ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3685/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 52 din 04 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a hotărât următoarele: În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă C.E., în contradictoriu cu inculpata A.C., fiica lui D. și M., și în consecință: A obligat inculpata să plătească părții civile suma de 25.000 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare cameră de cămin, cu oficiu. A respins celelalte pretenții civile, având ca obiect daune materiale, formulate de către partea civilă, ca nefondate. A respins cererea formulată de partea civilă, de obligare a inculpatei la plata de daune morale, ca inadmisibilă.

A respins cererea formulată de partea civilă, de instituire sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei, ca nefondată. În temeiul art. 193 alin. (2) C. proc. pen., a admis în parte cererea părții civile de obligare a inculpatei la plata cheltuielilor judiciare și în consecință a obligat inculpata să plătească acesteia suma de 300 lei, cu același titlu. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006, Curtea de Apel Suceava a hotărât condamnarea inculpatei A.C. la 5.000 lei amendă penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. Inculpata a fost obligată să plătească părții civile C.E.

suma de 20.000 lei daune morale, fiind respinse pretențiile privind despăgubirile materiale. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că inculpata a fost trimisă în judecată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rechizitoriul nr. 114/P/2004 din 17 aprilie 2006, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public, contrar obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii, de a solicita actele doveditoare ale proprietății, a autentificat contractul de schimb prin care C.T., C.E. și C.F.D. s-au obligat să pună la dispoziția copermutantei C.E. o cotă indiviză dintr-o suprafață de teren și să primească de la aceasta o garsonieră.

Ulterior, s-a dovedit că terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb aparținea statului, astfel că transferul proprietății în folosul lui C.E. nu s-a mai materializat, acesteia cauzându-i-se o vătămare importantă a intereselor. Instanța a reținut în fapt că la data de 17 septembrie 1986, soții C.T. și C.E. au cumpărat de la vânzătorii M.A., V.O., F.D. și F.M. o casă construită din paiantă cu anexe, situată în Botoșani, cu mențiunea că terenul aferent construcțiilor, în suprafață de 250 m.p. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974. Imobilul a fost apoi vândut de C.T. și C.E. copiilor lor, C.A. și C.F.D., sub rezerva uzufructului viager, actul fiind redactat și autentificat de către inculpată, cu încheierea nr. 2176 din 27 aprilie 2000. în cuprinsul contractului s-a consemnat că s-a vândut lui C.A.

casa cu anexe și cota indiviză de V* din suprafața de 912 m.p., iar lui C.F.D., cota indiviză de 14 din teren și s-a specificat că locuința lui a fost dobândită de vânzători prin cumpărare cu contract, iar terenul a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991, „neavând acte de proprietate". La data de 30 mai 2002 inculpata, la cererea părților, a redactat și autentificat contractul de schimb (f. 93 u.p.) prin care soții C.T. și C.E. - uzufructari - și C.F.D. nud proprietar al cotei indivize de V din suprafața de 500 m.p. situat în municipiul Botoșani, au dat terenul în schimb lui C.E. de la care au primit în deplină proprietate camera și oficiu proprietatea acesteia situată în aceeași localitate, bis din clădirea căminului de nefamiliști al SC A. SA Botoșani.

Instanța de fond a motivat că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, inculpata - notar public, avea obligația să ceară părților acte justificative pentru încheierea contractului prin care se viza transmisiunea reciprocă a dreptului de proprietate, așa cum rezultă și din art. 70 din Regulamentul de aplicare a legii și să pretindă prezentarea titlurilor de proprietate sau a extrasului de carte funciară. Ori, inculpata a omis să se conformeze acestor reglementări, mulțumindu-se în ce privește terenul ce a făcut obiectul schimbului doar cu depunerea certificatului fiscal pe anul 2002, cu toate că actul respectiv nu este doveditor al proprietății și cu depunerea contractului autentificat anterior de inculpată sub nr. 2176/2000 prin care consfințise că acea cotă indiviză de teren a fost dobândită de C.F.D.

prin cumpărare de la soții C.T. și C.E. A mai observat instanța de fond că din cuprinsul contractului a reieșit cu claritate că la data încheierii acestuia, vânzătorii C.T. și C.E. nu aveau acte de proprietate cu privire la suprafața de 962 m.p. pe care au înstrăinat-o. Așa fiind, a reținut instanța, câtă vreme pentru terenul în discuție nu exista niciun act de proprietate, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, inculpata avea obligația să atragă atenția copermutantei C.E. asupra acestei situații și să facă mențiune expresă în act. Pe de altă parte, C.E. a semnat contractul de schimb fiind convinsă că notarul public a verificat actele de proprietate ale terenului pe care celelalte părți îl dădeau în schimbul camerei acesteia.

