ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2270/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2270/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din

data de 21 mai 2010 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 21039/3/2009 (1142/2010), a dispus în temeiul art. 300

2

C. proc.

pen., rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., menținerea stării

de arest preventiv a inculpatului M.N.D. (fiul lui I. și A., arestat în baza M.A.P.

nr. 55/UP din 12 martie 2009, emis de Tribunalului București, secția l penală.

Pentru a

dispune astfel instanța a reținut următoarele:

Prin

rechizitoriul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, înregistrat

sub nr. 3153/P/2007, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest

preventiv, a inculpatului M.N.D. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.

26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., constând în aceea că

împreună cu alți inculpați, în luna noiembrie 2006, prin falsificarea de

documente de identitate, acte bancare, prezentare sub identități false la

funcționarii B.R.D., au solicitat și retras sume importante de bani, art. 26

rap. la art. 288 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în luna noiembrie

2006, a pus la dispoziția AN, fotografia sa tip CI., pe baza căreia s-a

întocmit, în fals, cu datele de identificare ale părții vătămate M.V., dar cu

fotografia învinuitului.document de identitate folosit la săvârșirea infracțiunilor

descrise mai sus, uz de fals, faptă prev. și ped. de art. 291 cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, a

folosit CI. cu datele de identificare ale părții vătămate M.V., dar cu

fotografia învinuitului, în două rânduri, și a indus în eroare funcționarii

B.R.D. - Sucursala Constanța.obținând suma de 180.000 RON, respectiv 10.000 RON.

Prin

încheierea din data de 12 martie 2009, Tribunalul București, secția I penală,

dată în Dosarul nr. 9907/3/2009, s-a dispus arestarea și emiterea mandatului de

arestare preventivă nr. 55/UP din 12 martie 2009, pe numele inculpatului M.N.D.,

pe o perioadă de 29 zile, de la 12 martie 2009, până la 09 aprilie 2009, măsură

ce a fost prelungită,succesiv, până la data de 07 iunie 2009, reținându-se

că.există indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către acesta a faptelor

pentru care este cercetat și că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prev.deart.

148 lit. a) și f) C. proc. pen., întrucât acesta a fugit, ori s-a ascuns. În scopul

de a se sustrage de la urmărirea penală, iar lăsarea lui în libertate prezintă

pericol pentru ordinea publică în raport de circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea

concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează

aceste fapte.cuantumul mare al prejudiciului cauzat și nerecuperarea acestuia

de la inculpat.

Față de disp.

art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța are obligația să verifice, în tot cursul judecății, inclusiv în căile

de atac, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, procedând conform art. 160

b

C. proc. pen.

În speță,

analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, astfel

încât măsura arestării preventive a inculpatului apare ca fiind legală și

temeinică, fiind dispusă cu respectarea condițiilor prev. de art. 143 C. proc. pen.

și art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În cauză, s-a

constatat că există indicii temeinice și probe, în sensul prev. de art. 143 C. proc.

pen., care să justifice presupunerea rezonabilă în sensul vinovăției

inculpaților, respectiv: plângerea părții vătămate, declarațiile inculpatului,

declarațiile martorilor I.L.A., V.A.E., B.I., C.M., C.T., raportul de

constatare tehnico - științifică grafoscopică, procesul verbal de recunoaștere

a inculpatului după planșa foto, procesul verbal de confruntare, procesul

verbal de prelucrare înregistrări, sistem de supraveghere B.R.D. - Sucursala

Constanța, proces verbal de vizionare a înregistrării, process- verbal de

ridicare documente, în original, proces verbal de ridicare a fotografiei

inculpatului, adrese emise de partea vătămată, formulare originale întocmite de

inculpat.j

Totodată,

Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpatului, este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestuia

în libertate, prezintă un pericol concretpentru ordinea publică prin

sentimentul de insecuritate pe care I-ar provoca în rândul societății civile,

raportat la natura și gravitatea faptelorce i s-au reținut în sarcină, și

modalitatea concretă și organizată de a acționa, prin inducerea în eroare a

funcționarilor băncii, ca urmare a folosirii de înscrisuri și acte de

identitate false, caracterul repetat al faptei, cuantumul mare al

prejudiciului, circumstanțele personale ale inculpatului (recidivist, ultima

condamnare fiind de 5 ani, din care a executat doar 3 ani, fără ocupație, fără

loc de muncă, existând riscul ca.odată pus în libertate, să săvârșească fapte

ilicite, pentru a-și asigura mijloacele de subzistență).

Împotriva acestei

încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul M.N.D.

La termenul

de astăzi 09 iunie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii

arestării preventive și judecarea inculpatului în stare de libertate,

considerând că acesta nu poate influența cursul judecării cauzei, solicitând ca

instanța să aibă în vedere faptul că nu sunt întrunite cumulativ cerințele

prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv temeiurile avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, a arătat că inculpatul

a fost trimis în judecată și condamnat pentru complicitate considerând că

pericolul social este mai redus decât la autor. A solicitat înlocuirea măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Examinând

recursul declarat de inculpatul M.N.D. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Înalta Curte

reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Cu privire la

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea, Înalta Curte, constată că la instanța de apel nu a fost

formulată o astfel de cerere, încheierea recurată vizând doar menținerea

măsurii arestării preventive, astfel încât nu poate fi analizată această cerere

în ciclul procesual al recursului, câtă vreme instanța de apel nu s-a pronunțat

pe o astfel de cerere.

Astfel,

procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv

în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

b

C. proc.

pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea

preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea

de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea

de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța

constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea

de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,

instanța menține prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpatului nu s-au

schimbat.

Alegerea și

menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de

gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au

comis, etc.

Privită din

perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al

infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, s-a raportat

și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele

produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen

și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea

procesuală a apelantului inculpat.

Prin lăsarea

în libertate a inculpatului s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială

de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ

asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar

constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea

gravitate sunt judecate în libertate.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate

apelanților-inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței

(de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura

în care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacția

particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a

societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza

dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și

în prezent, infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat

inculpatul de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele

produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real și

actual pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea

„stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de

fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5

pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.

II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se

la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri

penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și

la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul

inculpatului și comportamentul autorităților competente(decizia C.E.D.O. din 31

martie 1998).

Referitor la

determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța

europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este

acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit

dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data

deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată,

potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință,

Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în

sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care

emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă

penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante"

privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza

Hozee c. Olandei).

Cât privește

data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru

calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este

data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat

(decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea

Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca

acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie

1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând

aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpați nu a

putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art.

5 parag. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale

pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii

arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții.

Pentru toate

aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate, în

această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o stare de

insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică și

că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f)

C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin

intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe administrate,

acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea pericolului concret

pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii

arestului preventiv al inculpatului.

Desigur că în

aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu

gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului,

trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi

ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpat, cât și a

urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea

unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă

intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a

unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea

măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea

stării de arest a inculpatului s-a considerat a fi justificată și prin prisma art.

5 parag. 1 din C.E.D.O., inculpatul fiind condamnat chiar nedefinitiv de o

instanță de judecată independentă și imparțială.

Așadar, Înalta

Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este

justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Constatând că

sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300

2

și ale art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit.

a) și c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii de ședință din data de 21 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009

(1142/2010).

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpatul M.N.D. va fi obligat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii de ședință

din data de 21 mai 2010 a Curții de Apel București, secția l-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 21039/3/2009 (1142/2010).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 09 iunie 2010.