ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3685/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3685/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 52 din

04 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,

a hotărât următoarele:

În temeiul art.

14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a admis în parte

acțiunea civilă formulată de partea civilă C.E., în contradictoriu cu inculpata

A.C., fiica lui D. și M., și în consecință:

A obligat

inculpata să plătească părții civile suma de 25.000 lei, cu titlu de daune

materiale, reprezentând contravaloare cameră de cămin, cu oficiu.

A respins

celelalte pretenții civile, având ca obiect daune materiale, formulate de către

partea civilă, ca nefondate.

A respins

cererea formulată de partea civilă, de obligare a inculpatei la plata de daune

morale, ca inadmisibilă.

A respins

cererea formulată de partea civilă, de instituire sechestru asigurător asupra

bunurilor inculpatei, ca nefondată.

În temeiul art.

193 alin. (2) C. proc. pen., a admis în parte cererea părții civile de obligare

a inculpatei la plata cheltuielilor judiciare și în consecință a obligat

inculpata să plătească acesteia suma de 300 lei, cu același titlu.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006, Curtea de Apel Suceava a hotărât

condamnarea inculpatei A.C. la 5.000 lei amendă penală pentru infracțiunea

prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., atrăgându-i-se atenția asupra

dispozițiilor art. 631 C. pen.

Inculpata a

fost obligată să plătească părții civile C.E. suma de 20.000 lei daune morale,

fiind respinse pretențiile privind despăgubirile materiale.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că inculpata a fost trimisă în judecată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rechizitoriul nr. 114/P/2004

din 17 aprilie 2006, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu,

prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar

public, contrar obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii, de a solicita actele

doveditoare ale proprietății, a autentificat contractul de schimb prin care C.T.,

C.E. și C.F.D. s-au obligat să pună la dispoziția copermutantei C.E. o cotă

indiviză dintr-o suprafață de teren și să primească de la aceasta o garsonieră.

Ulterior, s-a

dovedit că terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb aparținea

statului, astfel că transferul proprietății în folosul lui C.E. nu s-a mai

materializat, acesteia cauzându-i-se o vătămare importantă a intereselor.

Instanța a

reținut în fapt că la data de 17 septembrie 1986, soții C.T. și C.E. au

cumpărat de la vânzătorii M.A., V.O., F.D. și F.M. o casă construită din

paiantă cu anexe, situată în Botoșani, cu mențiunea că terenul aferent

construcțiilor, în suprafață de 250 m.p. a trecut în proprietatea statului în

temeiul Legii nr. 58/1974.

Imobilul a

fost apoi vândut de C.T. și C.E. copiilor lor, C.A. și C.F.D., sub rezerva

uzufructului viager, actul fiind redactat și autentificat de către inculpată,

cu încheierea nr. 2176 din 27 aprilie 2000. în cuprinsul contractului s-a

consemnat că s-a vândut lui C.A. casa cu anexe și cota indiviză de V* din

suprafața de 912 m.p., iar lui C.F.D., cota indiviză de 14 din teren și s-a

specificat că locuința lui a fost dobândită de vânzători prin cumpărare cu

contract, iar terenul a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991, „neavând

acte de proprietate".

La data de 30

mai 2002 inculpata, la cererea părților, a redactat și autentificat contractul

de schimb (f. 93 u.p.) prin care soții C.T. și C.E. - uzufructari - și C.F.D. nud

proprietar al cotei indivize de V din suprafața de 500 m.p. situat în

municipiul Botoșani, au dat terenul în schimb lui C.E. de la care au primit în

deplină proprietate camera și oficiu proprietatea acesteia situată în aceeași

localitate, bis din clădirea căminului de nefamiliști al SC A. SA Botoșani.

Instanța de

fond a motivat că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, inculpata

- notar public, avea obligația să ceară părților acte justificative pentru

încheierea contractului prin care se viza transmisiunea reciprocă a dreptului

de proprietate, așa cum rezultă și din art. 70 din Regulamentul de aplicare a

legii și să pretindă prezentarea titlurilor de proprietate sau a extrasului de

carte funciară. Ori, inculpata a omis să se conformeze acestor reglementări,

mulțumindu-se în ce privește terenul ce a făcut obiectul schimbului doar cu

depunerea certificatului fiscal pe anul 2002, cu toate că actul respectiv nu

este doveditor al proprietății și cu depunerea contractului autentificat

anterior de inculpată sub nr. 2176/2000 prin care consfințise că acea cotă

indiviză de teren a fost dobândită de C.F.D. prin cumpărare de la soții C.T. și

C.E.

A mai

observat instanța de fond că din cuprinsul contractului a reieșit cu claritate

că la data încheierii acestuia, vânzătorii C.T. și C.E. nu aveau acte de

proprietate cu privire la suprafața de 962 m.p. pe care au înstrăinat-o.

Așa fiind, a

reținut instanța, câtă vreme pentru terenul în discuție nu exista niciun act de

proprietate, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, inculpata avea

obligația să atragă atenția copermutantei C.E. asupra acestei situații și să

facă mențiune expresă în act.

Pe de altă

parte, C.E. a semnat contractul de schimb fiind convinsă că notarul public a

verificat actele de proprietate ale terenului pe care celelalte părți îl dădeau

în schimbul camerei acesteia.