A mai observat instanța de fond că prin ordinul prefectului lui C.T. - cel care vânduse prin contractul din 27 aprilie 2000 fiilor lui, C.A. și C.F.D., suprafața de 912 m.p. teren - i s-a atribuit doar 250 m.p., motiv pentru care prin sentința civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 s-a admis acțiunea civilă promovată de primarul municipiului Botoșani și s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului autentificat în 27 aprilie 2000, cu privire la suprafața de 712 m.p., obiectul valabil al acelui contract mărginindu-se doar la suprafața de 250 m.p., atâta cât proprietarii aveau de transmis în mod real. Prin urmare, a rezumat prima instanță, la data încheierii contractului de schimb din 30 mai 2002 autentificat de inculpată pentru suprafața de V din 500 m.p., oferită la schimb de C.F.D., nu exista niciun titlu de proprietate.

Așa fiind, copermutantei C.E., care a fost lipsită de posibilitatea de a se folosi de respectiva suprafață de teren, fiindu-i refuzată intabularea, precum și autorizația de construire a unei case pe acest teren, i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale legale, mai ales că între timp C.F.D. a înstrăinat camera și oficiul obținute la schimb de către acesta. Instanța de fond, în baza situației de fapt reținute, a motivat că fapta inculpatei, care și-a îndeplinit defectuos atribuțiile ce-i reveneau conform legii omițând să ceară actele de proprietate cu privire la imobilele ce făceau obiectul contractului de schimb și, ca urmare, a vătămat interesele legitime ale părții civile C.E., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat că vinovăția inculpatei este dovedită prin contractele de vânzare și de schimb amintite, prin declarațiile martorilor C.F.D. și C.E. coroborate cu cele ale părții vătămate C.E. și ale inculpatei A.C. Instanța a respins apărările inculpatei, potrivit cărora aceasta are statutul unei funcții autonome, conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 și nu acela de funcționar public, prin urmare nu poate fi subiect al infracțiunii de serviciu prevăzut de art. 249 alin. (1) C. pen. A motivat instanța de fond că potrivit art. 147 C. pen., prin funcționar public se înțelege orice persoană publică care exercită o însărcinare retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., între care se enumera și însărcinările referitoare la efectuarea serviciilor de interes public.

Ori, potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995, notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar autonomia funcției se referă doar la modalitatea îndeplinirii acesteia, fără subordonare ierarhică și se supune doar față de lege, ceea ce nu exclude deci calitatea de funcționar public. La stabilirea pedepsei, prima instanță a făcut trimitere la criteriile de individualizare ale art. 72 C. pen. În rezolvarea acțiunii civile, instanța de fond a apreciat că nu este cazul antrenării răspunderii civile a inculpatei pentru daune materiale și că eventualele despăgubiri din contractul de schimb ar putea face obiectul unui litigiu civil. Pe de altă parte, a apreciat instanța că fapta inculpatei i-a cauzat părții vătămate tracasări și traume psihice care este îndreptățită să primească de la inculpată suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței au declarat recurs partea civilă și inculpata. Inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive: 1. S-au încălcat normele legale privind competența după materie. Recurenta a susținut că fondul cauzei trebuia judecat de judecătorie conform art. 25 C. proc. pen., întrucât după apariția Legii nr. 356/2006, Curțile de Apel au pierdut competența de a judeca în primă instanță notarii, prin modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel că la data de 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava nu mai era competentă să judece cauza. 2. S-au încălcat drepturile inculpatei la un proces echitabil prin aceea că inculpata a fost singura trimisă în judecată, în timp ce coschimbașii care au dobândit imobilul părții civile nu au nici o răspundere, astfel că există o discordanță majoră între tratamentul ei penal și cel al coschimbașilor din familia C. care s-au ales numai cu avantaje.

3. În mod greșit instanța a condamnat-o pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen. S-a susținut că notarul public nu este funcționar public, iar pe de altă parte „nu există o îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în sensul reglementat de art. 249 C. pen.". S-a mai susținut că nu există o vătămare efectivă a intereselor părții civile care își poate valorifica drepturile civile în instanță, astfel că lipsește urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 249 C. pen. 4. Recurenta a mai criticat hotărârea atacată pentru obligarea ei la daune morale deși nu există legătură cauzală între fapta ei și eventualele prejudicii morale suferite.

