ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1242/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice, (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) de a deschide credite bugetare pentru plata sporului de 15%, respingând ca atare acest capăt de cerere și a respins excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect suspendarea Ordinului nr. 1472/2009, admițând totodată, în parte, acțiunea formulată de reclamanții R.E.M., S.E.M.

și P.I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; pe cale de consecință a dispus suspendarea ordinului mai sus menționat, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea pe fond a acțiunii și a obligat pârâtul să emită un ordin pentru plata sporului de confidențialitate de 15% pentru reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, având în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 că, o astfel de cerere de suspendare poate fi formulată de orice persoană vătămată printr-un act administrativ, fiind neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată în cauză.

Pe fondul pricinii s-a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, astfel cum sunt definite aceste noțiuni prin dispozițiile art. 2 lit. t) și ș) din Legea contenciosului administrativ, iar prin decizia nr. 500 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov s-a recunoscut reclamanților dreptul de a cere Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un ordin privind plata sporului de confidențialitate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În acest sens, s-a reiterat excepția lipsei de interes în promovare a acțiunii, cu motivarea că ordinul atacat fiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, suspendarea lui odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitate, dată fiind existența mai mult hotărâri judecătorești având același obiect.

S-a mai susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile, cumulativ, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 întrucât, pe de o parte nu se poate susține existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului, atâta vreme cât prin emiterea acestui ordin se suspendă plata, mai precis se amână plata unor drepturi salariale, din motive strict financiare, ordinul fiind emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe de altă parte nu se poate vorbi despre existența unei pagube de vreme ce reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești ce vor fi executate în condițiile O.U.G. nr. 71/2009.

În sfârșit, s-a apreciat că, în mod nelegal, s-a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin în sensul solicitării intimaților, prin aceasta instanța de fond depășind atribuțiile puterii judecătorești și încălcând dispozițiile constituționale privitoare la separația puterilor în stat, ca urmare a adăugării la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 27/2006. Recursul este fondat în sensul și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată că această excepție este neîntemeiată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanților și în condițiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiția de a face dovada îndeplinirii condițiilor, cumulativ, impuse de textul de lege.

Pe fondul pricinii se constată că așa cum corect a reținut prima instanță, intimații reclamanți au făcut dovada îndeplinirii în speță a condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, respectiv, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, constând în aceea că, pe de o parte, printr-un act administrativ emis la 2 iulie 2009 s-a intervenit retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009, încălcându-se astfel principiul neretroactivității, iar dreptul intimaților nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, care reglementează plata unor sume restante, și pe de altă parte actul atacat a avut ca efect diminuarea patrimoniului intimaților, provocându-le astfel un prejudiciu material viitor și previzibil.

Pe de altă parte, Curtea constată că, admițând primul capăt de cerere al acțiunii introductive, referitor la suspendarea actului administrativ cu nr. 1472 din 2 iulie 2009, act ce viza modificarea unilaterală și în alte condiții decât cele legale a raporturilor de muncă, în sensul diminuării retribuției cuvenite, instanța de fond a greșit atunci când a obligat pârâtul să emită un alt ordin prin care să autorizeze includerea sporului în discuție. Pentru rațiuni juridice de identitate, atunci când s-a considerat că pârâtul nu era abilitat să emită un ordin prin care să diminueze retribuția reclamanților, nici corelativ nu putea fi obligat să emită un act prin care să o includă deoarece obligația sa de plată a salariului integral, ca efect al suspendării, este „ope lege”.

În consecință instanța va modifica soluția instanței de fond în sensul că va înlătura obligația recurentului pârât de a emite un ordin de plată a sporului de confidențialitate de 15%, pentru intimații reclamanți, reținând în rest celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge capătul de cerere din acțiune de obligare a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de plată a sporului de confidențialitate de 15% pentru reclamanți. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.