ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1242/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea Ministerului

Finanțelor Publice, (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) de

a deschide credite bugetare pentru plata sporului de 15%, respingând ca atare

acest capăt de cerere și a respins excepția lipsei de interes cu

privire la capătul de cerere având ca obiect suspendarea Ordinului nr. 1472/2009,

admițând totodată, în parte, acțiunea formulată de

reclamanții R.E.M., S.E.M. și P.I., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; pe cale de

consecință a dispus suspendarea ordinului mai sus menționat,

emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, până la soluționarea pe fond a

acțiunii și a obligat pârâtul să emită un ordin pentru

plata sporului de confidențialitate de 15% pentru reclamanți.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, având în vedere dispozițiile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 că, o astfel de cerere de suspendare poate fi

formulată de orice persoană vătămată printr-un act

administrativ, fiind neîntemeiată excepția lipsei de interes

invocată în cauză.

Pe fondul pricinii s-a apreciat că,

în speță, sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr.

554/2004 privind existența cazului bine justificat și prevenirea unei

pagube iminente, astfel cum sunt definite aceste noțiuni prin

dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea contenciosului

administrativ, iar prin decizia nr. 500 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov s-a recunoscut reclamanților dreptul de a cere Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție să emită un ordin privind plata sporului de

confidențialitate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În acest sens, s-a reiterat excepția

lipsei de interes în promovare a acțiunii, cu motivarea că ordinul

atacat fiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, suspendarea

lui odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în

totalitate, dată fiind existența mai mult hotărâri

judecătorești având același obiect.

S-a mai susținut că, în

speță, nu sunt îndeplinite condițiile, cumulativ, impuse de art.

14 din Legea nr. 554/2004 întrucât, pe de o parte nu se poate susține

existența unei îndoieli serioase în privința legalității

actului, atâta vreme cât prin emiterea acestui ordin se suspendă plata,

mai precis se amână plata unor drepturi salariale, din motive strict

financiare, ordinul fiind emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe de altă parte nu se poate vorbi despre

existența unei pagube de vreme ce reclamanții sunt beneficiari ai

unor hotărâri judecătorești ce vor fi executate în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009.

În sfârșit, s-a apreciat că, în

mod nelegal, s-a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui

ordin în sensul solicitării intimaților, prin aceasta instanța

de fond depășind atribuțiile puterii judecătorești

și încălcând dispozițiile constituționale privitoare la

separația puterilor în stat, ca urmare a adăugării la textul de

lege al O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 27/2006.

Recursul este fondat în sensul și

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește excepția

lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că

această excepție este neîntemeiată, atâta vreme cât nu s-a

făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat

prin hotărâri opozabile reclamanților și în condițiile în

care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană

vătămată prin acte administrative beneficiază de acest

drept, cu condiția de a face dovada îndeplinirii condițiilor,

cumulativ, impuse de textul de lege.

Pe fondul pricinii se constată

că așa cum corect a reținut prima instanță,

intimații reclamanți au făcut dovada îndeplinirii în

speță a condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ, respectiv, cazul bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente, constând în aceea că, pe de o parte,

printr-un act administrativ emis la 2 iulie 2009 s-a intervenit retroactiv în

plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie

2009, încălcându-se astfel principiul neretroactivității, iar

dreptul intimaților nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr.

71/2009, care reglementează plata unor sume restante, și pe de

altă parte actul atacat a avut ca efect diminuarea patrimoniului

intimaților, provocându-le astfel un prejudiciu material viitor și

previzibil.

Pe de altă parte, Curtea

constată că, admițând primul capăt de cerere al acțiunii

introductive, referitor la suspendarea actului administrativ cu nr. 1472 din 2

iulie 2009, act ce viza modificarea unilaterală și în alte

condiții decât cele legale a raporturilor de muncă, în sensul

diminuării retribuției cuvenite, instanța de fond a greșit

atunci când a obligat pârâtul să emită un alt ordin prin care să

autorizeze includerea sporului în discuție.

Pentru rațiuni juridice de

identitate, atunci când s-a considerat că pârâtul nu era abilitat să

emită un ordin prin care să diminueze retribuția

reclamanților, nici corelativ nu putea fi obligat să emită un

act prin care să o includă deoarece obligația sa de plată a

salariului integral, ca efect al suspendării, este „ope lege”.

În consecință instanța va

modifica soluția instanței de fond în sensul că va înlătura

obligația recurentului pârât de a emite un ordin de plată a sporului

de confidențialitate de 15%, pentru intimații reclamanți,

reținând în rest celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge capătul de cerere din acțiune

de obligare a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de plată a

sporului de confidențialitate de 15% pentru reclamanți.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 martie 2010.