Partea civilă a criticat hotărârea atacată pentru greșita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune, precum și pentru greșita rezolvare a laturii civile prin neobligarea inculpatei la despăgubiri materiale în solidar cu coschimbașii din familia C. Prin Decizia penală nr. 2420 din data de 03 iulie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis recursurile declarate de inculpata A.C. și de partea civilă C.E. împotriva sentinței penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava. S-a casat sentința penală atacată și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. a fost achitată inculpata A.C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. proc. pen. S-a făcut aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și s-a menținut obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanța de fond. S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării acțiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă C.E. Pentru a decide astfel, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că instanța Curții de Apel Suceava era competentă să judece în fond cauza, criticile inculpatei referitoare la chestiunea competenței nefiind fondate. Astfel, instanța a fost sesizată prin rechizitoriu la 17 aprilie 2006 când, potrivit art. 281 lit. b) C. proc.

pen., Curtea de Apel era competentă să judece în primă instanță infracțiunile săvârșite, între alții, de notari. Este adevărat că pe parcursul judecății a fost adoptată Legea nr. 356/2006 din 07 septembrie 2006 care a luat din competența Curții de Apel judecata în prima instanță a notarilor pe care a atribuit-o judecătoriilor. Ceea ce nu a observat recurenta este că potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 356/2006 „cauzele în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii (Legea nr. 356/2006) vor continua să fie judecate de instanțele competente, potrivit dispozițiilor aplicabile anterior acestei date". Ori, Curtea de Apel Suceava n-a făcut altceva decât să se conformeze acestei dispoziții tranzitorii dar imperative a Legii nr. 356/2006.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai observat că instanța Curții de Apel Suceava a reținut o situație de fapt corectă, a analizat probele administrate care, în esență, se referă la contractele de vânzare-cumpărare a unor imobile - casă și teren - și la contractul de schimb încheiat în defavoarea părții civile C.E. - și ea recurentă în cauză. Curtea a apreciat însă că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracțiuni, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. Instanța de fond a motivat corect că notarul public este funcționar public. Astfel, din simpla lectură a art. 145 C. pen.

rezultă că prin noțiunea „public" se înțelege, între altele, „tot ce privește serviciile de interes public". Potrivit art. 3 din Legea notarilor publici și activității notariale, „notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei funcții autonome". Conform art. 4, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege. Înalta Curte a mai observat că potrivit art. 1 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Conform art. 49 din lege, îndeplinirea actelor notariale în afară de redactarea înscrisurilor și consultațiilor juridice, se constată prin încheieri. Ceea ce este de esența activității notariale este procedura necontencioasă. Această procedură necontencioasă nu aparține însă în exclusivitate activității notariale și este reglementată de art. 331-338 C. proc. civ. (partea III - Dispoziții generale privitoare la procedurile necontencioase) care reprezintă dreptul comun în situația în care procedura se desfășoară în fața instanței. Din examinarea textelor invocate rezultă că instanțele în procedură necontencioasă soluționează cererile în general prin încheieri. Ceea ce s-a relevat din aspectele mai sus invocate este că nu doar notarii desfășoară activități în cadrul procedurii necontencioase, ci și judecătorii.

Or, în cadrul activității judecătorești, încheierile sunt supuse controlului judecătoresc civil și nu penal, conform dispozițiilor din procedura civilă. Potrivit art. 99 din Legea nr. 36/1995 și actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 100 care fac trimitere la C. proc. civ. care completează dispozițiile art. 100 din lege. Din examinarea textului, rezultă că plângerea împotriva actului notarial care se îndreaptă la instanța de judecată prin biroul notarului public (art. 100 alin. (3)) este actul procesual (calea de atac) care demarează procedura de control al actului notarial întocmai cum se întâmplă cu apelul sau recursul în cazul soluțiilor pronunțate de instanță.

Toate aceste aspecte relevă că procedura specială necontencioasă este efectuată deopotrivă de judecători și notari publici după procedee sensibil asemănătoare. Soluțiile adoptate în această materie în instanță și în fața notarului public sunt încheieri. Controlul acestor soluții aparține deopotrivă instanței civile, în cazul actelor notariale desfășurându-se conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 care se completează cu dreptul comun. Or, modul cum a fost conceput acest control, exclude incidența penalului, afară de cazurile în care actul a fost întocmit cu rea-credință, cu intenția de a prejudicia interesele unei părți sau ca urmare a unei infracțiuni de corupție.

Prin urmare, ca și în cazul soluțiilor pronunțate de judecător în procedura necontencioasă, greșeala comisă din culpă de autorul actului notarial sau o anumită practică stabilită, nu echivalează cu infracțiunea, legea precizând că greșeala, neatenția sau chiar practica notarială în întocmirea actului va fi îndreptată sau corectată în justiție în procedura civilă. Inculpata A.C., autentificând actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2000 între C.T., C.E. și copiii lor, C.A.