A mai

observat instanța de fond că prin ordinul prefectului lui C.T. - cel care

vânduse prin contractul din 27 aprilie 2000 fiilor lui, C.A. și C.F.D.,

suprafața de 912 m.p. teren - i s-a atribuit doar 250 m.p., motiv pentru care

prin sentința civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 s-a admis acțiunea civilă

promovată de primarul municipiului Botoșani și s-a constatat nulitatea absolută

parțială a contractului autentificat în 27 aprilie 2000, cu privire la

suprafața de 712 m.p., obiectul valabil al acelui contract mărginindu-se doar

la suprafața de 250 m.p., atâta cât proprietarii aveau de transmis în mod real.

Prin urmare,

a rezumat prima instanță, la data încheierii contractului de schimb din 30 mai

2002 autentificat de inculpată pentru suprafața de V din 500 m.p., oferită la

schimb de C.F.D., nu exista niciun titlu de proprietate.

Așa fiind,

copermutantei C.E., care a fost lipsită de posibilitatea de a se folosi de

respectiva suprafață de teren, fiindu-i refuzată intabularea, precum și

autorizația de construire a unei case pe acest teren, i s-a cauzat o vătămare

importantă a intereselor sale legale, mai ales că între timp C.F.D. a

înstrăinat camera și oficiul obținute la schimb de către acesta.

Instanța de

fond, în baza situației de fapt reținute, a motivat că fapta inculpatei, care

și-a îndeplinit defectuos atribuțiile ce-i reveneau conform legii omițând să

ceară actele de proprietate cu privire la imobilele ce făceau obiectul

contractului de schimb și, ca urmare, a vătămat interesele legitime ale părții

civile C.E., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.

249 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat

că vinovăția inculpatei este dovedită prin contractele de vânzare și de schimb

amintite, prin declarațiile martorilor C.F.D. și C.E. coroborate cu cele ale

părții vătămate C.E. și ale inculpatei A.C.

Instanța a

respins apărările inculpatei, potrivit cărora aceasta are statutul unei funcții

autonome, conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 și nu acela de funcționar

public, prin urmare nu poate fi subiect al infracțiunii de serviciu prevăzut de

art. 249 alin. (1) C. pen.

A motivat

instanța de fond că potrivit art. 147 C. pen., prin funcționar public se

înțelege orice persoană publică care exercită o însărcinare retribuită sau nu,

în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., între

care se enumera și însărcinările referitoare la efectuarea serviciilor de

interes public.

Ori, potrivit

art. 3 din Legea nr. 36/1995, notarul public este investit să îndeplinească un

serviciu de interes public, iar autonomia funcției se referă doar la

modalitatea îndeplinirii acesteia, fără subordonare ierarhică și se supune doar

față de lege, ceea ce nu exclude deci calitatea de funcționar public.

La stabilirea

pedepsei, prima instanță a făcut trimitere la criteriile de individualizare ale

art. 72 C. pen.

În rezolvarea

acțiunii civile, instanța de fond a apreciat că nu este cazul antrenării

răspunderii civile a inculpatei pentru daune materiale și că eventualele

despăgubiri din contractul de schimb ar putea face obiectul unui litigiu civil.

Pe de altă

parte, a apreciat instanța că fapta inculpatei i-a cauzat părții vătămate

tracasări și traume psihice care este îndreptățită să primească de la inculpată

suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva

sentinței au declarat recurs partea civilă și inculpata. Inculpata a criticat

hotărârea atacată pentru următoarele motive:

încălcat normele legale privind competența după materie.

Recurenta a

susținut că fondul cauzei trebuia judecat de judecătorie conform art. 25 C.

proc. pen., întrucât după apariția Legii nr. 356/2006, Curțile de Apel au

pierdut competența de a judeca în primă instanță notarii, prin modificarea art.

281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel că la data de 23 noiembrie 2006 Curtea

de Apel Suceava nu mai era competentă să judece cauza.

încălcat drepturile inculpatei la un proces echitabil prin aceea că inculpata a

fost singura trimisă în judecată, în timp ce coschimbașii care au dobândit

imobilul părții civile nu au nici o răspundere, astfel că există o discordanță

majoră între tratamentul ei penal și cel al coschimbașilor din familia C. care

s-au ales numai cu avantaje.

greșit instanța a condamnat-o pentru o faptă care nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de

achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen.

S-a susținut

că notarul public nu este funcționar public, iar pe de altă parte „nu există o

îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în sensul

reglementat de art. 249 C. pen.".

S-a mai

susținut că nu există o vătămare efectivă a intereselor părții civile care își

poate valorifica drepturile civile în instanță, astfel că lipsește urmarea imediată

ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 249 C. pen.

a mai criticat hotărârea atacată pentru obligarea ei la daune morale deși nu

există legătură cauzală între fapta ei și eventualele prejudicii morale

suferite.

Partea civilă

a criticat hotărârea atacată pentru greșita încadrare juridică dată faptelor în

cea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune, precum și pentru greșita

rezolvare a laturii civile prin neobligarea inculpatei la despăgubiri materiale

în solidar cu coschimbașii din familia C.

Prin Decizia penală

nr. 2420 din data de 03 iulie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție București în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis

recursurile declarate de inculpata A.C. și de partea civilă C.E. împotriva

sentinței penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava.

S-a casat

sentința penală atacată și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A.C. pentru infracțiunea prevăzută

de art. 249 C. proc. pen.

S-a făcut

aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și s-a menținut obligarea inculpatei

la plata daunelor morale acordate de către instanța de fond.

