ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 627/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: P rin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 32757/3/2007, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.A.R.O. SA, solicitând instanței să constate nulitatea Protocolului final din data de 2 octombrie 2006 încheiat între părți. La data de 28 noiembrie 2007 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a B.R.D., sucursala Decebal, întrucât aceasta a semnat Protocolul a cărui nulitate se solicită. Prin sentința comercială nr. 9341 din 17 septembrie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.I. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC S.A.R.O.

SA și B.R.D. G.S.G., sucursala Decebal. În motivarea sentinței, instanța a reținut că prin polița de asigurare seria F nr. 519357 încheiată între reclamantă în calitate de asigurat și pârâtă în calitate de asigurator au fost asigurate echipamente electrice și electronice pentru totalul de 10.000.000 Euro reprezentând suma asigurată, prima de asigurare fiind de 7.000 Euro. Prin actul adițional nr. 758 din 20 octombrie 2005 suma asigurată s-a majorat cu 1.206.000 Euro, iar prima de asigurare suplimentară fiind de 627 Euro. La data de 10 martie 2006 s-a declanșat un incendiu în depozitul central al reclamantei iar prin „ Protocolul final” încheiat la data de 2 octombrie 2006 între SC R.I. SRL, SC O. SA și S.C.

B.R.D. S.A. (societate cu care reclamanta a încheiat mai multe contracte de credit) s-a stabilit că valoarea totală a despăgubirilor ca urmare a incendiului produs la depozitul central al reclamantei este de 1.600.000 Euro, sumă ce va fi virată în contul R. deschis la B.R.D. Susținerea reclamantei în sensul că acest protocol este lovit de nulitate pentru că s-a încheiat cu încălcarea legii, voința fiind afectată de vicii de consimțământ a fost înlăturată de instanță întrucât reclamanta deținea mai multe depozite și nu unul singur, garantarea împrumutului nefăcându-se doar cu marfa din depozitul asigurat. Deasemenea s-a reținut că din probele administrate nu rezultă că toată marfa se afla în depozitul afectat de incendiu, iar existența unui contract de credit nu poate argumenta pretinsa stare de necesitate.

Reclamanta nu a demonstrat că la data încheierii protocolului s-ar fi aflat în pragul falimentului (așa cum susține) datorită dezechilibrului financiar, cu atât mai puțin cu cât aceasta încheia în mod frecvent contracte de credit bancar, împrumutând diverse sume de bani, încheind cu Banca împrumutătoare contracte de garanție mobiliară și cesionarea sumei asigurate. Prin suma plătită de pârâtă în calitate de asigurator, reclamanta și-a redresat în totalitate activitatea comercială nesuportând pierderi. Deasemenea, instanța de fond a mai reținut că din probele administrate nu rezultă că pârâta O. ar fi întreprins vreun demers care să inducă reclamantei o puternică temere care să o determine să accepte o sumă mult mai mică decât cea cuvenită pentru prejudiciul suferit.

Este evident că B.R.D. a acordat creditul suplimentar tocmai în considerarea despăgubirii ce urma să fie plătită de pârâtă în baza poliței de asigurare și că reclamanta și banca au estimat corect valoarea despăgubirii. Nu a fost reținută nici susținerea privind nevalabilitatea cauzei actului juridic prin pretinsul caracter ilicit și imoral al protocolului întrucât scopul urmărit la încheierea contractului nu este prohibit de lege, nu este contrar bunelor moravuri și nici ordinii publice. Pârâta nu a urmărit niciun moment diminuarea patrimoniului reclamantei sau îmbogățirea sa fără justă cauză, în condițiile în care din cuprinsul actului juridic contestat rezultă că el a fost încheiat, prin acordul părților, cuantumul prejudiciului fiind stabilit de comun acord de părți.

Împotriva sentinței comerciale nr. 9341/2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a formulat apel reclamanta SC R.I. SRL, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 28 din 23 ianuarie 2009 de Curtea de Apel București. În motivarea deciziei menționate, instanța de apel a reținut că simplul fapt că suma din Protocolul final semnat la data de 2 octombrie 2006 este egală cu suma de 1,6 milioane Euro datorată de reclamantă în baza contractului nr. 148/2006 nu poate constitui o probă certă a stării de necesitate, în sensul că societatea de asigurare a profitat de acest aspect, încercând să obțină avantaje excesive de la reclamantă, atâta timp cât s-a probat că încheierea protocolului final a fost precedată de întâlniri și negocieri multiple între cele trei semnatare.

Nici lipsa de lichidități a reclamantei – apelante la data scadenței creditului nu a fost asimilată stării de necesitate întrucât lipsa de lichidități nu a fost dovedită efectiv iar faptul că în incendiul din 2006 au fost distruse mărfurile aflate în unul din depozite nu probează starea de insolvență invocată, atâta timp cât fondul de marfă cu care a fost garantată restituirea creditului, conform contractului de garanție mobiliară nr. 356/2006 cuprindea toate depozitele și magazinele apelantei - reclamante.