și C.F.D., cu privire la casă și suprafața de teren de 912 m.p., a încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit căruia trebuia să ceară părților „documentele justificative" și dispozițiilor art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, potrivit căruia „notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului". Or, din examinarea documentelor care au stat la baza întocmirii actului autentificat rezultă că inculpata a încheiat contractul doar în baza contractului de vânzare-cumpărare al Notariatului de Stat Botoșani prin care C.T. și C.E. dobândiseră casa și doar 250 m.p. din terenul total în suprafață de 962 m.p. care aparținea vânzătorilor de atunci, restul terenului trecând în proprietatea statului potrivit legii în vigoare în anul 1986. Pentru acest teren în contractul de vânzare între părinți și copii, inculpata a luat act de declarația vânzătorului că restul de teren de la 250 m.p.

la 962 m.p. a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991. Or, acest fapt s-a dovedit neadevărat întrucât și în prezent se fac demersuri pentru ca această diferență să fie redobândită de cumpărătorul imobilului. Dacă inculpata ar fi cerut actul de proprietate al terenului respectiv cu prilejul autentificării actului din 27 aprilie 2000 astfel cum prevede legea, ar fi constatat că vânzătorii nu posedau titlu de proprietate pentru vânzarea și a suprafeței de teren de 962 m.p., ci cel mult a 250 m.p. În ceea ce privește atitudinea subiectivă a inculpatei-notar, nici organul de urmărire penală, nici instanța nu au identificat elemente din care să rezulte că acesta ar fi urmărit sau acceptat inducerea în eroare a vreunei persoane cu consecințe păgubitoare pentru a se reține în sarcina ei infracțiunea de înșelăciune care se comite cu intenție.

Autentificarea actului de către inculpată apare mai degrabă ca rezultatul nepriceperii ei în întocmirea actelor notariale sau a superficialității și neglijenței legat și de împrejurarea că actul de înstrăinare a imobilelor se făcea în familie a căror membri era de presupus că au cunoscut situația terenului. Inculpata s-a apărat, în sensul că certificatul fiscal din 26 aprilie 2000 a Consiliului Local Botoșani atestă că vânzătorii plăteau anual impozitul pentru suprafața de teren de 962 m.p. și nu doar pentru 250 m.p., ceea ce este adevărat. La întocmirea contractului de schimb între partea civilă și C.E., pe de o parte, și C.T., C.E. și C.F.D., pe de alta, autentificat în 30 mai 2002, inculpata a cerut părților titlurile de proprietate, respectiv actele cu care au dobândit proprietatea imobilelor ce se schimbau.

Astfel, partea civilă C.E. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare a camerei și oficiului (ce i-au fost vândute de SC A. SA cu contract), iar coschimbașii au prezentat inculpatei contractul de vânzare-cumpărare autentificat de ea în care la obiectul vânzării trecuse, cum s-a arătat, suprafața de 962 m.p. Nici de această dată inculpata nu și-a respectat obligația din art. 45 din Legea nr. 36/1995 și art. 70 din Regulamentul de aplicare și nu a cerut extrasul de carte funciară sau certificatul de sarcini cu privire la situația terenului, mulțumindu-se cu certificatul fiscal de la fila 100 care atestă că numitul C.F.D. figurează în documentele Serviciului Taxe și Impozite Locale cu 962 m.p.

teren, din care 125 m.p. construită pentru care a plătit impozite la zi. Urmărirea penală și instanța de fond nu au identificat elemente din care să rezulte că inculpata a întocmit actul cu intenția de a induce în eroare partea civilă în scopul de a obține pentru ea sau pentru altul un folos material injust, astfel că în cauză nu s-a reținut comiterea infracțiunii prev. de art. 215 C. pen. Este neîndoielnic însă că din nepricepere, neatenție, superficialitate, nu a studiat actele și nu s-a conformat prevederilor legale potrivit cărora era datoare să pretindă părților certificat de carte funciară sau cel puțin certificat de sarcini din care ar fi rezultat că familia C. nu avea titlu de proprietate asupra terenului pe care îl oferea la schimb.

Această încălcare din culpă de către inculpată a îndatoririlor de serviciu nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen., întrucât nu a cauzat o pagubă efectivă și certă părții civile izvorâtă din încheierea propriu-zisă a actului de schimb, atâta vreme cât încheierea de autentificare din 30 mai 2002 nu este definitiv controlată de instanță. În lipsa constatării efective și certe a pagubei în cauză nu este realizată urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 249 C. pen. Așa fiind, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în sensul achitării inculpatei.

Potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunțat pentru că lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale potrivit legii civile. În cauză, partea vătămată C.E. s-a constituit parte civilă în termen legal și în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) C. proc. pen. Față de prevederile art. 346 C. proc. pen., Curtea a observat că instanța penală este investită legal cu rezolvarea laturii civile a cauzei întrucât chiar dacă inculpata urmează a fi achitată, temeiul achitării este art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte a apreciat că rezolvarea laturii civile urmează a fi efectuată în prezentul proces întrucât, dată fiind situația de incertitudine a părții civile, timpul scurs de când se află în echivoc cu privire la situația bunurilor a căror posesie a pierdut-o, ar face ca tergiversarea soluționării laturii civile și eventuale cheltuieli necesitate de soluționarea separată să devină inechitabilă pentru partea civilă, ceea ce nu poate fi admis. În ce privește rezolvarea laturii civile de care inculpata este nemulțumită, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că în mod temeinic instanța de fond a obligat-o pe inculpată la 20.000 lei daune morale către partea civilă. Este mai presus de orice îndoială că inculpata, prin fapta sa, a cauzat părții civile pierderea posesiei imobilului, fiind nevoită să se mute din locuința anterioară.