S-a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării acțiunii

civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea

civilă C.E.

Pentru a

decide astfel, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că instanța Curții

de Apel Suceava era competentă să judece în fond cauza, criticile inculpatei

referitoare la chestiunea competenței nefiind fondate.

Astfel,

instanța a fost sesizată prin rechizitoriu la 17 aprilie 2006 când, potrivit art.

281 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel era competentă să judece în primă

instanță infracțiunile săvârșite, între alții, de notari.

Este adevărat

că pe parcursul judecății a fost adoptată Legea nr. 356/2006 din 07 septembrie

2006 care a luat din competența Curții de Apel judecata în prima instanță a

notarilor pe care a atribuit-o judecătoriilor.

Ceea ce nu a

observat recurenta este că potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 356/2006

„cauzele în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii (Legea nr. 356/2006)

vor continua să fie judecate de instanțele competente, potrivit dispozițiilor

aplicabile anterior acestei date".

Ori, Curtea

de Apel Suceava n-a făcut altceva decât să se conformeze acestei dispoziții

tranzitorii dar imperative a Legii nr. 356/2006.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a mai observat că instanța Curții de Apel Suceava a

reținut o situație de fapt corectă, a analizat probele administrate care, în

esență, se referă la contractele de vânzare-cumpărare a unor imobile - casă și

teren - și la contractul de schimb încheiat în defavoarea părții civile C.E. -

și ea recurentă în cauză.

Curtea a

apreciat însă că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei

infracțiuni, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc.

pen.

Instanța de

fond a motivat corect că notarul public este funcționar public.

Astfel, din

simpla lectură a art. 145 C. pen. rezultă că prin noțiunea „public" se

înțelege, între altele, „tot ce privește serviciile de interes public".

Potrivit art.

3 din Legea notarilor publici și activității notariale, „notarul public este

investit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei

funcții autonome".

Conform art. 4,

actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia,

este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Înalta Curte

a mai observat că potrivit art. 1 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială

asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile

sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea

intereselor, în conformitate cu legea.

Conform art. 49

din lege, îndeplinirea actelor notariale în afară de redactarea înscrisurilor

și consultațiilor juridice, se constată prin încheieri.

Ceea ce este

de esența activității notariale este procedura necontencioasă. Această procedură

necontencioasă nu aparține însă în exclusivitate activității notariale și este

reglementată de art. 331-338 C. proc. civ. (partea III - Dispoziții generale

privitoare la procedurile necontencioase) care reprezintă dreptul comun în

situația în care procedura se desfășoară în fața instanței.

Din

examinarea textelor invocate rezultă că instanțele în procedură necontencioasă

soluționează cererile în general prin încheieri.

Ceea ce s-a

relevat din aspectele mai sus invocate este că nu doar notarii desfășoară

activități în cadrul procedurii necontencioase, ci și judecătorii.

Or, în cadrul

activității judecătorești, încheierile sunt supuse controlului judecătoresc

civil și nu penal, conform dispozițiilor din procedura civilă.

Potrivit art.

99 din Legea nr. 36/1995 și actele notariale sunt supuse controlului

judecătoresc în condițiile art. 100 care fac trimitere la C. proc. civ. care

completează dispozițiile art. 100 din lege. Din examinarea textului, rezultă că

plângerea împotriva actului notarial care se îndreaptă la instanța de judecată

prin biroul notarului public (art. 100 alin. (3)) este actul procesual (calea

de atac) care demarează procedura de control al actului notarial întocmai cum

se întâmplă cu apelul sau recursul în cazul soluțiilor pronunțate de instanță.

Toate aceste

aspecte relevă că procedura specială necontencioasă este efectuată deopotrivă

de judecători și notari publici după procedee sensibil asemănătoare.

Soluțiile

adoptate în această materie în instanță și în fața notarului public sunt încheieri.

Controlul

acestor soluții aparține deopotrivă instanței civile, în cazul actelor

notariale desfășurându-se conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 care se

completează cu dreptul comun.

Or, modul cum

a fost conceput acest control, exclude incidența penalului, afară de cazurile

în care actul a fost întocmit cu rea-credință, cu intenția de a prejudicia

interesele unei părți sau ca urmare a unei infracțiuni de corupție.

Prin urmare,

ca și în cazul soluțiilor pronunțate de judecător în procedura necontencioasă,

greșeala comisă din culpă de autorul actului notarial sau o anumită practică

stabilită, nu echivalează cu infracțiunea, legea precizând că greșeala,

neatenția sau chiar practica notarială în întocmirea actului va fi îndreptată

sau corectată în justiție în procedura civilă.

Inculpata A.C.,

autentificând actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2000 între C.T., C.E. și

copiii lor, C.A. și C.F.D., cu privire la casă și suprafața de teren de 912

m.p., a încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit

căruia trebuia să ceară părților „documentele justificative" și

dispozițiilor art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995,

potrivit căruia „notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de

proprietate ale înstrăinătorului".

Or, din

examinarea documentelor care au stat la baza întocmirii actului autentificat rezultă

că inculpata a încheiat contractul doar în baza contractului de

vânzare-cumpărare al Notariatului de Stat Botoșani prin care C.T. și C.E. dobândiseră

casa și doar 250 m.p. din terenul total în suprafață de 962 m.p. care aparținea

vânzătorilor de atunci, restul terenului trecând în proprietatea statului

potrivit legii în vigoare în anul 1986. Pentru acest teren în contractul de

vânzare între părinți și copii, inculpata a luat act de declarația vânzătorului

că restul de teren de la 250 m.p. la 962 m.p. a fost redobândit în baza Legii nr.

