ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2613/2010

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr.

21039/3/2009, Curtea de Apel București, secția I penală, printre alte măsuri,

în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3)

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.N.D. (fiul

lui I. și A.).

Pentru a dispune astfel, instanța a

constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu

s-au schimbat, astfel încât măsura arestării preventive a inculpatului apare ca

fiind legală și temeinică, fiind dispusă cu respectarea condițiilor prevăzute

de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, a formulat recurs inculpatul, solicitând judecarea sa în stare de

libertate.

Examinând hotărârea atacată, sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată în cauză

fiind legală și temeinică.

Din actele și lucrările dosarului,

se reține că recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest

preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin.

(1), (2) și (5) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de

art. 290 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.,

constând în aceea că în data de 28 noiembrie 2006 s-a prezentat la sediul

B.R.D. - G.S.G. - Sucursala Constanța de unde a ridicat, în numerar, în două

tranșe sumele de 10.000 lei și 180.000 lei, utilizând o carte de identitate

falsificată prin înlocuirea fotografiei titularului (atât al contului, cât și

al cărții de identitate) M.V.

Prin sentința penală nr. 262/ F din

1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a II-a penală, l-a condamnat pe

inculpatul M.N.D. pentru faptele reținute în sarcina sa, aplicându-i o pedeapsă

rezultantă de 6 ani închisoare.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel și inculpatul, fază procesuală în care, după cum s-a menționat,

Curtea de Apel București, secția I penală, a menținut starea de arest, în

temeiul art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen.

Potrivit acestor dispoziții legale,

în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice,

periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune menținerea arestării preventive.

În cauză temeiurile de drept în baza

căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de 12 martie

2009, l-au constituit lit. a) și lit. f) ale art. 148 C. proc. pen., întrucât

inculpatul s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală și una

din infracțiunile săvârșite este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

În mod corect a reținut instanța de

apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care au

determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Înalta Curte apreciază că aceste

temeiuri continuă să existe având în vedere regimul sancționator stabilit de

lege pentru infracțiunile presupus săvârșite de recurenți, pericolul concret pe

care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin

crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă,

pericol care rezultă din natura și gravitatea faptelor, din modalitatea în care

se reține că ar fi fost comise, precum și din datele care caracterizează

persoana inculpatului (este recidivist și nu desfășoară o activitate utilă).

Nu în ultimul rând, se constată că

există probe de natură să contureze presupunerea rezonabilă participării

recurentului inculpat la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat și

condamnat în primă instanță.

Împrejurarea că în cauză a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce

atingere principiului prezumției de nevinovăție, limitarea libertății

persoanei, în speță, încadrându-se prevederile legale.

În consecință, în raport de

pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de inculpați, Înalta

Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia,

motiv pentru care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul M.N.D.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii din 18

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 21039/3/2009 (1142/2010).

Obligă recurentul inculpat la 200

lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 iunie 2010.