A făcut numeroase demersuri, acțiuni civile, a plătit chirii, a fost nevoită să facă drumuri pentru a-și recupera drepturile, ceea ce i-a provocat, pe lângă daune materiale, traume psihice, un serios prejudiciu moral pe care instanța l-a apreciat în mod just, acordarea despăgubirilor morale fiind în acord și cu dispozițiile art. 346 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Instanța de fond a reținut o culpă penală în sarcina inculpatei, avea obligația să se conformeze principiului rolului activ și să rezolve în întregime în acest proces latura civilă în integralitate după regulile arătate în art. 14 alin. (3) C. proc. pen. Nesolutionarea laturii civile cu care a fost investită sub rezerva că eventualele despăgubiri din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civil este nelegală.

În rezolvarea laturii civile, partea civilă a ales să alăture acțiunea civilă acțiunii penale. Pe de altă parte, din examinarea hotărârii instanței de fond a rezultat că între motivarea instanței care îndrumă partea civilă C.E. la o acțiune civilă separată pentru daune materiale decurgând din autentificarea greșită a contractelor de către inculpată și dispoziția din hotărâre prin care a respins cererea de despăgubire materială există o contradicție ireconciliabilă, întrucât, practic, a rezolvat astfel acțiunea părții civile (prin respingerea pretențiilor de dezdăunare), paralizându-i posibilitatea de a-și valorifica drepturile, ceea ce este nelegal. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza prezentei instanțe în vederea rejudecării acțiunii civile privind obligarea inculpatei la plata de daune materiale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. 165/39/2009 din 10 februarie 2009. În vederea soluționării acțiunii civile, au fost depuse la dosar acte și s-a procedat la audierea unor martori. În rejudecarea după casare a cauzei, partea vătămată constituită parte civilă a solicitat, în urma numeroaselor precizări, obligarea inculpatei, după cum urmează: - în principal, la cumpărarea unui apartament similar celui ce a făcut obiectul schimbului, în suprafață de cea. 44 m.p.

iar în subsidiar, la plata contravalorii lui, în sumă de 100.000 lei; - la suma de 907,12 lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă anilor 2005-2006; - la suma de 4.000 lei, actualizată pentru perioada 2005-2009, reprezentând contravaloarea unor bunuri pierdute întrucât nu a mai avut resurse financiare să plătească ratele datorită problemelor intervenite privind dreptul de proprietate asupra terenului dobândit; - la suma de 80.000 lei reprezentând daune morale; - instanța să instituie sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei pentru garantarea plății despăgubirilor; - la suma de 8.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului și a cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul proces (urmărire penală, judecată), ce reprezintă cheltuieli de deplasare la proces și pentru studiul dosarului, xeroxare acte, înaintarea lor prin poștă/ fax, precum și cele efectuate în dosarul nr. 9868/2004, aflat în prezent pe rolul Tribunalului lași, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de schimb.

Analizând cererea formulată prin prisma dovezilor administrate în cauză, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată numai în parte, pentru următoarele considerente: La data de 30 mai 2002, inculpata, în calitate de notar, a încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 3189, prin care partea civilă din prezenta cauză transfera proprietatea asupra unui imobil cameră de cămin, „camera și oficiu [..] situate în Botoșani, din Căminul de nefamiliști al SC A. SA Botoșani, dobândit prin cumpărare de la SC A. SA, conform contractului autentificat la Biroul Notarului Public E.R. din Botoșani". La rândul său, aceasta devenea proprietara unei cote „indivize de V2 din suprafața de 500 m.p.

teren, situată în Botoșani, județul Botoșani". Prin Decizia penală nr. 2420 din 03 iulie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în Dosarul nr. 2464/39/2006, care a modificat sentința penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., constata ndu-se totodată că se impune soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea ei la plata de despăgubiri materiale, existând o cerere formulată în acest sens de partea vătămată și lăsată nesolutionată de către instanța de fond. Prin aceeași decizie s-a menținut obligarea inculpatei la plata daunelor morale în sumă de 20.000 lei, dispusă prin sentința recurată.

Din analiza actelor și lucrărilor efectuate în cauză.a reieșit că sunt date condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru ca răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă. Astfel, prin fapta sa ilicită, constând în aceea că nu și-a exercitat diligent atribuțiile de serviciu printr-o temeinică analiză a actelor de proprietate ale familiei C. cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului, s-a creat părții civile o pagubă efectivă și certă izvorâtă din încheierea propriu-zisă a contractului de schimb. Între fapta inculpatei și acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată totodată și vinovăția ei sub forma culpei civile.