18/1991.

Or, acest

fapt s-a dovedit neadevărat întrucât și în prezent se fac demersuri pentru ca

această diferență să fie redobândită de cumpărătorul imobilului.

Dacă

inculpata ar fi cerut actul de proprietate al terenului respectiv cu prilejul

autentificării actului din 27 aprilie 2000 astfel cum prevede legea, ar fi

constatat că vânzătorii nu posedau titlu de proprietate pentru vânzarea și a

suprafeței de teren de 962 m.p., ci cel mult a 250 m.p.

În ceea ce

privește atitudinea subiectivă a inculpatei-notar, nici organul de urmărire

penală, nici instanța nu au identificat elemente din care să rezulte că acesta

ar fi urmărit sau acceptat inducerea în eroare a vreunei persoane cu consecințe

păgubitoare pentru a se reține în sarcina ei infracțiunea de înșelăciune care

se comite cu intenție.

Autentificarea

actului de către inculpată apare mai degrabă ca rezultatul nepriceperii ei în întocmirea

actelor notariale sau a superficialității și neglijenței legat și de

împrejurarea că actul de înstrăinare a imobilelor se făcea în familie a căror

membri era de presupus că au cunoscut situația terenului. Inculpata s-a apărat,

în sensul că certificatul fiscal din 26 aprilie 2000 a Consiliului Local

Botoșani atestă că vânzătorii plăteau anual impozitul pentru suprafața de teren

de 962 m.p. și nu doar pentru 250 m.p., ceea ce este adevărat.

La întocmirea

contractului de schimb între partea civilă și C.E., pe de o parte, și C.T., C.E.

și C.F.D., pe de alta, autentificat în 30 mai 2002, inculpata a cerut părților

titlurile de proprietate, respectiv actele cu care au dobândit proprietatea

imobilelor ce se schimbau.

Astfel,

partea civilă C.E. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare a camerei și

oficiului (ce i-au fost vândute de SC A. SA cu contract), iar coschimbașii au

prezentat inculpatei contractul de vânzare-cumpărare autentificat de ea în care

la obiectul vânzării trecuse, cum s-a arătat, suprafața de 962 m.p.

Nici de

această dată inculpata nu și-a respectat obligația din art. 45 din Legea nr. 36/1995

și art. 70 din Regulamentul de aplicare și nu a cerut extrasul de carte

funciară sau certificatul de sarcini cu privire la situația terenului, mulțumindu-se

cu certificatul fiscal de la fila 100 care atestă că numitul C.F.D. figurează

în documentele Serviciului Taxe și Impozite Locale cu 962 m.p. teren, din care

125 m.p. construită pentru care a plătit impozite la zi.

Urmărirea

penală și instanța de fond nu au identificat elemente din care să rezulte că

inculpata a întocmit actul cu intenția de a induce în eroare partea civilă în

scopul de a obține pentru ea sau pentru altul un folos material injust, astfel

că în cauză nu s-a reținut comiterea infracțiunii prev. de art. 215 C. pen.

Este

neîndoielnic însă că din nepricepere, neatenție, superficialitate, nu a studiat

actele și nu s-a conformat prevederilor legale potrivit cărora era datoare să

pretindă părților certificat de carte funciară sau cel puțin certificat de

sarcini din care ar fi rezultat că familia C. nu avea titlu de proprietate

asupra terenului pe care îl oferea la schimb.

Această

încălcare din culpă de către inculpată a îndatoririlor de serviciu nu

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 249 C.

pen., întrucât nu a cauzat o pagubă efectivă și certă părții civile izvorâtă

din încheierea propriu-zisă a actului de schimb, atâta vreme cât încheierea de

autentificare din 30 mai 2002 nu este definitiv controlată de instanță.

În lipsa

constatării efective și certe a pagubei în cauză nu este realizată urmarea

imediată ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 249 C.

pen.

Așa fiind, în

cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen., în sensul achitării inculpatei.

Potrivit art.

346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunțat pentru că lipsește

vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la

repararea pagubei materiale și a daunelor morale potrivit legii civile.

În cauză,

partea vătămată C.E. s-a constituit parte civilă în termen legal și în

conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) C. proc. pen.

Față de

prevederile art. 346 C. proc. pen., Curtea a observat că instanța penală este

investită legal cu rezolvarea laturii civile a cauzei întrucât chiar dacă

inculpata urmează a fi achitată, temeiul achitării este art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Înalta Curte

a apreciat că rezolvarea laturii civile urmează a fi efectuată în prezentul

proces întrucât, dată fiind situația de incertitudine a părții civile, timpul

scurs de când se află în echivoc cu privire la situația bunurilor a căror

posesie a pierdut-o, ar face ca tergiversarea soluționării laturii civile și

eventuale cheltuieli necesitate de soluționarea separată să devină inechitabilă

pentru partea civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În ce

privește rezolvarea laturii civile de care inculpata este nemulțumită, Înalta Curte

de Casație și Justiție a apreciat că în mod temeinic instanța de fond a

obligat-o pe inculpată la 20.000 lei daune morale către partea civilă.

Este mai

presus de orice îndoială că inculpata, prin fapta sa, a cauzat părții civile

pierderea posesiei imobilului, fiind nevoită să se mute din locuința anterioară.

