ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 627/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 627/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

P

rin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 32757/3/2007,

reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.A.R.O. SA,

solicitând instanței să constate nulitatea Protocolului final din data de 2

octombrie 2006 încheiat între părți. La data de 28 noiembrie 2007 reclamanta a

solicitat introducerea în cauză a B.R.D., sucursala Decebal, întrucât aceasta a

semnat Protocolul a cărui nulitate se solicită.

Prin sentința comercială nr. 9341 din 17

septembrie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC R.I. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC S.A.R.O. SA și B.R.D.

G.S.G., sucursala Decebal.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că prin polița de asigurare seria F nr. 519357 încheiată între

reclamantă în calitate de asigurat și pârâtă în calitate de asigurator au fost

asigurate echipamente electrice și electronice pentru totalul de 10.000.000

Euro reprezentând suma asigurată, prima de asigurare fiind de 7.000 Euro. Prin

actul adițional nr. 758 din 20 octombrie 2005 suma asigurată s-a majorat cu

1.206.000 Euro, iar prima de asigurare suplimentară fiind de 627 Euro.

La data de 10 martie 2006 s-a declanșat

un incendiu în depozitul central al reclamantei iar prin

„

Protocolul final” încheiat la data de 2 octombrie 2006

între SC R.I. SRL, SC O. SA și S.C. B.R.D. S.A. (societate cu care reclamanta a

încheiat mai multe contracte de credit) s-a stabilit că valoarea totală a

despăgubirilor ca urmare a incendiului produs la depozitul central al reclamantei

este de 1.600.000 Euro, sumă ce va fi virată în contul R. deschis la B.R.D.

Susținerea

reclamantei în sensul că acest protocol este lovit de nulitate pentru că s-a

încheiat cu încălcarea legii, voința fiind afectată de vicii de consimțământ a

fost înlăturată de instanță întrucât reclamanta deținea mai multe depozite și

nu unul singur, garantarea împrumutului nefăcându-se doar cu marfa din

depozitul asigurat. Deasemenea s-a reținut că din probele administrate nu

rezultă că toată marfa se afla în depozitul afectat de incendiu, iar existența

unui contract de credit nu poate argumenta pretinsa stare de necesitate.

Reclamanta nu a demonstrat că la data încheierii protocolului s-ar fi aflat în

pragul falimentului (așa cum susține) datorită dezechilibrului financiar, cu

atât mai puțin cu cât aceasta încheia în mod frecvent contracte de credit

bancar, împrumutând diverse sume de bani, încheind cu Banca împrumutătoare

contracte de garanție mobiliară și cesionarea sumei asigurate.

Prin suma plătită de pârâtă în calitate

de asigurator, reclamanta și-a redresat în totalitate activitatea comercială

nesuportând pierderi.

Deasemenea,

instanța de fond a mai reținut că din probele administrate nu rezultă că pârâta

O. ar fi întreprins vreun demers care să inducă reclamantei o puternică temere

care să o determine să accepte o sumă mult mai mică decât cea cuvenită pentru

prejudiciul suferit.

Este

evident că B.R.D. a acordat creditul suplimentar tocmai în considerarea

despăgubirii ce urma să fie plătită de pârâtă în baza poliței de asigurare și

că reclamanta și banca au estimat corect valoarea despăgubirii. Nu a fost

reținută nici susținerea privind nevalabilitatea cauzei actului juridic prin

pretinsul caracter ilicit și imoral al protocolului întrucât scopul urmărit la

încheierea contractului nu este prohibit de lege, nu este contrar bunelor

moravuri și nici ordinii publice. Pârâta nu a urmărit niciun moment diminuarea

patrimoniului reclamantei sau îmbogățirea sa fără justă cauză, în condițiile în

care din cuprinsul actului juridic contestat rezultă că el a fost încheiat,

prin acordul părților, cuantumul prejudiciului fiind stabilit de comun acord de

părți.

