ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1617/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1617/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Bihor prin sentința nr. 540

din 14 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 4608/111/2008, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.B.F. E. SRL - Italia, împotriva pârâtei SC G.A. SA

București. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 218.600 EURO cu

titlu de despăgubiri, în echivalent lei la cursul zilei din data plății, precum

și cheltuieli de judecată în cuantum de 6000 EURO în echivalent lei la cursul

zilei din data plății.

Instanța de fond pentru a hotărî

astfel, a reținut următoarele :

Între pârâtă, în calitate de

asigurator, societatea de leasing C.L. – Italia, în calitate de asigurat, și

reclamantă, în calitate de utilizator, s-a încheiat la data de 22 mai 2006

Polița de Asigurare pentru Echipamente și Aparatură Electronică nr. 9014351W,

cu o perioadă de valabilitate de un an, respectiv până la 22 mai 2007, suma

asigurată fiind de 237.800 Euro. Conform poliței, asigurarea s-a făcut pentru

toate riscurile, bunurile asigurate erau formate din echipamente electronice

staționare și portabile, iar la rubrica amplasarea riscului s-a trecut SC M.R. SRL

Oradea, județul Bihor, iar în anexa poliței sunt enumerate bunurile care fac

obiectul asigurării.

La data de 5 martie 2007, în

prezența reprezentanților reclamantei și pârâtei s-a încheiat procesul verbal

de constatare a daunelor la clădiri și bunuri prin care s-a reținut că în

noaptea de 2 martie 2007 bunurile reclamantei aflate la sediul SC M.R. SRL din

Oradea, au fost furate, mai puțin camera climatică, în valoare de 19.200 Euro,

aspect ce rezultă și din inventarul bunurilor furate efectuat de către

reclamantă.

Conform contractului de leasing

financiar încheiat între reclamantă și C.L. – Italia, costul de achiziție al

bunurilor a fost de 198.166,26 Euro.

Societatea de leasing printr-un fax

din data de 19 iunie 2008, i-a comunicat pârâtei că autoriza plata sumei

aferentă daunei produse prin furt către reclamantă întrucât aceasta a achitat

integral valoarea contractului de leasing, iar printr-o altă înștiințare din

data de 2 septembrie 2008 i-a comunicat pârâtei că reclamanta a plătit și

TVA-ul aferentă bunurilor, cota acesteia fiind în Italia de 20%.

La data de 22 mai 2008 reclamanta a

expediat pârâtei o invitație la conciliere prealabilă în temeiul art. 720

1

C. proc. civ., având ca obiect repararea pagubei produse prin furtul bunurilor.

Cu ocazia concilierii prealabile care a avut loc la data de 5 iunie 2008 s-a

încheiat un proces verbal, semnat de către reprezentanții părților, prin care

pârâta a declarat că nu contestă calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

la plata despăgubirilor, însă a solicitat depunerea de către aceasta din urmă a

unor documente justificative. Reclamanta a răspuns acestei solicitări, depunând

la data de 16 iulie 2008 documentele solicitate. Pârâta și-a schimbat însă poziția

ulterior depunerii actelor, refuzând plata sumei pe motiv că nu s-a dovedit

producerea riscului asigurat.

Legat de producerea riscului

asigurat, s-a constatat că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Oradea nr. 1519/P din 14 martie 2008 s-a dispus trimiterea în

judecată a 5 persoane pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat sau

complicitate la această infracțiune, trei dintre inculpați fiind cercetați în

stare de arest preventiv. S-a reținut în cuprinsul actului de sesizare a

instanței că cele 5 persoane au participat la furtul bunurilor reclamantei din

noaptea de 2 martie 2007, aflate la sediul SC M.R. SRL din Oradea, și că doi

dintre inculpați au avut o atitudine sinceră, recunoscând săvârșirea faptei și

dând informații pentru lămurirea cauzei menținându-se atitudinea și pe

parcursul judecății, recunoscând de asemenea săvârșirea faptei, așa cum rezultă

din declarațiile depuse în copie la dosar de către reclamantă.

