ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1869/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Reclamanta SC A.B.F.E. SRL a chemat în judecată SC G.A. SA și a solicitat tribunalului să pronunțe o sentință prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de 218.600 Euro reprezentând despăgubiri generate de producerea riscului asigurat conform Poliței de asigurare pentru echipamente și aparatură electronică nr. 9014351 din data de 22 mai 2006. În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că riscul asigurat s-a produs la data de 2 martie 2007 când a avut loc un furt al tuturor echipamentelor care făceau obiectul poliței de asigurare mai puțin camera climatică, valoarea bunurilor fiind de 218.600 Euro.

A mai arătat că în urma plângerii penale au fost identificați autorii furtului care au fost trimiși în judecată și că a fost anunțată pârâta care a încheiat procesul verbal de constatare a daunelor din 5 martie 2007. Reclamanta a mai arătat că a încercat concilierea prealabilă iar pârâta prin adresa nr. 2008/2008 a contestat dovada producerii riscului apreciind că până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare în penal nu există proba furtului și nu se poate determina costul efectiv al bunurilor sustrase. În privința costului de achiziție al bunurilor, reclamanta a arătat că suma totală rezultă din contractul de leasing iar în privința dosarului penal, care nu a fost finalizat din motive procedurale, reclamanta a susținut că pârâta are la îndemână acțiunea în regres în măsura în care achită despăgubirea prevăzută în polița de asigurare.

Sentința nr. 540/COM/2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția comercială. Din examinarea actelor dosarului, Tribunalul a reținut că între pârâtă în calitate de asigurator SC C.I. în calitate de asigurat și reclamantă în calitate de utilizator s-a încheiat la data de 22 mai 2006, Polița de Asigurare pentru Echipamente și Aparatură Electronică nr. 901435 W cu o perioadă de valabilitate de un an, bunurile asigurate fiind echipamente electronice staționare și portabile, iar suma asigurată fiind de 237.800 Euro. A mai reținut prima instanță că riscul asigurat s-a produs la 2 martie 2007 când au fost sustrase bunurile reclamantei care se aflau la M. SRL Șos. Borșului conform inventarului trimis de reclamantă și SC M. SRL societății pârâte.

Soluția tribunalului a avut în vedere faptul că s-a achitat costul de achiziție al bunurilor și autorizarea plății sumei aferente daunei produse prin furt către reclamantă urmare achitării integrale a valorii contractului de leasing. Din conținutul procesului verbal de conciliere, tribunalul a tras concluzia că nu a fost contestată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la plata despăgubirilor. În privința riscului asigurat, tribunalul a reținut că pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat au fost trimise în judecată 5 persoane, iar sustragerea, potrivit rechizitoriului s-a realizat de la sediul SC M. SRL din Oradea, Șos. Borșului. În acest context s-a stabilit că, riscul asigurat s-a produs, că autoritățile au fost sesizate în termen și, ca urmare, s-a întocmit procesul verbal de constatare a daunelor.

Verificarea condițiilor generale de asigurare a determinat concluzia că asigurarea viza locația specificată în poliță, respectiv SC M. SRL str. Postăvarului Oradea însă, din examinarea sistematică a clauzelor contractuale a rezultat, că bunurile SC M. SRL din 20 aprilie 2006 se aflau în Șos. Borșului și nu în str. Postăvarului cum s-a indicat în polița de asigurare, care s-a încheiat la 22 mai 2006, ulterior schimbării sediului la ultima adresă. Această eroare, potrivit instanței, a fost adusă la cunoștința pârâtei prin faxul din 18 aprilie 2006 în care s-a menționat că „fabrica” este situată în Șos. Borșului.