Împotriva sentinței comerciale nr. 9341/2008

a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a formulat apel reclamanta SC

R.I. SRL, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 28 din

23 ianuarie 2009 de Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei menționate,

instanța de apel a reținut că simplul fapt că suma din Protocolul final semnat

la data de 2 octombrie 2006 este egală cu suma de 1,6 milioane Euro datorată de

reclamantă în baza contractului nr. 148/2006 nu poate constitui o probă certă a

stării de necesitate, în sensul că societatea de asigurare a profitat de acest

aspect, încercând să obțină avantaje excesive de la reclamantă, atâta timp cât

s-a probat că încheierea protocolului final a fost precedată de întâlniri și

negocieri multiple între cele trei semnatare.

Nici

lipsa de lichidități a reclamantei – apelante la data scadenței creditului nu a

fost asimilată stării de necesitate întrucât lipsa de lichidități nu a fost

dovedită efectiv iar faptul că în incendiul din 2006 au fost distruse mărfurile

aflate în unul din depozite nu probează starea de insolvență invocată, atâta

timp cât fondul de marfă cu care a fost garantată restituirea creditului,

conform contractului de garanție mobiliară nr. 356/2006 cuprindea toate

depozitele și magazinele apelantei - reclamante.

Luarea unor sume de bani cu titlu de

împrumut presupune asumarea riscului existenței unor dificultăți financiare la

data scadenței obligației de restituire, din diferite motive de natură

economică, socială, contractuală sau ca urmare a survenirii unor evenimente

păgubitoare astfel că nu a fost reținută apărarea apelantei - reclamante în

sensul că existența obligației de restituire a împrumutului pe fondul unor

dificultăți financiare i-a creat o stare de constrângere similară violenței, ca

viciu de consimțământ, care a determinat-o să semneze protocolul final din data

de 2 octombrie 2006, întrucât tocmai existența acestei obligații de restituire

asumată contractual îl obliga pe debitor la luarea măsurilor de contracarare a

dificultăților financiare eventuale de la momentul scadenței acestei obligații.

Deasemenea, instanța de apel a

reținut că în cauză nu a fost dovedită înțelegerea dintre cele două pârâte de a

o frauda pe reclamantă, prin faptul că suma din protocol este identică cu suma

din contractul de credit, întrucât această identitate nu probează în mod cert

intenția de fraudare, iar pârâta B.R.D. avea dreptul la cesionarea sumelor

cuvenite apelantei - reclamante în baza poliței de asigurare, tocmai conform

contractului de credit, în ipoteza nerestituirii creditului.

Reclamanta SC R.I. SRL a formulat

recurs împotriva deciziei comerciale nr. 28 din 23 ianuarie 2009 a Curții de

Apel București întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. în sensul că nu a verificat, în limitele cererii de apel situația de fapt

și aplicarea legii, interpretând greșit normele legale ce reglementează cauza

actului juridic.

Astfel, scopul urmărit de pârâta O.

la încheierea Protocolului a fost imoral și ilicit, având în vedere că a

profitat de starea de necesitate în care se afla SC R.I. SRL, urmărind

diminuarea despăgubirilor datorate, producând un prejudiciu în patrimoniul

reclamantei constând în diferența între despăgubirile plătite și valoarea reală

înregistrată în contabilitate și solicitată de către asigurat.

Ca atare, singurul obiectiv urmărit

de intimata – pârâtă O. a fost acela al acordării contravalorii despăgubirii

vădit disproporționate față de prejudiciul produs în incendiu, în acest sens

profitând de starea de necesitate în care se afla societatea reclamantă.

Reținerile instanței de apel

referitor la faptul că starea de necesitate nu ar fi dovedită sunt mai mult

decât neîntemeiate întrucât aceasta rezultă din înscrisurile depuse, respectiv

notificările creditorilor, balanța contabilă, răspunsurile la interogatoriu,

expertiza extrajudiciară și inexistența expertizei contabile menționate în

Protocolul contestat, ca instrument de cuantificare a valorii despăgubirilor

menționate în Protocol.

Instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a normelor legale privind cauzele de anulare a actului

juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de

consimțământ.

Reclamanta SC R.I. SRL, la data

semnării Protocolului contestat, se afla într-o stare de necesitate,

caracterizată printr-o lipsă acută de lichidități pe fondul distrugerii în

incendiu a stocului de marfă aflat în depozitul central, reprezentând peste

jumătate din stocul total de marfă al societății.