Este adevărat că în cauza penală nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, însă examinând cuprinsul contractului

încheiat între părți instanța a constatat că părțile nici nu au stabilit că

dovada producerii evenimentului trebuie făcută numai prin hotărâre

judecătorească definitivă. Conform contractului, reclamanta avea obligația în

cazul producerii riscului asigurat de a anunța în scris organele abilitate în

termen de 3 zile de la producerea riscului asigurat și de a solicita eliberarea

documentului constatator, respectiv a procesului verbal de constatare a daunelor

(art. 18). Reclamanta și-a îndeplinit aceste obligații, iar pârâta însăși a

procedat la constatarea daunelor pe care nu le-a contestat nici cu ocazia

concilierii prealabile, cum de altfel nu a contestat nici calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la despăgubiri.

S-a reținut astfel că reclamanta a

făcut dovada riscului asigurat, iar în ceea ce privea calitatea sa de persoană

îndreptățită la despăgubiri, s-a apreciat că reclamanta are această calitate.

Astfel, este adevărat că în

cuprinsul condițiilor generale de asigurare, la art. 2, se prevede că

asigurarea este prestată pentru locația asigurată specificată în poliță, precum

și pentru bunurile asigurate dacă acestea sunt mutate sau transportate în

interiorul locației asigurate, iar în cuprinsul poliței la rubrica amplasarea

riscului s-a trecut SC M.R. SRL, Oradea, județul Bihor, însă din examinarea

sistematică a clauzelor contractuale rezulta că părțile au avut în vedere, ca

locație pentru depozitarea bunurilor, sediul SC M.R. SRL. Această societate

și-a avut, într-adevăr sediul în Oradea, însă printr-o hotărâre din data de 20

aprilie 2006 acesta s-a schimbat la adresa din Oradea. Schimbarea a fost

operată la Registrul Comerțului la data de 27 aprilie 2006, iar polița de

asigurare s–a încheiat la data de 22 mai 2006. De altfel, printr-un fax trimis

reclamantei de către societatea de leasing la data de 18 aprilie 2006 s-a

specificat că sediul legal al SC M.R. SRL este în Oradea, județul Bihor, iar

fabrica este situată în aceeași localitate.

În consecință, s-a apreciat că

părțile au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M.R. SRL

care s-a schimbat cu puțin timp înainte de încheierea poliței, pe parcursul

negocierilor dintre părți așa cum rezulta din corespondența dintre părți, și

doar din eroare s-a trecut vechiul sediu în cuprinsul poliței și că această

împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligația de plată a despăgubirilor.

Prin decizia nr. 85 din 20 octombrie

2009, Curtea de Apel Oradea a respins excepția inadmisibilității apelului și a

admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC G.A. SA cu sediul în București, în

contradictoriu cu intimata reclamantă SC A.B.F. E. SRL cu sediul procedural

ales în Oradea, Județ Bihor, împotriva sentinței nr. 540/COM din 14 mai 2009

pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul

că, a respins acțiunea introdusă de reclamanta SC A.B.F. E. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, având ca obiect despăgubiri.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei

suma de 5.612,20 lei cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de Apel Oradea pentru a pronunța

această decizie a reținut, r

eferitor la excepția inadmisibilității apelului, că aceasta este neîntemeiată,

drept urmare a respins-o, iar din actele depuse la dosar s-a reținut că, sentința

a fost executată urmare a începerii executării silite, pârâta plătind și

cheltuieli de executare (filele 26-30 din dosarul de apel) și nu voluntar,

situație în care nu s-a putut reține că a achiesat la hotărârea apelată.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că,

motivele de apel sunt întemeiate întrucât, din Polița de Asigurare pentru

Echipamente și Aparatură Electronică încheiată între părți și asiguratul C.L.

S.p.A. Italia la 22 mai 2006 rezultă că locația asigurată era SC M.R. SRL Oradea,

județ Bihor (fila 6 din dosarul de fond).

La cererea asiguratului adresată

asiguratorului la 6 martie 2006 utilajele asigurate trebuiau instalate la SC M.R.

