de preluare este menționat dreptul de proprietate în favoarea comunei Stulpicani.

Prin urmare, aspectele privind calitatea de persoană îndreptățită, dovada dreptului de proprietate și întinderea acestuia, precum și preluarea abuzivă au fost statuate în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în discuție cu ocazia rejudecării după casare. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Suceava împotriva deciziei nr. 117 din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.