A făcut numeroase demersuri, acțiuni civile, a plătit chirii, a fost nevoită să

facă drumuri pentru a-și recupera drepturile, ceea ce i-a provocat, pe lângă

daune materiale, traume psihice, un serios prejudiciu moral pe care instanța

l-a apreciat în mod just, acordarea despăgubirilor morale fiind în acord și cu

dispozițiile art. 346 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen. și art.

998 C. civ.

Instanța de

fond a reținut o culpă penală în sarcina inculpatei, avea obligația să se

conformeze principiului rolului activ și să rezolve în întregime în acest

proces latura civilă în integralitate după regulile arătate în art. 14 alin.

(3) C. proc. pen.

Nesolutionarea

laturii civile cu care a fost investită sub rezerva că eventualele despăgubiri

din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civil este nelegală.

În rezolvarea

laturii civile, partea civilă a ales să alăture acțiunea civilă acțiunii

penale.

Pe de altă

parte, din examinarea hotărârii instanței de fond a rezultat că între motivarea

instanței care îndrumă partea civilă C.E. la o acțiune civilă separată pentru

daune materiale decurgând din autentificarea greșită a contractelor de către

inculpată și dispoziția din hotărâre prin care a respins cererea de despăgubire

materială există o contradicție ireconciliabilă, întrucât, practic, a rezolvat

astfel acțiunea părții civile (prin respingerea pretențiilor de dezdăunare),

paralizându-i posibilitatea de a-și valorifica drepturile, ceea ce este

nelegal.

Așadar, Înalta

Curte de Casație și Justiție a trimis cauza prezentei instanțe în vederea

rejudecării acțiunii civile privind obligarea inculpatei la plata de daune

materiale.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. 165/39/2009 din 10

februarie 2009.

În vederea

soluționării acțiunii civile, au fost depuse la dosar acte și s-a procedat la

audierea unor martori.

În

rejudecarea după casare a cauzei, partea vătămată constituită parte civilă a

solicitat, în urma numeroaselor precizări, obligarea inculpatei, după cum

urmează:

- în

principal, la cumpărarea unui apartament similar celui ce a făcut obiectul

schimbului, în suprafață de cea. 44 m.p. iar în subsidiar, la plata

contravalorii lui, în sumă de 100.000 lei;

- la suma de

907,12 lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă anilor 2005-2006;

- la suma de

4.000 lei, actualizată pentru perioada 2005-2009, reprezentând contravaloarea

unor bunuri pierdute întrucât nu a mai avut resurse financiare să plătească

ratele datorită problemelor intervenite privind dreptul de proprietate asupra

terenului dobândit;

- la suma de

80.000 lei reprezentând daune morale;

- instanța să

instituie sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei pentru garantarea

plății despăgubirilor;

- la suma de

8.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului și a

cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul proces (urmărire penală,

judecată), ce reprezintă cheltuieli de deplasare la proces și pentru studiul

dosarului, xeroxare acte, înaintarea lor prin poștă/ fax, precum și cele

efectuate în dosarul nr. 9868/2004, aflat în prezent pe rolul Tribunalului

lași, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de schimb.

Analizând

cererea formulată prin prisma dovezilor administrate în cauză, Curtea a

constatat că aceasta este întemeiată numai în parte, pentru următoarele

considerente:

La data de 30

mai 2002, inculpata, în calitate de notar, a încheiat contractul de schimb

autentificat sub nr. 3189, prin care partea civilă din prezenta cauză transfera

proprietatea asupra unui imobil cameră de cămin, „camera și oficiu [..] situate

în Botoșani, din Căminul de nefamiliști al SC A. SA Botoșani, dobândit prin

cumpărare de la SC A. SA, conform contractului autentificat la Biroul Notarului

Public E.R. din Botoșani".

La rândul

său, aceasta devenea proprietara unei cote „indivize de V2 din suprafața de 500

m.p. teren, situată în Botoșani, județul Botoșani".

Prin Decizia penală

nr. 2420 din 03 iulie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

București în Dosarul nr. 2464/39/2006, care a modificat sentința penală nr. 36

din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, în baza art. 10 lit. d) C.

proc. pen. a fost achitată inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de

neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., constata ndu-se totodată că

se impune soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea ei la plata de

despăgubiri materiale, existând o cerere formulată în acest sens de partea

vătămată și lăsată nesolutionată de către instanța de fond.

Prin aceeași

decizie s-a menținut obligarea inculpatei la plata daunelor morale în sumă de

20.000 lei, dispusă prin sentința recurată.

Din analiza

actelor și lucrărilor efectuate în cauză.a reieșit că sunt date condițiile

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C.

civ., pentru ca răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă.

Astfel, prin

fapta sa ilicită, constând în aceea că nu și-a exercitat diligent atribuțiile

de serviciu printr-o temeinică analiză a actelor de proprietate ale familiei C.

cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului, s-a creat părții civile o

pagubă efectivă și certă izvorâtă din încheierea propriu-zisă a contractului de

schimb.

Între fapta

inculpatei și acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată

totodată și vinovăția ei sub forma culpei civile.

Ceea ce însă

trebuie analizat este cuantumul acestui prejudiciu încercat de către partea

vătămată.

Cu privire la

obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil similar, aceasta nu poate fi

dispusă în cauză.

Potrivit art.