SRL (deținută în proporție de 100% de A.B.F. E. SRL) cu sediul în Oradea județ

Bihor (filele 174, 175 din dosarul de fond).

Și reclamantei i s-a comunicat la 18

aprilie 2006 că bunurile vor fi instalate la societatea SC M.R. SRL având

sediul legal în Oradea județul Bihor.

În această adresă care n-a fost

adusă și la cunoștința asiguratorului mai este făcută mențiunea că fabrica este

situată în aceeași localitate, Oradea, județ Bihor, România, dar nu rezultă că

bunurile ar fi trebuit instalate la fabrică, ci la SC M.R. SRL având sediul

legal pe str. P. nr. 11(fila 177 din dosarul de fond).

De asemenea din Polița de Asigurare

rezultă că asiguratul a luat cunoștință despre cuprinsul contractului de

asigurare, a fost de acord cu conținutul lui și că l-a primit, iar asiguratorul

s-a obligat să plătească despăgubirea în baza contractului de asigurare

potrivit prevederilor Condițiilor Generale de Asigurare, a Condițiilor

Particulare, a Cererii Chestionar și a Actelor Declarative anexate poliței,

toate făcând parte integrantă din contractul de asigurare.

Or, din Condițiile Particulare de

Asigurare art. 2, rezultă că asigurarea corespunzătoare este prestată pentru

locația asigurată specificată în poliță.

Cum bunurile pretins a fi fost

furate nu se găseau în locația asigurată, specificată în poliță, instanța a

apreciat că apelanta asiguratoare nu poate fi obligată la despăgubire, decât

nesocotind prev. art. 969 C. civ. potrivit cărora convențiile legal făcute au

putere de lege între părți, iar față de această stare de fapt, instanța a

apreciat că nu se mai impune a analiza celălalt motiv de apel privind

producerea sau nu a furtului bunurilor dintr-o locație neasigurată.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, prin decizia nr. 1869 din 21 mai 2010 a admis recursul declarat de reclamanta SC A.B.F.E. SRL, împotriva deciziei nr. 85/C/-A din 20

octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului

aceleași instanțe.

Instanța Supremă, în considerentele

deciziei, a reținut că, apărările recurentei formulate în calea de atac a

apelului, nu au fost examinate în mod convingător și pertinent prin repunerea

faptelor în discuție, cu atât mai mult cu cât s-a pronunțat o soluție de

reformare a hotărârii date de prima instanță, și că, o protecție juridică a

părților în proces nu se putea realiza decât respectându-le deopotrivă dreptul

la o judecată echitabilă a procesului, principiul consacrat de art. 6 din CEDO.

S-a apreciat, prin urmare că

instanței de apel îi revenea obligația de a constata că se află în fața unui

contract de adeziune în care intenția urmărită de asigurator de a invoca

echivocul unei clauze a fost făcută cu scopul de a se exonera de plata

obligațiilor, iar asiguratul de a demonstra care i-a fost intenția și scopul

urmărit la încheierea asigurării pentru a obține plata despăgubirilor, și că,

interpretarea este o chestiune de fapt care poate fi invocată în fața unei

instanțe devolutive și de aceea curtea de apel, ca instanță cu astfel de

atribuții de judecată, trebuia să se concentreze pe identificarea intenției

comune a părților în legătură cu locul unde se aflau bunurile asigurate, din

moment ce expresia amplasarea riscului, prin indicarea societății asigurate și

a fostului sediu, crea dubii cu privire la identitatea dintre sediul societății

și locul efectiv de amplasare a bunurilor.

S-a mai reținut că nu s-a clarificat

nici aspectul referitor la redactarea poliției în condițiile în care cel care aderă

la contract, este cel care contractează obligația, or toate acestea, puteau fi

analizate, ținând seama de împrejurările invocate de ambele părți, de poziția

contractuală a părților în care asiguratorul este profesionist și de natura

contractului, în măsura în care acesta a fost redactat de asigurator.

