ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2613/2010

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 18 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009, Curtea de Apel București, secția I penală, printre alte măsuri, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.N.D. (fiul lui I. și A.). Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, astfel încât măsura arestării preventive a inculpatului apare ca fiind legală și temeinică, fiind dispusă cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, solicitând judecarea sa în stare de libertate.

Examinând hotărârea atacată, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată în cauză fiind legală și temeinică. Din actele și lucrările dosarului, se reține că recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., constând în aceea că în data de 28 noiembrie 2006 s-a prezentat la sediul B.R.D. - G.S.G. - Sucursala Constanța de unde a ridicat, în numerar, în două tranșe sumele de 10.000 lei și 180.000 lei, utilizând o carte de identitate falsificată prin înlocuirea fotografiei titularului (atât al contului, cât și al cărții de identitate) M.V.

Prin sentința penală nr. 262/ F din 1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a II-a penală, l-a condamnat pe inculpatul M.N.D. pentru faptele reținute în sarcina sa, aplicându-i o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare. Împotriva acestei sentințe a formulat apel și inculpatul, fază procesuală în care, după cum s-a menționat, Curtea de Apel București, secția I penală, a menținut starea de arest, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Potrivit acestor dispoziții legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune menținerea arestării preventive.

În cauză temeiurile de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de 12 martie 2009, l-au constituit lit. a) și lit. f) ale art. 148 C. proc. pen., întrucât inculpatul s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală și una din infracțiunile săvârșite este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În mod corect a reținut instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul sancționator stabilit de lege pentru infracțiunile presupus săvârșite de recurenți, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura și gravitatea faptelor, din modalitatea în care se reține că ar fi fost comise, precum și din datele care caracterizează persoana inculpatului (este recidivist și nu desfășoară o activitate utilă). Nu în ultimul rând, se constată că există probe de natură să contureze presupunerea rezonabilă participării recurentului inculpat la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat și condamnat în primă instanță.

Împrejurarea că în cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, limitarea libertății persoanei, în speță, încadrându-se prevederile legale. În consecință, în raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de inculpați, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul M.N.D. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii din 18 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009 (1142/2010). Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 iunie 2010.