ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 249 din 11

iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 926/111/2008 al Tribunalului

Bihor, secția comercială, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantele B.F., B.R. și B.L. împotriva pârâtei SC G.A. SA

București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de

27.500 euro către reclamante. Totodată pârâta a fost obligată

să plătească la bugetul local al statului suma de 3.249 lei cu

titlu de taxă judiciară de timbru și la 9.000 lei cheltuieli de

judecată către reclamante.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut în esență,

că reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 27.500

euro reprezentând indemnizația de asigurare ca urmare a producerii

riscului asigurat prin polița de călătorie în

străinătate emisă de pârâtă la data de 14 iunie 2007.

Astfel, arată

tribunalul, între antecesorul reclamantelor și pârâtă s-a încheiat

polița de asigurare în străinătate, în varianta de asigurare

pentru șofer, în baza căreia pârâta s-a obligat să plătească

despăgubirea până la nivelul sumelor prevăzute în

poliță, în condițiile plății de către asigurat a

primei de asigurare, în conformitate cu art. 1 din poliță.

Ca urmare a producerii

riscului asigurat, respectiv, decesul asiguratului, tribunalul a apreciat ca

fiind întemeiată solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtei la plata

diferenței despăgubirilor datorate, având în vedere că aceasta a

achitat contravaloarea transportului în țară al defunctului.

Au fost înlăturate

apărările pârâtei în sensul că suma de 30.000 euro, menționată

în polița de asigurare, reprezintă limita superioară a sumei de

poate fi achitată ca despăgubire în ipoteza procedurii riscului asigurat,

cu motivarea că din cap. 2 pct. 2 paragraful 4, rezultă

fără echivoc faptul că suma asigurată pentru varianta de asigurare

a antecesorului reclamantelor era de 30.000 euro, indiferent de

teritorialitate.

De altfel, reține prima

instanță, fiind un contract de prestări servicii, pârâta având

calitatea de comerciant potrivit art. 74 din Legea nr. 296/2004 era

obligată să prevadă clauze contractuale clare, fără

echivoc, în caz contrar acestea urmând a fi interpretate în favoarea

consumatorului în conformitate cu prevederile art. 76 din lege.

Apelul formulat de

pârâtă a fost admis prin decizia nr. 115 din 2 decembrie 2008 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ, cu consecința modificării sentinței în întregime,

în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.

Pentru a proceda în acest

mod, instanța de apel a reținut că, în realitate, nu s-a produs

riscul asigurat avut în vedere de polița de asigurare, pentru că

decesul asiguratului a survenit ca urmare a unui accident vascular acut și

nu ca urmare a unui „accident”, definit prin art. 1 din Condițiile de

asigurare privind polița, ca fiind un eveniment datorat unei cauze

fortuite, violente și exterioare care a avut ca rezultat decesul. Or,

actele de constatare medico-legală confirmă faptul că persoana

decedată nu a prezentat leziuni externe, cauza morții este naturală,

accidentul vascular având probabil origine cardiacă.

În aceste condiții,

concluzionează instanța de apel, singurul risc asigurat care s-a

produs este transportul în țară al decedatului, obligație

îndeplinită de pârâtă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele B.F., B.R. și B.L., care după

prezentarea stării de fapt și a conținutului poliței de

asigurare, invocă motive de nelegalitate, a căror dezvoltare face

posibilă încadrarea acestora în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În mod concret recurentele

invocă faptul că instanța de apel a argumentat admiterea apelului

prin două considerente care se exclud reciproc, reținând, pe de o

parte că decesul a survenit din cauze naturale, nefiind urmarea unui

accident, și pe de altă parte că, polița de asigurare nu

asigura în nicio ipoteză decesul persoanei.

Contrar celor reținute,

arată recurentele, decesul este un risc asigurat și producerea

acestuia a declanșat începutul executării contractului de asigurare,

fapt recunoscut prin executarea de către asigurator a transportului

decedatului în țară. Totodată, este eronată susținerea

instanței de apel potrivit căreia moartea s-a produs în mod natural,

pentru că în sensul medicinei legale, moartea subită, ce intervine în

mod rapid și neașteptat, în stare de sănătate aparentă

este considerată un accident și nu o moarte naturală ce se

produce ca urmare a încetării funcțiilor vitale prin uzura lor

progresivă.

Prin urmare, precizează

recurentele decesul suferit de asigurat ca urmare a unui accident, constituie

un risc asigurat astfel cum este definit prin art. 17 pct. 1 din Condițiile

de asigurare privind polița de călătorie în

străinătate, iar pârâta datorează plata indemnizației de

asigurare.

De asemenea, eventualele

neclarități în privința clauzelor contractului de asigurare sunt

imputabile pârâtei, conform art. 1312 alin. (2) C. civ., care în calitate de

asigurator a formulat și dictat condițiile tipizate.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior

menționate, Curtea, constată că este fondat.

Potrivit art. 1 din

Condițiile de asigurare privind polița de călătorie

riscurile asigurate, constau, printre altele, în „decesul suferit de asigurat

ca urmare a unui accident și transportul în România al asiguratului

decedat”, accidentul fiind definit drept un „eveniment datorat unei cauze fortuite,

violente și exterioare care produce vătămări corporale (...)

ori are ca rezultat decesul”.

Apoi, prin cap. 4 art. 17

pct. 2 din aceleași condiții, se menționează evenimentele

intervenite independent de voința asiguratului, care sunt considerate accidente,

respectiv, înecul, inhalarea de gaze sau vapori ori consumul de alimente care

conțin materiale corozive sau otrăvitoare etc.

În speță, riscul

asigurat, și care s-a produs a constat în decesul asiguratului ca urmare a

unui accident ce se încadrează în categoria celor avute în vedere și

definite ca atare în Condițiile de asigurare, ca fiind un eveniment care a

avut drept un astfel de rezultat.

Din această

perspectivă, enumerarea din art. 17 pct. 2 din evocatele Condiții, a

evenimentelor ce pot fi considerate accidente, are, în mod evident un caracter

exemplificativ și nu restrictiv, astfel încât nu există niciun temei

pentru excluderea accidentului din litigiu din sfera celor care determină

producerea efectelor contractului de asigurare.

În altă ordine de idei,

în categoria riscurilor asigurate, pârâta a inclus, „decesul suferit de

asigurat ca urmare a unui accident și transportul în România în caz de

deces”, această din urmă obligație fiind, de altfel

îndeplinită, ceea ce are semnificația faptului, că în realitate,

nu s-a contestat producerea riscului asigurat. Ca urmare, în sarcina pârâtei,

există și obligația de a plăti indemnizația de

asigurare, potrivit art. 13 pct. 6, art. 18 pct. 1 și art. 18 pct. 3 din

Condițiile de asigurare până la nivelul convenit prin polița de

asigurare.

În concluzie, pentru

considerentele menționate anterior, Curtea reține că decizia

recurată este nelegală, astfel încât ca urmare a admiterii

recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi modificată, în

sensul respingerii apelului pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții B.F., B.R. și B.L. împotriva deciziei nr. 115/2008 - A/C

din 2 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia

atacată în sensul că respinge apelul pârâtei SC G.A. SA

București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 2 februarie 2010.