ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2389/2010

A

supra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 18

aprilie 2006, reclamantele S.(născută C.)C.L. și C.N.C. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta P.O.D.V., să se dispună de către instanță lăsarea în

deplină proprietate și posesie a imobilului din București, sector 1 și a

terenului aferent de sub construcție. In drept, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

La

data de 7 iunie 2006, pârâta P.O.D.V. a formulat cerere de chemare în garanție

a Primăriei municipiului București.

Judecătoria sectorului 1

București, prin sentința civilă nr. 17142 din 14 noiembrie 2006 a admis

excepția de inadmisibilitate. A respins acțiunea principală privind pe

reclamantele S.C.L. și C.N.C. ca inadmisibilă. A respins cererea de chemare în

garanție ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a

reținut că reclamantele au formulat acțiunea în revendicare ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu formează obiectul legii

speciale de reparație. S-au avut în vedere caracterul special și derogator de

la dreptul comun al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și prevederile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. S-a apreciat totodată că acțiunea este

inadmisibilă și față de împrejurarea că la 22 iulie 2006, autorul reclamantelor

a depus notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru

imobilul în litigiu, fără a face cunoscut instanței modul în care Comisia

locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a răspuns la respectiva notificare.

Apelul declarat de

reclamante împotriva sentinței judecătoriei a fost admis de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 586 A din 4 mai 2007. A fost

desființată hotărârea atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a reținut că dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu reglementează nici o cauză legală de împiedicare a

foștilor proprietari să revendice de la actualii deținători chiriași -

cumpărători ai imobilelor preluate abuziv de stat, pentru ca o astfel de

acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. să fie inadmisibilă. îngrădirea

exercițiului acțiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a însuși

dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, cu atât

mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre fostul

proprietar și deținătorul actual al imobilului preluat de către stat, respectiv

chiriașul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, dispozițiile art.

6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză.

Soluția tribunalului a rămas

definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâta

P.O.D.V. împotriva deciziei nr. 586 A din 4 mai 2007.

După desființarea cu

trimitere, prin sentința civilă nr. 13836 din 30 octombrie 2008, Judecătoria

sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale. A declinat

cauza în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

S-a reținut de către

judecătorie că imobilul revendicat (apartament la mansardă și terenul aferent)

a fost evaluat de expertul numit în cauză, D.P., la suma de 510.891 lei,

potrivit raportului de expertiză, astfel încât, în raport de dispozițiile art.

2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența soluționării cauzei în

primă instanță aparține tribunalului.

Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, prin sentința nr. 639 din 28 aprilie 2009 a admis excepția

necompetenței materiale a tribunalului. A declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. A constatat ivit

conflictul negativ de competență motiv pentru care a înaintat dosarul Curții de

Apel București, în vederea soluționării acestuia.

A reținut că potrivit art.

112 alin. (3) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă

obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când

aceasta este cu putință. Prin urmare, în situația în care nu se prețuiește de

către reclamant obiectul litigiului, urmează ca instanța să stabilească

valoarea acestuia, în vederea determinării competenței materiale, prin

raportare la valoarea obiectului litigiului la data introducerii acțiunii și nu

ulterior, la data administrării probei.

In speță, judecătoria nu a

invocat excepția de ordine publică a necompetenței materiale, apreciindu-se

competentă a judeca acțiunea, pe care a respins-o ca inadmisibilă. Nici

ulterior, la judecarea apelului și respectiv recursului nu a fost invocat

aspectul necompetenței materiale a primei instanțe.

Tribunalul a constatat

astfel că necompetența materială a judecătoriei, chestiune de ordine publică a

fost verificată și stabilită în

mod irevocabil, intrând, pe o parte în puterea lucrului judecat, iar pe

de altă parte, urmează a fi menținută în acest fel conform principiului

non

reformatio in pejus.

S-a mai reținut totodată că

tribunalul a verificat valoarea obiectului litigiului la data introducerii

acțiunii și nu la data efectuării expertizei tehnice, constatând că acesta este

de 408.727 lei.

Potrivit art. 18

1

C. proc. civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la

competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul

valorii aceluiași obiect.

Regulatorul de competență a

fost stabilit de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin sentința

nr. 45 din 19 octombrie 2009 în favoarea Tribunalului București.

S-a reținut că este de

necontestat că valoarea imobilului în litigiu este de peste 500.000 lei,

potrivit raportului de expertiză aflat la filele 47-56 ale dosarului nr.

6863/299/2008 al Judecătoriei sectorului 1 București și că valoarea inițială

indicată de parte la depunerea acțiunii se situa sub acest plafon.

Î

n speță, s-a vădit însă că

prețuirea reclamantelor a fost fundamental incorectă și disproporționată,

respectiv de 1308,33 lei față de 510.891 lei, valoarea reală a imobilului la

care ulterior a achiesat și pârâta.