De această stare de necesitate a

profitat pârâta SC O. SA – care nu a fost de acord cu acoperirea integrală a

prejudiciului suferit prin producerea riscului asigurat, deși Polița de

asigurare viza o sumă asigurată de 11.206.000 Euro.

Protocolul contestat nu reprezintă

voința liber exprimată a reclamantei SC R.I. SRL, în sensul renunțării la

despăgubirea integrală conform cu prejudiciul produs, această voință fiind

afectată de starea de necesitate dovedită, asimilată voinței ca viciu de

consimțământ.

Trebuie avut în vedere și scopul

activității comerciale desfășurate de către reclamantă – respectiv obținerea de

profit și principiul conform căruia actele unei persoane juridice sunt nule

dacă nu sunt făcute în vederea realizării acestui scop.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul cuantumului

cheltuielilor de judecată care au fost nejustificat de mari față de prestațiile

efectuate.

Intimata SC O.V.I.G. SA a formulat

întâmpinare prin care solicită, în esență respingerea recursului, ca nefondat

întrucât reclamanta – recurentă nu se afla într-o stare de necesitate la data

încheierii Protocolului final, fapt ce rezultă și din datele oficiale publicate

de Ministerul Finanțelor din care rezultă că SC R.I. SRL a încheiat exercițiul

financiar aferent anului 2006 cu un profit substanțial și oricum este imposibil

de asimilat stării de necesitate lipsa de lichidități sau chiar falimentul.

Examinând decizia recurată în raport

de criticile formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Dispozițiile prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă vizează două ipoteze: 1. hotărârea

recurată este lipsită de temei legal, avându-se în vedere acele situații în

care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care

susțin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept.

2.

hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii

vizând situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente

situației de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera și spiritul lor” ori le

aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Astfel, prima critică vizând încălcarea

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu a

verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii poate fi încadrată în

dispozițiile art. 304 pct. 9 teza 1 C. proc. civ. dar susținerea recurentei

este nefondată întrucât instanța de apel în temeiul efectului devolutiv al

apelului, a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe

respectând limitele învestirii sale iar respingerea probei cu expertiza

contabilă solicitată în apel a fost motivată corect de instanță ținând cont de

petitul cererii de chemare în judecată respectiv „nulitatea Protocolului final

din 2 octombrie 2006, ca urmare a viciilor de consimțământ”.

Recurenta critică interpretarea probelor

de către ambele instanțe dar reaprecierea probelor nu este posibilă în această

fază procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Celelalte motive de recurs vizează

interpretarea și aplicarea greșită a normelor ce reglementează cauza actului

juridic, critica ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C.

proc. civ.

Cauza sau scopul actului juridic constă

în obiectul urmărit la încheierea unui asemenea act, fiind un element esențial

care nu se confundă cu consimțământul.

Cauza împreună cu consimțământul formează

voința juridică fiind reglementată de dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 –

968 C. civ.

Una

din condițiile de valabilitate a cauzei – să fie licită și morală – este

prevăzută expres de art. 966 C. civ. iar conținutul cauzei este precizat de

art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este

contrară bunelor moravuri și ordinii publice” dar atât doctrina cât și practica

au stabilit că numai scopul mediat - cauza remota - poate fi ilicit.

În

mod corect, având în vedere dispozițiile legale menționate nu s-a reținut scopul

ilicit și imoral al Protocolului final încheiat de părți la data de 2 octombrie

2006 având în vedere și dispozițiile art. 967 C. civ.

Protocolul încheiat de părți nu

contravine dispozițiilor exprese privind ordinea publică și morala iar intimata

O. nu a urmărit diminuarea patrimoniului reclamantei în condițiile în care

părțile au încheiat actul juridic prin acordul părților, iar cuantumul

prejudiciului prin producerea riscului asigurat a fost stabilit de comun acord

de părți.