Nu este lipsit de relevanță, și un

alt aspect care trebuia dedus din susținerile părților, printr-o motivare

concretă și anume în ce măsură conținutul poliției și completarea acesteia a

ținut seama, nu doar de intenția reală a părților, ci și de buna-credință reclamată

în afaceri. Asupra chestiunii amplasării bunurilor, instanța de apel a făcut

trimitere la mai multe file din dosarul de fond, dar nu a observat că se

negocia asigurarea unor bunuri și că s-au asigurat bunuri care, așa cum rezultă

din rechizitoriul aflat la dosar, în momentul sustragerii au fost transportate

cu două autoutilitare, ceea ce constituia și un indiciu important asupra

posibilității reale de depozitare în alt loc decât la fabrică, prin urmare și

aceasta constituia o împrejurare importantă pentru determinarea voinței, atât

în legătură cu bunul asigurat cât și cu locul în care se aflau aceste bunuri.

Înalta Curte a reținut că, apărările

formulate în apel erau de natură, în măsura în care ar fi fost examinate și

această analiză s-ar fi regăsit în considerente, ca alături de criticile

intimatei apelante să lămurească un element esențial al asigurării de care

depindea plata despăgubirii, sau, dimpotrivă, se consolida refuzul de plată

practicat de intimata pârâtă, lipsind din considerentele deciziei, elementele

analizei care vizau aspecte de fapt ce nu au fost pe deplin stabilite.

Instanța, nu a reținut, critica

vizând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu a rezultat în mod

concret achiesarea intimatei la soluția instanței de fond, care în temeiul art.

720/8 C. proc. civ., era executorie și că nu este îndeplinită nici cerința art.

267 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se reține achiesarea la hotărârea primei

instanțe, în contextul arătat, neputându-se reține că intimata a renunțat

irevocabil la calea de atac și nici că a manifestat intenția de renunțare pe

parcursul judecării apelului.

Nu au fost reținute nici argumentele

vizând fondul cauzei, întrucât acestea nu se încadrează în motivul de

nelegalitate invocat, și nu în ultimul rând dacă s-ar admite că s-a pus în

discuție art. 37 din Legea nr. 32/2000, potrivit căruia, nici o faptă sau

omisiune a asiguratorului ori a agentului său la încheierea conținutului, nu-l

exonerează pe asigurător de plata despăgubirilor, nu s-a putut analiza în

concret această critică din perspectiva aplicării greșite a legii.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 95/C-A

din 5 octombrie 2010 a admis apelul declarat de pârâta SC G.A. SA București, în

contradictoriu cu reclamanta SC A.B.F. E. SRL Oradea, împotriva sentinței nr. 540/COM

din 14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.B.F. E. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA.

A respins cererea reclamantei

privind acordarea cheltuielilor de judecată în fond și a obligat reclamanta SC A.B.F.

E. SRL să-i plătească pârâtei suma de 5.612,20 lei cheltuieli de judecată în

apel.

În fapt, între societatea C.L. SPA

și G.A. SA, sucursala București, s-a încheiat un contract de asigurare,

materializat prin Polița de Asigurare pentru Echipamente și Aparatură

Electronică nr. 9014351 W din 22 mai 2006.

În baza acestui contract G.A. SA s-a

obligat să plătească despăgubirea până la nivelul sumelor prevăzute în poliță,

în condițiile plății de către asigurat a primei de asigurare, potrivit

prevederilor Condițiilor Generale de Asigurare, a Condițiilor Particulare, a

Cererii chestionar și a Actelor Declarații anexate poliței, toate făcând parte

integrantă din contractul de asigurare. În polița de asigurare se mai

stipulează că, asiguratul declară că a luat la cunoștință despre cuprinsul

contractului de asigurare, este de acord cu conținutul acestuia și l-a primit.

Prin adresa din 19 iunie 2008, emisă

de C.L., aceasta a autorizat ca plata aferentă daunei ce face obiectul poliței

de asigurare, să se facă către titularul contractului de leasing SI 120715 din

22 martie 2006, respectiv A.B.F. E.”SRL, deoarece a achitat integral valoarea

contractului de leasing.