Nu s-a putut reține

autoritatea de lucru judecat privitor la competență, întrucât judecătorii care

au soluționat speța în diverse grade de jurisdicție nu au fost sesizați de

părți și nici nu s-au sesizat din oficiu cu privire la aspecte ce țin de

competența materială în funcție de valoarea obiectului cererii.

Î

mpotriva acestei ultime

hotărâri au declarat recurs reclamantele C.C.N. și S.(fostă C.)C.L., întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței

atacate, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în primă

instanță în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Au invocat ca și chestiune

prealabilă aspectul potrivit căruia din dispozitivul sentinței atacate lipsește

instanța în favoarea căreia s-a stabilit competența de soluționare.

Au arătat că în mod greșit

și nelegal s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

tribunalului, în raport de valoarea stabilită de expert, fără a ține cont că

același expert, prin precizările făcute a recunoscut că aceasta era valoarea de

circulație a imobilului la momentul efectuării expertizei și nu la momentul

sesizării instanței de

j

udecată. In

aceeași completare la raportul de expertiză s-a făcut prețuirea de către

expertul contabil a valorii imobilului revendicat la momentul sesizării

instanței cu judecata pricinii, stabilindu-se că aceasta este în sumă de

408.727 lei.

Recursul este întemeiat

urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Referitor la motivul de

recurs, invocat ca și chestiune prealabilă, vizând aspectul potrivit căruia

dispozitivul hotărârii atacate nu coincide cu minuta, respectiv din dispozitiv

lipsește instanța în favoarea căreia s-a stabilit competența soluționării

cauzei, se reține că acesta nu vizează motive de nelegalitate, conform

exigențelor art. 304 C. proc. civ., putând face obiectul unei cereri de

îndreptare eroare materială. In plus, se reține că o atare cerere de îndreptare

eroare materială a și fost formulată în cauză.

Î

n ceea ce privește motivele

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se retine

că obiectul cererii de chemare îl constituie acțiunea în revendicarea

imobilului situat în București, sector 1.

Prin cererea de chemare în

garanție a Primăriei municipiului București formulată de pârâta P.O.D.V.,

aceasta a arătat că prețul de vânzare al apartamentului a fost de 1308,33 lei,

iar reclamantele nu au indicat o altă valoare a imobilului revendicat.

Art. 112 C. proc. civ.

precizează elementele pe care trebuie să le conțină cererea de chemare în

judecată, iar la pct. 3 din articol se stipulează că în cuprinsul acesteia se

va indica obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului,

atunci când prețuirea este cu putință.

Așadar, cererea de chemare

în judecată este actul procedural prin care reclamantul, punând în mișcare

acțiunea civilă și, totodată, de regulă, învestind instanța cu soluționarea ei,

își formulează pretențiile față de cel chemat în judecată, solicitând concursul

instanței pentru satisfacerea lor. Introducerea cererii de chemare în judecată

produce o serie efecte procedurale, cât și unele efecte substanțiale, asupra

fondului dreptului, unul din acestea fiind sesizarea sau învestirea instanței

cu soluționarea litigiului.

Se retine că instanța,

respectiv Judecătoria sectorului 1 București a soluționat, în primul ciclu

procesual, acțiunea, în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă,

constatându-și astfel competența.

Totodată art. 18 C. proc.

civ. stipulează că instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la

competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul

valorii aceluiași obiect.

Din cuprinsul art. 112 pct.

3 C. proc. civ. nu poate rezulta deci o altă concluzie decât aceea că valoarea

interesului este cea „prețuită" de reclamant în cererea de chemare în

judecată, așadar la momentul cererii introductive de instanță. Totuși, ulterior

acestui moment, însăși legea permite reclamantului să „mărească sau să

micșoreze câtimea obiectului cererii", fără ca astfel să se considere că a

fost modificată cererea, art. 18

1

din cod aducând o precizare

scadentă. Prin urmare, stabilirea competenței se face prin cererea introductivă

de instanță, această cerere „legând instanța".

In plus, se reține că

potrivit completării la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic

judiciar D.P. (filele 13-18 dosar nr. 49207/3/2008 al Tribunalului București,

secția a IV-a civilă), valoarea de circulație a imobilului în litigiu la data

introducerii acțiunii a fost stabilită ca fiind de 408.727 lei, sub limita

pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b ) C. proc. civ.

Pentru cele ce preced, se va

admite recursul reclamantelor și se va modifica sentința atacată în sensul

stabilirii competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantele C.C.N. și S.(C.)C.L. împotriva sentinței nr. 45 din 19 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică

sentința în sensul că stabilește competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 aprilie 2010.