Aceste înscrisuri au format convingerea tribunalului că părțile au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M. SRL care s-a schimbat cu puțin timp înainte de încheierea poliței, pe parcursul negocierilor dintre părți, așa cum a rezultat din corespondența dintre acestea și că trecerea vechiului sediu în cuprinsul poliței a fost rezultatul unei erori. În final, prima instanță a apreciat că această împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligația de plată a despăgubirilor în sumă de 218.000 Euro. În consecință, acțiunea a fost admisă iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 218.000 Euro cu titlu de despăgubiri în echivalent lei la cursul de la data plății precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 Euro în echivalent lei și, respectiv la 11.214,40 lei reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

Apelul. Decizia Curții de Apel. Împotriva sentinței nr. 540/ COM din 14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor a declarat apel pârâta SC G.A. SA București prin care a criticat soluția instanței de fond pentru nerespectarea convenției părților în legătură cu stipulația locației asigurată. Schimbarea locației și comunicarea acestei schimbări reclamantei s-a apreciat de apelantă ca nefiind o apărare ce trebuia avută în vedere. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 85/C/2009 pronunțată, la data de 20 octombrie 2009, a admis apelul reclamantei și a schimbat sentința fondului în sensul respingerii acțiunii reținând în considerente că asigurătorul s-a obligat să plătească despăgubirea în baza contractului de asigurare potrivit prevederilor Condițiilor Generale de Asigurare, a cererii chestionar și a actelor declarative anexate poliței toate făcând parte din contractul de asigurare.

Cum bunurile nu se găseau la locația asigurată s-a stabilit că nu sunt îndeplinite cerințele contractuale pentru acordarea despăgubirilor iar celelalte critici nu au mai fost analizate. Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 85/ C din 20 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanta SC A.B.F.E. SRL în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În susținerea criticilor aduse deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora autoarea a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC G.A. SA București. În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta a susținut că nu i-au fost analizate apărările, dovedite cu actele aflate la dosar, din care rezultă fără echivoc faptul că la data încheierii poliței de asigurare pentru echipamente și aparatură electronică era deja operată schimbarea sediului social al SC M. SRL din Oradea str. Postăvarului în Șos. Borșului unde se aflau amplasate echipamentele electronice ce au fost asigurate. Cum schimbarea sediului a fost operată și în Registrul Comerțului, de la data respectivă a devenit opozabilă și terților. Recurenta a mai criticat și faptul că în motivare, în scurtele considerente ale deciziei, nu s-a făcut nicio referire la apărările prin care s-a arătat că în camera 5 din Str. Postăvarului care era un sediu exclusiv administrativ și nu operațional nu s-au desfășurat niciodată activități productive.

Deși a demonstrat că practic bunurile nu au fost depozitate și nici nu puteau fizic să fie depozitate în Str. Postăvarului nu s-a regăsit în considerente nicio referire la aceste apărări. În lipsa combaterii acestor susțineri recurenta a considerat că nu se putea pronunța o soluție de respingere în fond a pretențiilor formulate în fața tribunalului, bazată pe o motivare superficială sau insuficientă. Cel de-al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat pe faptul că intimata pârâtă și-a manifestat în mod expres voința de a plăti sumele stabilite prin sentința instanței de fond, astfel că la data de 25 iunie 2009 era demarată executarea silită, plata sumei stabilită de instanță urmând să fie făcută de bunăvoie, după indicarea contului de plată.

Recurenta a apreciat că din corespondența purtată rezultă fără echivoc faptul că intimata a achiesat tacit la executarea sentinței astfel că apelul era inadmisibil. În argumentarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a mai susținut că indicarea greșită a locației pentru bunurile asigurate aparține intimatei pârâte care a trecut din eroare în poliță vechiul sediu al SC M. SRL. Această eroare potrivit recurentei nu-l exonerează de răspundere pe asigurător, art. 37 din Legea nr. 32/2000 precizând expres că nicio faptă sau omisiune a asigurătorului sau agentului în legătură cu încheierea contractului nu poate fi invocată de asigurător pentru anularea clauzelor contractului de asigurare, or, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 32/2000.