Ca urmare a subrogării reclamantei

intimate, în drepturile care decurg din polița de asigurare și urmare a

producerii riscului asigurat, precum și a îndeplinirii cerințelor ce-i reveneau

asiguratului, în baza art. 18 din condițiile generale de asigurare, aceasta a

formulat o cerere prin care i-a solicitat pârâtei, în calitate de asigurator,

să instrumenteze dosarul de daună.

Prin adresa nr. 922 din 20 august

2008, asiguratorul SC G.A., i-a solicitat reclamantei să facă dovada producerii

riscului asigurat, respectiv să probeze sustragerea bunurilor asigurate, prin

depunerea unei sentințe penale definitive care să constate săvârșirea

infracțiunii de furt.

De asemenea, un alt motiv de refuz

pentru neîndeplinirea obligației ce-i incumba pârâtei, l-a constituit

neîndeplinirea cerinței ca bunurile ce formează obiectul riscului asigurat să

fie amplasate în momentul dispariției la locația asigurată.

În ceea ce privește riscul asigurat,

corect a apreciat instanța de fond că, deși în privința furtului nu s-a

pronunțat o hotărâre definitivă, în condițiile în care prin Rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea nr. 1519/P din 14 martie 2008, s-a

dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat

sau complicitate la această infracțiune, a 5 persoane care au participat la

furtul bunurilor reclamantei aflate la sediul SC M.R. SRL Oradea, persoane care

și-au recunoscut fapta, dovada producerii acestuia a fost făcută.

De altfel, potrivit art. 3 lit. a)

din Condițiile Generale de Asigurare, orice pierdere fizică nu va fi acoperită

de poliță, dacă echipamentul asigurat a fost pierdut datorită furtului , or cum

în convenția părților nu este precizat că singura dovada în acest sens, o

constituie existența unei hotărâri penale definitive și cum existența faptei

s-a constatat, nu se poate pune problema că în speță nu s-a produs riscul

asigurat.

Referitor la faptul că bunul

asigurat nu s-a aflat la locația asigurată, argumentele tribunalului pentru a

înlătura apărările pârâtei, sunt criticabile. În polița de asigurare se

menționează clar la rubrica amplasarea riscului asigurat, ca locație SC M.R. SRL,

Oradea, jud. Bihor, iar conform art. 2 lit. a) din Condițiile Generale de

Asigurare, asigurarea corespunzătoare este prestată pentru locația asigurată

specificată în poliță.

Așadar, din cuprinsul celor două

clauze contractuale însușite de părți, prin semnarea contractului, rezultă fără

putință de tăgadă că, pentru ca asiguratorul să suporte daunele materiale în

cazul producerii riscului asigurat, bunurile trebuia să fie amplasate la

locația prevăzută în polița de asigurare, respectiv la SC M.R. SRL, Oradea,

jud. Bihor.

În cauză, bunurile au fost sustrase

de la adresa SC M.R. SRL, Oradea, jud. Bihor și ca atare, în mod justificat pârâta

a refuzat plata despăgubirilor.

Susținerile reclamantei legate de

faptul că, imobilul de pe str. P., nr. 11, nu putea adăposti fizic echipamente

și aparatură electronică, deoarece are o suprafață de 5 mp, iar la momentul

semnării poliței de asigurare, sediul M.R. nu mai era la acea adresă, nu vor

putea fi avute în vedere, întrucât locația stipulată în polița de asigurare a

fost acceptată de către asigurat prin semnarea acesteia.

Propria neglijență a reclamantei, nu

poate fi invocată pentru realizarea unui drept, în condițiile în care era

interesul reclamantei ca la momentul preluării poliței de asigurare, aceasta să

fie conformă cu situația de fapt, or din acest punct de vedere, nu a întreprins

nici un demers.

Adresa la care se face referire în

considerentele sentinței și de care se prevalează și reclamanta A.B.F. E. SRL

Italia, respectiv faxul din 28 aprilie 2008 (fila 177 dosar tribunal), nu

reprezintă nicidecum o corespondență între aceasta din urmă și asigurător, ci

adresa C.L. către reclamantă, or, câtă vreme această nouă adresă nu a fost

notificată asigurătorului, nu se poate pune problema relei sale credințe în

executarea contractului, cu atât mai mult, cu cât potrivit principiului

simetriei actelor juridice, cum încheierea contractului este rezultatul voinței

celor două părți contractante, modificarea contractului nu se poate realiza

decât în același mod.