Luarea unor sume de bani cu titlu de împrumut presupune asumarea riscului existenței unor dificultăți financiare la data scadenței obligației de restituire, din diferite motive de natură economică, socială, contractuală sau ca urmare a survenirii unor evenimente păgubitoare astfel că nu a fost reținută apărarea apelantei - reclamante în sensul că existența obligației de restituire a împrumutului pe fondul unor dificultăți financiare i-a creat o stare de constrângere similară violenței, ca viciu de consimțământ, care a determinat-o să semneze protocolul final din data de 2 octombrie 2006, întrucât tocmai existența acestei obligații de restituire asumată contractual îl obliga pe debitor la luarea măsurilor de contracarare a dificultăților financiare eventuale de la momentul scadenței acestei obligații.

Deasemenea, instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost dovedită înțelegerea dintre cele două pârâte de a o frauda pe reclamantă, prin faptul că suma din protocol este identică cu suma din contractul de credit, întrucât această identitate nu probează în mod cert intenția de fraudare, iar pârâta B.R.D. avea dreptul la cesionarea sumelor cuvenite apelantei - reclamante în baza poliței de asigurare, tocmai conform contractului de credit, în ipoteza nerestituirii creditului. Reclamanta SC R.I. SRL a formulat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 28 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. în sensul că nu a verificat, în limitele cererii de apel situația de fapt și aplicarea legii, interpretând greșit normele legale ce reglementează cauza actului juridic. Astfel, scopul urmărit de pârâta O. la încheierea Protocolului a fost imoral și ilicit, având în vedere că a profitat de starea de necesitate în care se afla SC R.I. SRL, urmărind diminuarea despăgubirilor datorate, producând un prejudiciu în patrimoniul reclamantei constând în diferența între despăgubirile plătite și valoarea reală înregistrată în contabilitate și solicitată de către asigurat. Ca atare, singurul obiectiv urmărit de intimata – pârâtă O. a fost acela al acordării contravalorii despăgubirii vădit disproporționate față de prejudiciul produs în incendiu, în acest sens profitând de starea de necesitate în care se afla societatea reclamantă.

Reținerile instanței de apel referitor la faptul că starea de necesitate nu ar fi dovedită sunt mai mult decât neîntemeiate întrucât aceasta rezultă din înscrisurile depuse, respectiv notificările creditorilor, balanța contabilă, răspunsurile la interogatoriu, expertiza extrajudiciară și inexistența expertizei contabile menționate în Protocolul contestat, ca instrument de cuantificare a valorii despăgubirilor menționate în Protocol. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor legale privind cauzele de anulare a actului juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de consimțământ. Reclamanta SC R.I. SRL, la data semnării Protocolului contestat, se afla într-o stare de necesitate, caracterizată printr-o lipsă acută de lichidități pe fondul distrugerii în incendiu a stocului de marfă aflat în depozitul central, reprezentând peste jumătate din stocul total de marfă al societății.

De această stare de necesitate a profitat pârâta SC O. SA – care nu a fost de acord cu acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin producerea riscului asigurat, deși Polița de asigurare viza o sumă asigurată de 11.206.000 Euro. Protocolul contestat nu reprezintă voința liber exprimată a reclamantei SC R.I. SRL, în sensul renunțării la despăgubirea integrală conform cu prejudiciul produs, această voință fiind afectată de starea de necesitate dovedită, asimilată voinței ca viciu de consimțământ. Trebuie avut în vedere și scopul activității comerciale desfășurate de către reclamantă – respectiv obținerea de profit și principiul conform căruia actele unei persoane juridice sunt nule dacă nu sunt făcute în vederea realizării acestui scop.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată care au fost nejustificat de mari față de prestațiile efectuate. Intimata SC O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care solicită, în esență respingerea recursului, ca nefondat întrucât reclamanta – recurentă nu se afla într-o stare de necesitate la data încheierii Protocolului final, fapt ce rezultă și din datele oficiale publicate de Ministerul Finanțelor din care rezultă că SC R.I. SRL a încheiat exercițiul financiar aferent anului 2006 cu un profit substanțial și oricum este imposibil de asimilat stării de necesitate lipsa de lichidități sau chiar falimentul. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă vizează două ipoteze: 1. hotărârea recurată este lipsită de temei legal, avându-se în vedere acele situații în care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept. 2. hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii vizând situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera și spiritul lor” ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Astfel, prima critică vizând încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ. în sensul că instanța de apel nu a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 teza 1 C. proc. civ. dar susținerea recurentei este nefondată întrucât instanța de apel în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe respectând limitele învestirii sale iar respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată în apel a fost motivată corect de instanță ținând cont de petitul cererii de chemare în judecată respectiv „nulitatea Protocolului final din 2 octombrie 2006, ca urmare a viciilor de consimțământ”. Recurenta critică interpretarea probelor de către ambele instanțe dar reaprecierea probelor nu este posibilă în această fază procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Celelalte motive de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor ce reglementează cauza actului juridic, critica ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. Cauza sau scopul actului juridic constă în obiectul urmărit la încheierea unui asemenea act, fiind un element esențial care nu se confundă cu consimțământul. Cauza împreună cu consimțământul formează voința juridică fiind reglementată de dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 – 968 C. civ. Una din condițiile de valabilitate a cauzei – să fie licită și morală – este prevăzută expres de art. 966 C. civ. iar conținutul cauzei este precizat de art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice” dar atât doctrina cât și practica au stabilit că numai scopul mediat - cauza remota - poate fi ilicit.