Ceea ce însă trebuie analizat este cuantumul acestui prejudiciu încercat de către partea vătămată. Cu privire la obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil similar, aceasta nu poate fi dispusă în cauză. Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile: A) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri bănești în măsura în care repararea în natură nu este cu putință. Or, după cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003, coschimbașii C.F.D., C.T. și C.E.

au înstrăinat ulterior camera de cămin dobândită prin schimb de la partea civilă, ea nemaifiind, așadar, la acest moment, în proprietatea lor, astfel că restabilirea situației anterioare faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu mai este, obiectiv, posibilă. Așadar, instanța va proceda la despăgubirea părții civile, prin echivalent. A solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului înstrăinat, în suprafață de cca. 44 m.p. Or, din analiza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 încheiat la Biroul Notarului Public E.R. și a încheierii de îndreptare eroare materială din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curții de Apel Suceava), reiese că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoșani camera și oficiu, situate în municipiul Botoșani, în Căminul de Nefamiliști al SC A. SA Botoșani.

Suprafața și componența acestui imobil rezultă din factura fiscală care face parte integrantă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare". Potrivit acestei facturi (f. 60 Dosar nr. 469/P/2006 al Curții de Apel Suceava), suprafața camerei cu oficiu este de 19,80 m.p., din care 10,80 m.p. o reprezintă cea a camerei, iar 9 m.p. cea a oficiului cu debara. Prin urmare, la data încheierii contractului de schimb, acestea au fost actele avute la dispoziție de către inculpată, fiind astfel ținută să răspundă pentru un imobil construcții de această întindere, respectiv 19,80 m.p. Contravaloarea pentru diferența de suprafață, dacă se va dovedi realitatea celor susținute în acest sens de către partea civilă, nu-i poate fi imputată inculpatei, neexistând raport de cauzalitate între fapta acesteia și pretinsul prejudiciu.

Inculpata a achiesat la pretențiile părții civile în limita a 4.000 euro, pretins preț de circulație actual al imobilului. Cu privire la valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri, aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, date fiind condițiile economice actuale. Astfel, conform adreselor unor diverse agenții imobiliare, ea s-a situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 dos. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) și 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II). Totodată, din declarația martorilor V.I. și N.V., audiați în cauză (declarația f. 59-60 ds. vol.II), reiese că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000 lei vechi.

Cum partea civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătățiri ale camerelor, Curtea va stabili o medie a acestei valori prin prisma fluctuației actuale a pieței imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul cauzat ei sub acest aspect. A mai solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii chiriei aferente perioadei 2005 - 2006 și a unor sume reprezentând lipsa de folosință cu privire la bunul dobândit, însă aceste cereri nu pot fi primite. Astfel, de la data efectuării schimbului și până în prezent, partea civilă a avut folosința terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în condițiile în care a dobândit la schimb o suprafață virană.

Cu privire la alte sume solicitate, nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Așadar, s-a constatat că nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului și acest pretins prejudiciu invocat de către partea civilă. Cu privire la suma de 4.000 lei, actualizată, reprezentând contravaloarea unor bunuri pierdute întrucât nu a avut resurse financiare pentru achitarea lor, partea civilă nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate între acest pretins prejudiciu și fapta inculpatei, motiv pentru care instanța nu le va acorda. Relativ la obligarea inculpatei la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale, dat fiind cadrul procesual stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârea pronunțată în recurs și care este limitat la soluționarea cererii părții civile privind acordarea de daune materiale, prezentul capăt de cerere urmează să fie respins ca inadmisibil, întrucât excede acestui cadru.

A mai solicitat partea civilă instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei, în vederea garantării reparării pagubei. S-as reținut că este real că, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1), (2) C. proc. pen. se pot lua astfel de măsuri asigurătorii până la concurența valorii probabile a prejudiciului, pe tot parcursul procesul penal. Or, pe de o parte, din analiza actelor și lucrărilor dosarului nu reiese că există pericolul ca inculpata să-și ascundă sau să-și risipească averea, iar pe de altă parte, nu au fost indicate bunurile proprietatea acesteia cu privire la care se solicită a fi instituit sechestrul. Prin urmare, și acest capăt de cerere va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea se acordă potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul admiterii parțiale a acțiunii civile, în tot sau în parte. S-a impus a se avea în vedere că pretențiile părții civile au fost admise doar parțial, iar singurele cheltuieli ce pot fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea prezentei cauze după casare. Astfel, Curtea a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu procesual, un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava -Botoșani (termene + studiu dosar), contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei, rezultând un cost total al deplasărilor de 324 lei. La acesta se adaugă suma de 16 lei apreciată de Curte ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate și depuse la dosar, rezultând un total de 340 lei.