În privința corespondenței dintre

asigurator și societatea de leasing SC C.L. SRL, realizată prin e-mail-ul din 6

martie 2006, aceasta vizează o cerere, cotație acoperire asigurator și este

anterioară contractului. Cu toate acestea, chiar dacă în cuprinsul lui se

precizează că utilajele clientului italian, vor fi plasate la fabrica sa din

România, ulterior se precizează că utilajele vor fi instalate la: SC M.R. SRL

cu sediul în str. P., nr. 11.

Nu i se poate imputa asiguratorului,

nici nesocotirea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 32/2000, conform cărora,

nici o faptă sau omisiune a asigurătorului, ori a agentului său, constând în

încălcarea oricărei prevederi a prezentei legi, a legii aplicabile contractului

de asigurare și a condițiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, nu poate

fi invocată de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare.

În speță, nu s-a dovedit în nici un

fel o faptă sau omisiune a asigurătorului, constând în încălcarea condițiilor

de încheiere a contractului și a legii aplicabile, susținerile intimatei că,

asigurătorul avea datoria de a verifica locația asigurată, nerezultând din nici

o prevedere legală sau contractuală.

Chiar dacă, ne aflăm, în prezența

unui contract de adeziune, veridicitatea datelor înscrise în poliță și care îl

vizează pe asigurat, cade în sarcina celui din urmă, atâta vreme cât ne aflăm

în prezența unei clauze cât se poate de clare, care nu comportă discuții în

privința noțiunii de amplasare a bunurilor asigurate, neputând fi vorba în nici

un caz de o clauză abuzivă sau îndoielnică, cu atât mai mult cu cât condițiile

generale ale contractului de asigurare definesc locația asigurată ca fiind,

încăperile, clădirile sau localurile societății asiguratului, așa cum ele sunt

descrise în poliță, or în poliță este indicat, la rubrica amplasarea riscului,

SC M.R. SRL, str. P., nr.11.

Aspectele legate de faptul că

persoana juridică italiană a semnat o poliță numai în limba română, netradusă

în limba italiană, nu vor fi reținute, întrucât acestea sunt aspecte de fapt ce

puteau fi dovedite prin orice mijloc de probă de către intimata reclamantă, ea

avea interesul, iar astfel de probe nu au fost solicitate instanței, iar pe de

altă parte, în atare situație, asiguratul putea refuza semnarea poliței,

nefiind invocată nici o constrângere morală sau fizică a sa la încheierea

contractului.

Întrucât acțiunea reclamantei a fost

respinsă, nu se justifică acordarea cheltuielilor de judecată către aceasta în

primă instanță.

În baza art. 274 C. proc. civ., a fost

obligată reclamanta SC A.B.F. E. SRL la cheltuieli de judecată în apel, în sumă

de 5.612,20 lei, reprezentând taxă timbru.

Împotriva deciziei nr. 95/C-A din 5

octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, reclamanta

SC A.B.F. E.

SRL Italia, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea

recursului, în principal modificarea deciziei în sensul respingerii ca nefondat

a apelului pârâtei, iar în secundar casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului la aceiași instanță.

În criticile formulate,

recurenta-reclamantă a susținut în esență următoarele:

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în

rejudecare, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în sensul că

nu a respectat considerentele deciziei de casare nr. 1869 din 21 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu privire la noțiunea de amplasare a

riscului și natura contractului de adeziune a poliței de asigurare, cu referire

la art. 315 C. proc. civ. și, pe fond a aplicat greșit legislația din domeniul

asigurărilor la starea de fapt din cauză, respectiv art. 37 din Legea nr. 32/2000.

Recurenta a arătat că în speță, este

vorba despre un contract de adeziune, care deși nu a fost negociat, a fost

totuși semnat de reprezentantul asiguratului, care în esență fiind cetățean

italian, reprezentant al unei persoane juridice italiene, nu a înțeles ce a

semnat, nefăcându-se nicăieri dovada traducerii conținutului poliței.