În mod corect, având în vedere dispozițiile legale menționate nu s-a reținut scopul ilicit și imoral al Protocolului final încheiat de părți la data de 2 octombrie 2006 având în vedere și dispozițiile art. 967 C. civ. Protocolul încheiat de părți nu contravine dispozițiilor exprese privind ordinea publică și morala iar intimata O. nu a urmărit diminuarea patrimoniului reclamantei în condițiile în care părțile au încheiat actul juridic prin acordul părților, iar cuantumul prejudiciului prin producerea riscului asigurat a fost stabilit de comun acord de părți. „Disproporția vădită față de prejudiciul produs” invocată de recurentă prin raportare la suma asigurată nu poate fi asimilată „cauzei ilicite și imorale” ci leziunii ca viciu de consimțământ, iar domeniul de aplicare al leziunii este restrâns, atât din punct de vedere al persoanelor care pot invoca drept cauză de anulare, cât și din punct de vedere al actelor susceptibile de anulare.

Cuantificarea valorii despăgubirilor menționate în Protocol a fost făcută prin acordul părților, iar inexistența expertizei contabile nu poate afecta cauza actului juridic sau consimțământul părților, Protocolul final fiind un act juridic încheiat în condițiile art. 969 – 970 C. civ. Nici critica vizând interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale privind cauzele de anulare a actului juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de consimțământ nu este fondată. Violența ca viciu de consimțământ este reglementată de dispozițiile art. 953 – 958 C. civ.

iar starea de necesitate în care se găsește o persoană, care o determina să încheie un act juridice pe care altfel nu l-ar încheia, este asimilabilă violenței viciu de consimțământ, dar Protocolul final încheiat de părți a fost semnat de recurenta - reclamantă fără a putea fi reținut violența ca viciul de consimțământ întrucât reclamanta nu se afla într-o stare de necesitate iar partenerul contractual nu a profitat de această stare spre a obține avantaje excesive. Părțile au încheiat Protocolul final în urma multiplelor negocieri și întâlniri iar lipsa de lichidități la data scadenței creditului încheiat cu pârâta intervenientă B.R.D. nu poate fi asimilat stării de necesitate viciu de consimțământ, în condițiile cu care creditul suplimentar a fost acordat la o lună de la data producerii riscului asigurat, credit ce a permis reclamantei - recurente să-și continue activitatea.

Nu poate fi reținută starea de necesitate prin faptul că „la momentul semnării protocolului, recurenta avea un credit de 1.600.000 de Euro ce trebuia restituit”. Chiar dacă starea de necesitate nu este definită de Codul civil pornind de la starea de necesitate definită la art. 45 C. pen. se trage concluzia că recurenta - reclamantă a semnat contractul de credit asumându-și riscul unor dificultăți financiare iar protocolul final a fost finalizat în urma negocierilor purtate fiind semnat fără obiecțiuni fără a putea fi reținută starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de consimțământ. Nu poate fi primită nici critica vizând lipsa voinței juridice liber exprimată la încheierea Protocolului final întrucât în cauză au fost respectate dispozițiile legale și bunele moravuri, principiul libertății actelor juridice civile fiind consacrat de art. 969 alin. (1) și art. 5 C. civ.

Pornind de la principiul autonomiei de voință, se constată că părțile au fost libere să încheie Protocolul final, respectând legea și morala, au fost libere să stabilească cauzele și sunt libere să pună capăt actului juridic încheiat, iar starea de necesitate invocată și lipsa voinței liber exprimată nu-și găsesc aplicabilitate în speța de față aspect reținut corect de instanța de apel. O altă critică vizează încălcarea principiului conform căruia actele unei persoane juridice sunt nule dacă nu sunt făcute în vedere realizării scopului pentru care a fost înființată, dar acest principiu consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 nu-și găsește incidența în speța de față. Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice este regula de drept, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei.

Protocolul final încheiat de părțile litigante nu încalcă dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 invocate de recurentă, întrucât prin actul juridic invocat nu a dobândit drepturi și nu și-a asumat obligații contrar scopului propriu ca element constitutiv al persoanei juridice. Ultima critică, vizează cuantumul cheltuielilor de judecată aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate, care nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de reclamanta SC R.I. SRL București prin lichidator judiciar, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL București prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență „V.S.”, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 28 din 23 ianuarie 2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.