Nu s-au inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării și expedierii actelor înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât recursul declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a fost respins de către această instanță și nici cele generate de soluționarea Dosarului nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului lași, care vor putea fi solicitate în acel dosar. Reținând proporția în care cererile părții civile au fost admise, Curtea a obligat inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. A mai solicitat inițial partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii materialelor de construcții și a efectuării lucrărilor de edificare a unei case situată pe terenul obținut la schimb, însă instanța nu va mai analiza acest capăt de cerere, întrucât ulterior, prin concluziile puse în cadrul dezbaterilor asupra fondului, a renunțat la a-l mai susține.

Inculpata a solicitat compensarea cheltuielilor judiciare cu cele la care partea civilă a fost obligată prin Decizia penală nr. 3193 din 09 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în Dosarul nr. 5887/4/2009, însă potrivit art. 276 C. proc. civ., o astfel de compensare nu poate fi efectuată, întrucât nu sunt cheltuieli cauzate în același proces, soluția pronunțată în recurs fiind una de sine-stătătoare. În concluziile scrise, inculpata a solicitat obligarea părții civile să-i pună la dispoziție terenul primit în schimb. Or, câtă vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin repunerea părților în situația anterioară și date fiind limitele prezentului cadru procesual, o astfel de cerere poate fi formulată pe alte căi procedurale, și, în orice caz, fiind formulată după închiderea dezbaterilor s-a apreciat că nu poate fi primită.

Astfel că, constatând întemeiată în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă, în conformitate cu prevederile art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a admis acțiunea civilă conform dispozitivului sentinței recurate. Împotriva sentinței în termen legal au declarat recurs partea civilă și inculpata. Recurenta parte civilă C.E. a solicitat soluționarea cauzei pe fond de către Înalta Curte în acest ciclu procesual, a criticat hotărârea atacată pentru greșita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune, precum și pentru greșita rezolvare a laturii civile, solicitând obligarea inculpatei la atribuirea unui apartament în suprafața celui avut și a unui teren în aceeiași suprafață.

Inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive: Recurenta inculpată A.C.

a solicitat reducerea sumei reprezentând despăgubiri datorate părții civile de la 25.000 lei la modalitatea unei restituiri prin echivalent în sumă de 16764 lei pentru contravaloarea unei camere de cămin cu oficiu, reducerea valorii cheltuielilor acordate în sumă de 300 lei, la cele efectiv aparținătoare fazei procesuale în fond după casare, care nu pot cuprinde decât transportul la și de la localitatea de domiciliu, în măsura în care acestea vor fi dovedite, întrucât a fost dovedită doar suma de circa 100 lei, a mai solicitat compensarea prin deducere din suma ce se va stabili a fi datorată către partea civilă a valorii cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părții vătămate prin Decizia penală nr. 3193 din 29 octombrie 2009, a mai solicitat obligarea părții civile de a-l pune la dispoziție terenul primit în schimb urmare contractului de schimb din 30 mai 2002, întrucât aceasta nu poate păstra ambele obiecte ale schimbului, respectiv echivalentul prețului camerei de cămin dar și terenul primit în schimbul acesteia, a mai arătat că este prematură discutarea variantei restituirii în natură prin recunoașterea valabilității schimbului și consolidarea lui prin soluția de fond funciar, în raport de stadiul procesual al procesului pendinte de instanțele din Botoșani.

Examinând recursurile declarate de partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva sentinței instanței de fond, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 și 14 C. proc. pen., C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma: Cu privire la recursul părții civile C.E., Înalta Curte, reține că prin Decizia penală nr. 2420 din data de 03 iulie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis recursurile declarate de inculpata A.C. și de partea civilă C.E. împotriva sentinței penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava.

S-a casat sentința penală atacată și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A.C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. proc. pen. S-a făcut aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și s-a menținut obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanța de fond. S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării acțiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă C.E. Așadar în acest ciclu procesual nu poate fi analizată decât latura civilă a cauzei și numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale, astfel cum a fost statuat prin decizia mai sus enunțată cadru procesual care este limitat la soluționarea cererii părții civile privind acordarea de daune materiale.

În ceea ce privește cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea au fost acordate potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul admiterii parțiale a acțiunii civile, în tot sau în parte. Cum pretențiile părții civile au fost admise doar parțial, singurele cheltuieli ce au putut fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea prezentei cauze după casare. Astfel, Curtea, corect a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu procesual, un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava – C.T. și C.E. au înstrăinat ulterior camera de cămin dobândită prin schimb de la partea civilă, ea nemaifiind, așadar, la acest moment, în proprietatea lor, astfel că restabilirea situației anterioare faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu mai este, obiectiv, posibilă.