Pe de altă parte, același reprezentant

al asiguratului, deși a semnat polița de asigurare, nu a semnat și Condițiile

de Asigurare, la care face trimitere polița, astfel că instanța nu poate avea

certitudinea că aceste condiții au fost cele avute în vedere la semnarea

poliței, care este un contract de adeziune pretipărit de către asigurător, pe

care asiguratul l-a semnat cu bună credință.

Raportat la buna credință în afaceri

instanța de apel trebuia să o analizeze conform considerentelor deciziei de

casare a Înaltei Curți, dar instanța de apel nu a făcut nici o referire la

aceasta, deși societatea sa a invocat în rejudecare multiple aspecte cu privire

la buna credință a asigurătorului.

Asiguratul a precizat că a derulat

numeroase relații cu societatea mamă SC G.A. Italia pe teritoriul statului

italian și că a avut deplină încredere în relațiile comerciale derulate de mai

mult timp și fără nici un incident până la această poliță.

Instanța de apel a interpretat

trunchiat corespondența dintre părți, atâta timp cât s-a arătat că bunurile vot

fi instalate în fabrică, iar societatea M.R. este doar identificată cu sediul

său social de la acel moment, fiind contrar oricărei logici ca utilajele

industriale să fie instalate nu la fabrică ci la un sediu pur administrativ de

5 mp situat în Str. P.

Că în raport de corespondența

purtată e-mail-ul din 6 martie 2006 și faxul din 18 aprilie 2006, toate părțile

implicate au fost conștiente de faptul că bunurile asigurate vor fi instalate

în fabrica din Oradea, aparținând SC M.R. SRL.

La rubrica amplasarea riscului pe

polița de asigurare este trecut numele SC M.R. SRL care indică că bunurile se

vor afla în deținerea societății, sediul acesteia fiind numai un element de

identificare și nu o indicare a locului în care sunt amplasate utilajele ce fac

obiectul asigurării, din punct de vedere fizic fiind imposibilă amplasarea

utilajelor industriale în cauză, pe str. P. nr. 11 în Oradea, aspect dovedit de

probele administrate în cauză, poze, informații de la ORC, contractul de comodat din care reiese că în Str. P. nr. 11 Oradea avea în folosință 5 mp

pentru birou, alături de alte 12 firme.

Faptul că asigurătorul a trecut din

eroare în poliță adresa vechiului sediu al SC M.R. SRL nu este de natură să-l

exonereze pe acesta de răspunderea contractuală, conform art. 37 din Legea nr. 32/2000,

acesta neputându-și invoca propria culpă pentru a obține exonerarea de la

executarea unei obligații asumate.

Prin al doilea motiv de recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă critică

motivarea instanței de apel în pronunțarea deciziei nr. 95/C-A din 5 octombrie

2010, pe care o apreciază ca fiind superficială, că practic, instanța de apel a

reluat exact aceeași motivare ca cea din primul ciclu procesual, deoarece

aspectele cele mai relevante în cauză, pe care și-a întemeiat cererea de

chemare în judecată nu au fost analizate.

Intimata-pârâtă prin întâmpinarea

depusă la dosar a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

Recursul reclamantei este fondat.

Astfel se constată că deși instanța

de apel a stabilit în mod corect situația de fapt, aceasta a interpretat greșit

clauzele contractului și dispozițiile legale aplicabile în domeniul

asigurărilor.

În legătură cu primul motiv de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se

susține de către recurenta-reclamantă că decizia din apel s-a pronunțat cu

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de decizia nr. 1869

din 21 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, că

pe fond s-a aplicat greșit legislația din domeniul asigurărilor, cu referire la

art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu privire la amplasarea riscului și natura

contractului de adeziune a poliței de asigurare acesta este fondat.

Deși Curtea de Apel Oradea a reținut

că ne aflăm, în prezența unui contract de adeziune, că reclamanta a făcut

dovada riscului asigurat, aceasta a interpretat greșit condițiile generale ale

contractului de asigurare care definesc locația asigurată.