De asemenea, a considerat că nimic nu-l împiedica pe asigurator să verifice amplasamentul bunurilor asigurate. Față de aceste argumente, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite respingerea apelului declarat de pârâta intimată și menținerea sentinței pronunțată de tribunal în primă instanță. Intimata prin întâmpinare în legătură cu motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., a susținut că asigurarea a fost încheiată pentru încăperile, clădirile sau localurile societății așa cum sunt descrise în poliță. În acest sens a făcut trimitere la Condițiile Generale de Asigurare secțiunea „Alte definiții” Locația Asigurată. În raport de aceste condiții, intimata a precizat că nu există identitate între adresa specificată prin contractul de asigurare drept locație a bunurilor și cea în care bunurile s-au aflat efectiv, fiind indiferent dacă acest loc era la sediul social al intimatei, la un sediu secundar, la un punct de lucru sau un depozit.

Din punctul său de vedere, recurenta este culpabilă pentru neindicarea corectă a locației reale a bunurilor asigurate. De asemenea a considerat că pe parcursul procesului recurenta nu a dovedit că intenția sa, ori a asiguratului SC C. SpA la încheierea contractului ar fi fost să declare ca locație a bunurilor adresa la care se afla „fabrica”. Și critica argumentată pe dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost combătută de intimată care a arătat că executarea sumei prevăzută în sentința Biroului Executor Judecătoresc a fost făcută în cadrul procedurii de executare și nu prin voință proprie, sens în care a citat art. 720 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii.

Pe fond a apreciat că nu s-au încălcat prevederile art. 969 C. civ., întrucât bunurile pretins furate nu se găseau în locația asigurată, indicată în poliță. Decizia Înaltei Curți. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În temeiul acestui motiv, recurenta a reproșat, instanței de apel faptul că decizia nu a fost fundamentată pe aspecte relevante care ar fi condus la o cu totul altă soluție. Din analiza deciziei recurate prin prisma acestui motiv, Înalta Curte observă că în adevăr, apărările recurentei formulate în calea de atac a apelului nu au fost examinate în mod convingător și pertinent prin repunerea faptelor în discuție cu atât mai mult cu cât s-a pronunțat o soluție de reformare a hotărârii de prima instanță.

În contextul arătat protecția juridică a părților în proces nu se putea realiza decât respectându-le deopotrivă dreptul la o judecată echitabilă a procesului constând printre altele și în „egalitatea armelor” cu respectarea egalității armelor indiferent de faptul că se aflau într-o cale de atac. Declanșarea căii de atac de către una din părțile în proces nu provoacă o examinare a temeiniciei și legalității soluției criticate numai din punctul de vedere al criticilor formulate ci și din punctul de vedere al apărărilor opuse acelor critici. Se apreciază astfel că în soluționarea apelului nu s-a respectat dreptul la o judecată,,în mod echitabil”, principiu consacrat de art. 6 din Convenția C.E.D.O.

Revenind la speță. Apărarea recurentei în fața instanței de apel trebuia observată nu doar prin prisma argumentelor care sprijineau mijloacele de apărare ci și a scopului urmărit în raport de susținerile apelantei, intimata din acest recurs, de a lămuri înțelesul contractului de asigurare, în concret, a noțiunii din poliță, intitulată „Amplasarea riscului” care nu este explicitată fără dubiu în condițiile particulare ale contractului de asigurare. Prin urmare, îi revenea instanței obligația să constate că se afla în fața unui contract de adeziune în care intenția urmărită de asigurător de a invoca echivocul unei clauze a fost făcută cu scopul de a se exonera de plata obligațiilor, iar a asiguratului de a demonstra care i-a fost intenția și scopul urmărit la încheierea asigurării pentru a obține plata despăgubirilor.

Înalta Curte mai observă că interpretarea este o chestiune de fapt care poate fi invocată în fața unei instanțe devolutive, de aceea Curtea de apel ca instanță cu astfel de atribuții de judecată trebuia să se concentreze pe identificarea intenției comune a părților în legătură cu locul unde se aflau bunurile asigurate, din moment ce expresia „amplasarea riscului” prin indicarea societății asigurate și a fostului sediu crea dubii cu privire la identitatea dintre sediul societății și locul efectiv de amplasare a bunurilor. De asemenea nu s-a clarificat un alt aspect care ține de redactarea poliței în condițiile în care cel care aderă la contract, este cel care,,contractează obligația”. Or, toate aceste aspecte puteau fi analizate ținând seama de împrejurările invocate de ambele părți, de poziția contractuală a părților în care asigurătorul este profesionist și de natura contractului în măsura în care acesta a fost redactat de asigurător.