14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile:

A) în natură,

prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii

infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin

orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata

unei despăgubiri bănești în măsura în care repararea în natură nu este cu

putință.

Or, după cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003, coschimbașii

C.F.D., C.T. și C.E. au înstrăinat ulterior camera de cămin dobândită prin

schimb de la partea civilă, ea nemaifiind, așadar, la acest moment, în

proprietatea lor, astfel că restabilirea situației anterioare faptei ilicite

cauzatoare de prejudiciu nu mai este, obiectiv, posibilă.

Așadar,

instanța va proceda la despăgubirea părții civile, prin echivalent.

A solicitat

partea civilă obligarea inculpatei la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând

contravaloarea apartamentului înstrăinat, în suprafață de cca. 44 m.p.

Or, din

analiza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002

încheiat la Biroul Notarului Public E.R. și a încheierii de îndreptare eroare

materială din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curții de Apel

Suceava), reiese că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoșani camera și

oficiu, situate în municipiul Botoșani, în Căminul de Nefamiliști al SC A. SA

Botoșani.

Suprafața și

componența acestui imobil rezultă din factura fiscală care face parte

integrantă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare".

Potrivit

acestei facturi (f. 60 Dosar nr. 469/P/2006 al Curții de Apel Suceava),

suprafața camerei cu oficiu este de 19,80 m.p., din care 10,80 m.p. o

reprezintă cea a camerei, iar 9 m.p. cea a oficiului cu debara.

Prin urmare,

la data încheierii contractului de schimb, acestea au fost actele avute la

dispoziție de către inculpată, fiind astfel ținută să răspundă pentru un imobil

construcții de această întindere, respectiv 19,80 m.p.

Contravaloarea

pentru diferența de suprafață, dacă se va dovedi realitatea celor susținute în

acest sens de către partea civilă, nu-i poate fi imputată inculpatei,

neexistând raport de cauzalitate între fapta acesteia și pretinsul prejudiciu.

Inculpata a

achiesat la pretențiile părții civile în limita a 4.000 euro, pretins preț de

circulație actual al imobilului.

Cu privire la

valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri,

aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, date fiind condițiile economice

actuale. Astfel, conform adreselor unor diverse agenții imobiliare, ea s-a

situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 dos. vol. I),

25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) și

20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II).

Totodată, din

declarația martorilor V.I. și N.V., audiați în cauză (declarația f. 59-60 ds.

vol.II), reiese că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000 lei

vechi.

Cum partea

civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătățiri ale camerelor, Curtea va

stabili o medie a acestei valori prin prisma fluctuației actuale a pieței

imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul

cauzat ei sub acest aspect.

A mai

solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii chiriei

aferente perioadei 2005 - 2006 și a unor sume reprezentând lipsa de folosință

cu privire la bunul dobândit, însă aceste cereri nu pot fi primite.

Astfel, de la

data efectuării schimbului și până în prezent, partea civilă a avut folosința

terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în

condițiile în care a dobândit la schimb o suprafață virană. Cu privire la alte

sume solicitate, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Așadar, s-a

constatat că nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului și

acest pretins prejudiciu invocat de către partea civilă.

Cu privire la

suma de 4.000 lei, actualizată, reprezentând contravaloarea unor bunuri

pierdute întrucât nu a avut resurse financiare pentru achitarea lor, partea

civilă nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate între acest pretins

prejudiciu și fapta inculpatei, motiv pentru care instanța nu le va acorda.

Relativ la

obligarea inculpatei la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale, dat

fiind cadrul procesual stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție

prin hotărârea pronunțată în recurs și care este limitat la soluționarea

cererii părții civile privind acordarea de daune materiale, prezentul capăt de

cerere urmează să fie respins ca inadmisibil, întrucât excede acestui cadru.

A mai

solicitat partea civilă instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor

inculpatei, în vederea garantării reparării pagubei.

S-as reținut

că este real că, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1), (2) C. proc. pen. se

pot lua astfel de măsuri asigurătorii până la concurența valorii probabile a

prejudiciului, pe tot parcursul procesul penal.

Or, pe de o

parte, din analiza actelor și lucrărilor dosarului nu reiese că există pericolul

ca inculpata să-și ascundă sau să-și risipească averea, iar pe de altă parte,

nu au fost indicate bunurile proprietatea acesteia cu privire la care se

solicită a fi instituit sechestrul.

Prin urmare,

și acest capăt de cerere va fi respins ca nefondat.

În ceea ce

privește cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea se

acordă potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul

admiterii parțiale a acțiunii civile, în tot sau în parte.

S-a impus a

se avea în vedere că pretențiile părții civile au fost admise doar parțial, iar

singurele cheltuieli ce pot fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea

prezentei cauze după casare.

Astfel,

Curtea a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu procesual,

un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava -Botoșani (termene + studiu dosar),

contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei, rezultând un cost total al

deplasărilor de 324 lei. La acesta se adaugă suma de 16 lei apreciată de Curte

ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate și depuse la dosar, rezultând

un total de 340 lei.

Nu s-au

inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării și expedierii

actelor înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât recursul

declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a fost

respins de către această instanță și nici cele generate de soluționarea Dosarului

nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului lași, care vor putea fi solicitate

în acel dosar.

Reținând

proporția în care cererile părții civile au fost admise, Curtea a obligat

inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare.