„Disproporția vădită față de prejudiciul

produs” invocată de recurentă prin raportare la suma asigurată nu poate fi

asimilată „cauzei ilicite și imorale” ci leziunii ca viciu de consimțământ, iar

domeniul de aplicare al leziunii este restrâns, atât din punct de vedere al

persoanelor care pot invoca drept cauză de anulare, cât și din punct de vedere

al actelor susceptibile de anulare.

Cuantificarea valorii despăgubirilor

menționate în Protocol a fost făcută prin acordul părților, iar inexistența

expertizei contabile nu poate afecta cauza actului juridic sau consimțământul

părților, Protocolul final fiind un act juridic încheiat în condițiile art. 969

– 970 C. civ.

Nici critica vizând interpretarea și

aplicarea greșită a normelor legale privind cauzele de anulare a actului

juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de

consimțământ nu este fondată.

Violența ca viciu de consimțământ

este reglementată de dispozițiile art. 953 – 958 C. civ. iar starea de

necesitate în care se găsește o persoană, care o determina să încheie un act

juridice pe care altfel nu l-ar încheia, este asimilabilă violenței viciu de

consimțământ, dar Protocolul final încheiat de părți a fost semnat de recurenta

- reclamantă fără a putea fi reținut violența ca viciul de consimțământ întrucât

reclamanta nu se afla într-o stare de necesitate iar partenerul contractual nu

a profitat de această stare spre a obține avantaje excesive.

Părțile au încheiat Protocolul final

în urma multiplelor negocieri și întâlniri iar lipsa de lichidități la data scadenței

creditului încheiat cu pârâta intervenientă B.R.D. nu poate fi asimilat stării

de necesitate viciu de consimțământ, în condițiile cu care creditul suplimentar

a fost acordat la o lună de la data producerii riscului asigurat, credit ce a

permis reclamantei - recurente să-și continue activitatea.

Nu poate fi reținută starea de necesitate prin faptul că „la momentul

semnării protocolului, recurenta avea un credit de 1.600.000 de Euro ce trebuia

restituit”. Chiar dacă starea de necesitate nu este definită de Codul civil

pornind de la starea de necesitate definită la art. 45 C. pen. se trage

concluzia că recurenta - reclamantă a semnat contractul de credit asumându-și

riscul unor dificultăți financiare iar protocolul final a fost finalizat în

urma negocierilor purtate fiind semnat fără obiecțiuni fără a putea fi reținută

starea de necesitate asimilată violenței ca viciu de consimțământ.

Nu poate fi primită nici critica

vizând lipsa voinței juridice liber exprimată la încheierea Protocolului final

întrucât în cauză au fost respectate dispozițiile legale și bunele moravuri,

principiul libertății actelor juridice civile fiind consacrat de art. 969 alin.

(1) și art. 5 C. civ.

Pornind de la principiul autonomiei

de voință, se constată că părțile au fost libere să încheie Protocolul final,

respectând legea și morala, au fost libere să stabilească cauzele și sunt

libere să pună capăt actului juridic încheiat, iar starea de necesitate

invocată și lipsa voinței liber exprimată nu-și găsesc aplicabilitate în speța

de față aspect reținut corect de instanța de apel.

O altă critică vizează încălcarea principiului conform căruia actele

unei persoane juridice sunt nule dacă nu sunt făcute în vedere realizării

scopului pentru care a fost înființată, dar acest principiu consacrat de art. 34

din Decretul nr. 31/1954 nu-și găsește incidența în speța de față.

Principiul specialității capacității

de folosință a persoanei juridice este regula de drept, potrivit căreia, prin

acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și

obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei. Protocolul final

încheiat de părțile litigante nu încalcă dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954

invocate de recurentă, întrucât prin actul juridic invocat nu a dobândit

drepturi și nu și-a asumat obligații contrar scopului propriu ca element

constitutiv al persoanei juridice.

Ultima critică, vizează cuantumul cheltuielilor de judecată aspect de

netemeinicie și nu de nelegalitate, care nu poate fi încadrat în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat în cauză de reclamanta SC R.I. SRL București prin lichidator

judiciar, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC R.I.

SRL București prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență „V.S.”,

împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 28 din 23 ianuarie 2009, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

17 februarie 2010.