Nu este lipsit de relevanță și un alt aspect care trebuia dedus din susținerile părților printr-o motivare concretă și anume în ce măsură conținutul poliței și completarea acesteia a ținut seama nu doar de intenția reală a părților ci și de buna-credință reclamată în afaceri. Asupra chestiunii amplasării bunurilor instanța de apel a făcut trimitere la mai multe file din dosarul de fond dar nu observă că se negocia asigurarea unor bunuri, și că s-au asigurat bunuri care așa cum rezultă din Rechizitoriul aflat la dosar, în momentul sustragerii au fost transportate cu două autoutilitare ceea ce constituia și un indiciu important asupra posibilității reale de depozitare în alt loc decât,,la fabrică”.

Prin urmare și aceasta constituie o împrejurare importantă pentru determinarea voinței atât în legătură cu bunul asigurat cât și cu locul în care se aflau aceste bunuri. Or, această analiză nu se putea realiza formal prin interpretarea poliței de asigurare fără a se vedea care a fost înțelesul exact al „amplasării riscului”. În acest context nu este lipsit de relevanță să se distingă dacă aceasta este o clauză prestabilită, situație în care drepturile și obligațiile părților se exprimă contra proferentem sau, dimpotrivă, în favoarea asigurătorului, dacă respectiva clauză a fost negociată iar redactarea poliței nu a fost făcută de asigurător.

Față de cele ce preced se va reține că apărările formulate în apel erau de natură, în măsura în care ar fi fost examinate și această analiză s-ar fi regăsit în considerente, ca alături de criticile intimatei apelante să lămurească un element esențial al asigurării de care depindea plata despăgubirii sau, dimpotrivă, se consolida refuzul de plată practicat de intimata pârâtă. Lipsind din considerentele deciziei elementele analizei care vizau aspecte de fapt ce nu au fost deplin stabilite, critica va fi reținută ca întemeiată. Această concluzie se impune și în considerarea dreptului la un proces echitabil care în cauză se traduce prin neexaminarea apărărilor formulate în fața instanței de apel dar și pe lipsa de fundament faptic a soluției care nu permite în recurs să se realizeze un examen de legalitate dacă situația de fapt nu a fost deplin stabilită.

2. Cea de-a doua critică, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu va fi reținută întrucât nu rezultă în concret achiesarea intimatei la soluția instanței de fond, care în temeiul art. 720 8 C. proc. civ., era executorie. Dimpotrivă, corespondența dintre părți nefinalizată prin executare dacă se admite că aceasta este o renunțare implicită la căile de atac, nu a fost urmată de executare ci, executarea s-a realizat după întocmirea formelor de executare potrivit dispozițiilor procedurale. Totodată, este de reținut că nu este îndeplinită nici cerința art. 267 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se reține achiesarea la hotărârea primei instanțe. În contextul arătat nu se va putea reține că intimata a renunțat irevocabil la calea de atac și nici că a manifestat intenția de renunțare pe parcursul judecării apelului.

De asemenea, nu vor fi reținute nici argumentele care vizează fondul cauzei întrucât acestea nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat. Nu în ultimul rând dacă se admite că s-a pus în discuție art. 37 din Legea nr. 32/2000 potrivit căruia nicio faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său la încheierea conținutului nu-l exonerează pe asigurător de plata despăgubirilor, încă nu se va putea analiza în concret această critică din perspectiva aplicării greșite a legii. Așa cum s-a arătat în precedent, câtă vreme nu s-a stabilit în concret că soluția este fundamentată pe dezlegarea chestiunilor privind amplasarea riscului, ceea ce vizează interpretarea clauzei care a creat echivocul nu se poate trece la controlul legalității.

În consecință, față de cele ce preced potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (7) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.B.F. E. SRL ITALIA împotriva deciziei nr. 85/C/2009-A din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.