Esența prezentului litigiu este

reprezentată de determinarea voinței reale a părților din contractul de

asigurare prin raportare la principiul bunei credințe și având în vedere natura

contractului de asigurare.

Legislația asigurărilor, prevede o

fază precontractuală extrem de importantă, în cadrul căreia părțile sunt

obligate să se informeze reciproc cu privire la aspectele esențiale ale

contractului – art. 24 din Legea nr. 31/2000 și art. 13 din Legea nr. 136/1995,

fapt care nu s-a întâmplat în cauză, neexistând nici o dovadă a informării

asiguratului C.L. de către asigurătorul G. în acest sens.

Astfel, este adevărat că în

cuprinsul condițiilor generale de asigurare, la art. 2, se prevede că

asigurarea este prestată pentru locația asigurată specificată în poliță, precum

și pentru bunurile asigurate dacă acestea sunt mutate sau transportate în

interiorul locației asigurate, iar în cuprinsul poliței la rubrica amplasarea

riscului s-a trecut SC M.R. SRL Oradea, județul Bihor, însă din examinarea

sistematică a clauzelor contractuale rezulta că părțile au avut în vedere, ca

locație pentru depozitarea bunurilor fabrica situată în aceeași localitate, SC M.R.

SRL fiind doar identificată prin sediul său social. Această societate și-a

avut, într-adevăr sediul în Oradea, însă printr-o hotărâre din data de 20

aprilie 2006 sediul s-a schimbat la adresa din Oradea. Schimbarea a fost

operată la Registrul Comerțului la data de 27 aprilie 2006, iar polița de

asigurare s-a încheiat la data de 22 mai 2006. De altfel, printr-un fax trimis

reclamantei de către societatea de leasing la data de 18 aprilie 2006 s-a

specificat că sediul legal al SC M.R. SRL este pe str. P., nr. 11, Oradea,

județul Bihor, iar fabrica este situată în aceeași localitate.

Or, completarea greșită a poliței ca

urmare a nerespectării de către asigurător a obligației de informare, nu poate

atrage nulitatea poliței, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 37 din

Legea nr. 32/2000 care au prevăzut că, în situația în care ne aflăm în prezența

unui motiv de nulitate imputabil asigurătorului, acesta nu se poate prevala de

el.

Aspectele legate de faptul că

persoana juridică italiană a semnat o poliță numai în limba română, netradusă

în limba italiană, nu vor fi reținute întrucât acestea privesc situația de

fapt.

Cum în cauză reaua credință a

recurentei-reclamante nu a fost probată de asigurător, iar aceasta și-a achitat

prima de asigurare integral, iar prin procesul verbal de conciliere pârâta a

recunoscut valabilitatea poliței, neinvocând greșita locație, se apreciază că

părțile nu au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M.R. SRL

din str. P. nr. 11, care s-a schimbat cu puțin înainte de încheierea poliței,

pe parcursul negocierilor dintre părți așa cum rezultă din corespondența purtată,

și doar din eroare s-a trecut vechiul sediu în cuprinsul poliței și că această

împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligația de plată a despăgubirilor.

Așa fiind, cum potrivit art. 969

alin. (1) C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, se reține că pârâta datorează reclamantei despăgubirile

solicitate.

În ceea ce privește invocarea de

către recurenta - reclamantă a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. prin care se critică decizia din apel pe motiv că aceasta nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, acesta se reține ca neîntemeiat,

întrucât aspectele pe care reclamanta și-a întemeiat apărarea au fost analizate

prin prisma soluției pronunțate.

În contextul celor reținute, cum

criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate, sub aspectul celor expuse mai

sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va admite recursul reclamantei declarat împotriva deciziei nr. 95/C-A din 5

octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, care va fi modificată în sensul respingerii apelului pârâtei

declarat împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul

declarat de reclamanta SC A.B.F. E.

SRL Italia împotriva deciziei nr. 95/C-A

din 5 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelul

pârâtei SC G.A. SA București declarat împotriva sentinței comerciale nr. 540/COM

din 14 mai 2009 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 14

aprilie 2011.