Așadar, instanța de fond în mod corect a procedat la despăgubirea părții civile, prin echivalent. Cu privire la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului înstrăinat, în suprafață de cea. 44 m.p., Înalta Curte, reține că, din analiza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 încheiat la Biroul Notarului Public E.R. și a încheierii de îndreptare eroare materială din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curții de Apel Suceava), rezultă că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoșani camera și oficiu, situate în municipiul Botoșani, , în Căminul de Nefamiliști al SC A. SA Botoșani. Suprafața și componența acestui imobil a rezultat din factura fiscală care face parte integrantă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare". Potrivit acestei facturi (f. 60 Dosar nr. 469/P/2006 al Curții de Apel Suceava), suprafața camerei cu oficiu este de 19,80 m.p., din care 10,80 m.p.

o reprezintă cea a camerei, iar 9 m.p. cea a oficiului cu debara. Prin urmare, la data încheierii contractului de schimb, acestea au fost actele avute la dispoziție de către inculpată, fiind astfel ținută să răspundă pentru un imobil construcții de această întindere, respectiv 19,80 m.p. Contravaloarea pentru diferența de suprafață, dacă se va dovedi realitatea celor susținute în acest sens de către partea civilă, nu-i poate fi imputată inculpatei, neexistând raport de cauzalitate între fapta acesteia și pretinsul prejudiciu. Cu privire la valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri, aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, astfel că, conform adreselor unor diverse agenții imobiliare, ea s-a situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 ds.

vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) și 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II). Botoșani (termene + studiu dosar), contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei, rezultând un cost total al deplasărilor de 324 lei. La acesta s-a adăugat suma de 16 lei apreciată de Curte ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate și depuse la dosar, rezultând un total de 340 lei. În mod corect nu s-au inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării și expedierii actelor înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât recursul declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a fost respins de către această instanță și nici cele generate de soluționarea Dosarului nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului lași, care vor putea fi solicitate în acel dosar.

Astfel că, reținând proporția în care cererile părții civile au fost admise, Curtea a obligat inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat temeinic actele și lucrările efectuate în cauză, din care a rezultat că sunt date condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru ca răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă. Astfel, prin fapta sa ilicită, constând în aceea că nu și-a exercitat diligent atribuțiile de serviciu printr-o temeinică analiză a actelor de proprietate ale familiei C. cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului, s-a creat părții civile o pagubă efectivă și certă izvorâtă din încheierea propriu-zisă a contractului de schimb.

Între fapta inculpatei și acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată totodată și vinovăția ei sub forma culpei civile. Cuantumul acestui prejudiciu încercat de către partea vătămată a fost corect evaluat. Înalta Curte, reține că nu se poate dispune obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil similar, întrucât: Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri bănești în măsura în care repararea în natură nu este cu putință.

Or, după cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003, coschimbașii C.F.D. Totodată, din declarația martorilor V.I. și N.V., audiați în cauză (declarația f. 59-60 ds. vol. ll),a reieșit că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000 lei vechi. Cum partea civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătățiri ale camerelor, Curtea a stabilit o medie a acestei valori prin prisma fluctuației actuale a pieței imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul cauzat ei sub acest aspect. A mai solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii chiriei aferente perioadei 2005 - 2006 și a unor sume reprezentând lipsa de folosință cu privire la bunul dobândit, însă aceste cereri nu au putut fi primite.

Astfel, de la data efectuării schimbului și până în prezent, partea civilă a avut folosința terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în condițiile în care a dobândit la schimb o suprafață virană. Cu privire la celelalte sume pretinse acestea nu au fost dovedite, neexistând legătură de cauzalitate între fapta inculpatei și acest pretins prejudiciu invocat de către partea civilă. Cu privire ia recursul inculpatei, Înalta Curte, reține că nu se pot compensa cheltuielilor judiciare cu cele la care partea civilă a fost obligată prin Decizia penală nr. 3193 din 09 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 5887/4/2009, întrucât potrivit dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., o astfel de compensare nu poate fi efectuată, pentru că nu sunt cheltuieli cauzate în același proces, soluția pronunțată în recurs fiind una de sine-stătătoare. Cu privire la solicitarea inculpatei de obligare a părții civile de a-i pune la dispoziție terenul primit în schimb, Înalta Curte, reține că nici această critică nu poate fi primită câtă vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin repunerea părților în situația anterioară și date fiind limitele prezentului cadru procesual, o astfel de cerere poate fi formulată într-un alt cadru procesual.

Cu privire la reducerea cuantumului despăgubirilor civile la care a afost obligată inculpata către partea civilă, Înalta Curte, a constatat că acesta a fost corect evaluat de către instanța de fond și a fost fundamnantat pe înscrisurile aflate la dosar, respectiv adresele unor agenții imobiliare, prin care s-a comunicat valoarea actuală de circulație a unei camere de cămin, fără îmbunătățiri, valori situate între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 ds. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) și 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II). Față de aceste considerente, apreciind că soluția pronunțată în cauză este legală, temeinică și corect motivată în fapt și în drept, văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursurile declarate de partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva sentinței penale nr. 52 din 04 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori ca nefondate, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga recurentele la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă C.E. și inculpata A.C. împotriva sentinței penale nr. 52 din 04 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2010.