A mai

solicitat inițial partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii

materialelor de construcții și a efectuării lucrărilor de edificare a unei case

situată pe terenul obținut la schimb, însă instanța nu va mai analiza acest

capăt de cerere, întrucât ulterior, prin concluziile puse în cadrul

dezbaterilor asupra fondului, a renunțat la a-l mai susține.

Inculpata a

solicitat compensarea cheltuielilor judiciare cu cele la care partea civilă a

fost obligată prin Decizia penală nr. 3193 din 09 octombrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție București în Dosarul nr. 5887/4/2009, însă

potrivit art. 276 C. proc. civ., o astfel de compensare nu poate fi efectuată,

întrucât nu sunt cheltuieli cauzate în același proces, soluția pronunțată în

recurs fiind una de sine-stătătoare.

În

concluziile scrise, inculpata a solicitat obligarea părții civile să-i pună la

dispoziție terenul primit în schimb.

Or, câtă

vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin repunerea părților

în situația anterioară și date fiind limitele prezentului cadru procesual, o

astfel de cerere poate fi formulată pe alte căi procedurale, și, în orice caz,

fiind formulată după închiderea dezbaterilor s-a apreciat că nu poate fi

primită.

Astfel că,

constatând întemeiată în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă, în

conformitate cu prevederile art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999

C. civ., a admis acțiunea civilă conform dispozitivului sentinței recurate.

Împotriva sentinței

în termen legal au declarat recurs partea civilă și inculpata.

Recurenta

parte civilă C.E. a solicitat soluționarea cauzei pe fond de către Înalta Curte

în acest ciclu procesual, a criticat hotărârea atacată pentru greșita încadrare

juridică dată faptelor în cea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune,

precum și pentru greșita rezolvare a laturii civile, solicitând obligarea

inculpatei la atribuirea unui apartament în suprafața celui avut și a unui

teren în aceeiași suprafață.

Inculpata a

criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive:

Recurenta

inculpată A.C. a solicitat reducerea sumei reprezentând despăgubiri datorate

părții civile de la 25.000 lei la modalitatea unei restituiri prin echivalent

în sumă de 16764 lei pentru contravaloarea unei camere de cămin cu oficiu,

reducerea valorii cheltuielilor acordate în sumă de 300 lei, la cele efectiv

aparținătoare fazei procesuale în fond după casare, care nu pot cuprinde decât

transportul la și de la localitatea de domiciliu, în măsura în care acestea vor

fi dovedite, întrucât a fost dovedită doar suma de circa 100 lei, a mai

solicitat compensarea prin deducere din suma ce se va stabili a fi datorată

către partea civilă a valorii cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina

părții vătămate prin Decizia penală nr. 3193 din 29 octombrie 2009, a mai

solicitat obligarea părții civile de a-l pune la dispoziție terenul primit în

schimb urmare contractului de schimb din 30 mai 2002, întrucât aceasta nu poate

păstra ambele obiecte ale schimbului, respectiv echivalentul prețului camerei

de cămin dar și terenul primit în schimbul acesteia, a mai arătat că este

prematură discutarea variantei restituirii în natură prin recunoașterea

valabilității schimbului și consolidarea lui prin soluția de fond funciar, în

raport de stadiul procesual al procesului pendinte de instanțele din Botoșani.

Examinând

recursurile declarate de partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva

sentinței instanței de fond, în raport de motivele invocate ce se vor analiza

prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

și 14 C. proc. pen., C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt

nefondate, pentru considerentele ce vor urma:

Cu privire la

recursul părții civile C.E., Înalta Curte, reține că prin Decizia penală nr. 2420

din data de 03 iulie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

București în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis recursurile

declarate de inculpata A.C. și de partea civilă C.E. împotriva sentinței penale

nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava.

S-a casat

sentința penală atacată și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A.C. pentru infracțiunea prevăzută

de art. 249 C. proc. pen.

S-a făcut

aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și s-a menținut obligarea inculpatei

la plata daunelor morale acordate de către instanța de fond.

S-a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării acțiunii

civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea

civilă C.E.

Așadar în

acest ciclu procesual nu poate fi analizată decât latura civilă a cauzei și

numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale, astfel cum a fost statuat

prin decizia mai sus enunțată cadru procesual care este limitat la soluționarea

cererii părții civile privind acordarea de daune materiale.

În ceea ce

privește cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea au

fost acordate potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul

admiterii parțiale a acțiunii civile, în tot sau în parte.

Cum

pretențiile părții civile au fost admise doar parțial, singurele cheltuieli ce

au putut fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea prezentei cauze

după casare.

Astfel,

Curtea, corect a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu

procesual, un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava – C.T. și C.E. au înstrăinat

ulterior camera de cămin dobândită prin schimb de la partea civilă, ea

nemaifiind, așadar, la acest moment, în proprietatea lor, astfel că

restabilirea situației anterioare faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu

mai este, obiectiv, posibilă.

Așadar,

instanța de fond în mod corect a procedat la despăgubirea părții civile, prin

echivalent.

Cu privire la

plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului

înstrăinat, în suprafață de cea. 44 m.p., Înalta Curte, reține că, din analiza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 încheiat

la Biroul Notarului Public E.R. și a încheierii de îndreptare eroare materială

din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curții de Apel Suceava),

rezultă că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoșani camera și oficiu,

situate în municipiul Botoșani, , în Căminul de Nefamiliști al SC A. SA

Botoșani.

Suprafața și

componența acestui imobil a rezultat din factura fiscală care face parte

integrantă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare".

Potrivit

acestei facturi (f. 60 Dosar nr. 469/P/2006 al Curții de Apel Suceava),

suprafața camerei cu oficiu este de 19,80 m.p., din care 10,80 m.p. o

reprezintă cea a camerei, iar 9 m.p. cea a oficiului cu debara.

Prin urmare,

la data încheierii contractului de schimb, acestea au fost actele avute la

dispoziție de către inculpată, fiind astfel ținută să răspundă pentru un imobil

construcții de această întindere, respectiv 19,80 m.p.

Contravaloarea

pentru diferența de suprafață, dacă se va dovedi realitatea celor susținute în

acest sens de către partea civilă, nu-i poate fi imputată inculpatei,

neexistând raport de cauzalitate între fapta acesteia și pretinsul prejudiciu.

Cu privire la

valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri,

aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, astfel că, conform adreselor unor

diverse agenții imobiliare, ea s-a situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009

(adresa de la f. 202 ds. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009

(adresa de la f. 53 ds. vol. II) și 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de

la f. 55 ds. vol. II).

Botoșani

(termene + studiu dosar), contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei,

rezultând un cost total al deplasărilor de 324 lei. La acesta s-a adăugat suma

de 16 lei apreciată de Curte ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate și

depuse la dosar, rezultând un total de 340 lei.

În mod corect

nu s-au inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării și

expedierii actelor înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât

recursul declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a

fost respins de către această instanță și nici cele generate de soluționarea Dosarului

nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului lași, care vor putea fi solicitate

în acel dosar.

Astfel că,

reținând proporția în care cererile părții civile au fost admise, Curtea a

obligat inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare.

Înalta Curte

constată că instanța de fond a analizat temeinic actele și lucrările efectuate

în cauză, din care a rezultat că sunt date condițiile răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru ca

răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă.

Astfel, prin

fapta sa ilicită, constând în aceea că nu și-a exercitat diligent atribuțiile

de serviciu printr-o temeinică analiză a actelor de proprietate ale familiei C.

cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului, s-a creat părții civile o

pagubă efectivă și certă izvorâtă din încheierea propriu-zisă a contractului de

schimb.

Între fapta

inculpatei și acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată

totodată și vinovăția ei sub forma culpei civile.

Cuantumul

acestui prejudiciu încercat de către partea vătămată a fost corect evaluat.

Înalta Curte,

reține că nu se poate dispune obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil

similar, întrucât:

Potrivit art.

14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile:

a) în natură,

prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii

infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin

orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata

unei despăgubiri bănești în măsura în care repararea în natură nu este cu

putință.

Or, după cum

a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003,

coschimbașii C.F.D.

Totodată, din

declarația martorilor V.I. și N.V., audiați în cauză (declarația f. 59-60 ds.

vol. ll),a reieșit că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000

lei vechi.

Cum partea

civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătățiri ale camerelor, Curtea a

stabilit o medie a acestei valori prin prisma fluctuației actuale a pieței

imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul

cauzat ei sub acest aspect.

A mai

solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii chiriei

aferente perioadei 2005 - 2006 și a unor sume reprezentând lipsa de folosință

cu privire la bunul dobândit, însă aceste cereri nu au putut fi primite.

Astfel, de la

data efectuării schimbului și până în prezent, partea civilă a avut folosința

terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în

condițiile în care a dobândit la schimb o suprafață virană. Cu privire la

celelalte sume pretinse acestea nu au fost dovedite, neexistând legătură de

cauzalitate între fapta inculpatei și acest pretins prejudiciu invocat de către

partea civilă.

Cu privire ia

recursul inculpatei, Înalta Curte, reține că nu se pot compensa cheltuielilor

judiciare cu cele la care partea civilă a fost obligată prin Decizia penală nr.

3193 din 09 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Dosarul nr. 5887/4/2009, întrucât potrivit dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.,

o astfel de compensare nu poate fi efectuată, pentru că nu sunt cheltuieli

cauzate în același proces, soluția pronunțată în recurs fiind una de

sine-stătătoare.

Cu privire la

solicitarea inculpatei de obligare a părții civile de a-i pune la dispoziție

terenul primit în schimb, Înalta Curte, reține că nici această critică nu poate

fi primită câtă vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin

repunerea părților în situația anterioară și date fiind limitele prezentului

cadru procesual, o astfel de cerere poate fi formulată într-un alt cadru

procesual.

Cu privire la

reducerea cuantumului despăgubirilor civile la care a afost obligată inculpata

către partea civilă, Înalta Curte, a constatat că acesta a fost corect evaluat

de către instanța de fond și a fost fundamnantat pe înscrisurile aflate la

dosar, respectiv adresele unor agenții imobiliare, prin care s-a comunicat

valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri,

valori situate între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 ds. vol.

I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II)

și 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II).

Față de

aceste considerente, apreciind că soluția pronunțată în cauză este legală,

temeinică și corect motivată în fapt și în drept, văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de

partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva sentinței penale nr. 52 din 04

iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori ca

nefondate, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga recurentele

la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva

sentinței penale nr. 52 din 04 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală

și pentru cauze cu minori.

Obligă

recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Obligă

recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 20 octombrie 2010.