ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3440/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 719 din 20 iulie 2006, Judecătoria Dej a admis acțiunea formulată de reclamanta A.I. SRL DEJ împotriva pârâtei SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în secțiunea A pct. III lit. v) din condițiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă la 25 iulie 2005 cu polița de asigurare nr. 2987431, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro, sau echivalentul în lei la 13 iulie 2006 a acestei sume, 47.122,68 RON în dosarul de daune nr. 06/225429/AAF deschis la SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj, precum și a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.721 lei.

Pârâta a declarat recurs și prin decizia comercială nr. 296 din 30 octombrie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis recursul, a casat hotărârea și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță, reținând incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ. Rejudecând cauza, Tribunalul Comercial Cluj, prin sentința civilă nr. 6299 din 4 decembrie 2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A.I. SRL împotriva pârâtei SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nu se poate considera că sunt nule absolut clauzele din secțiunea A, cap. III, lit. v) a condițiilor generale ale contractului de asigurare nr. 2987431 din 25 iulie 2005, deoarece prin semnarea contractului înseamnă că au fost însușite de către ambele părți.

S-a considerat că nici prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile în speță. Contractul încheiat între părți nu poate fi considerat ca fiind unul standard, preformulat, el nefiind identic cu cel practicat de către toți asigurătorii pe piața asigurărilor de daune auto. Totodată, s-a mai reținut că este normal ca să condiționeze pârâta acordarea despăgubirilor de prezentarea actelor originale ale autovehiculului, întrucât în alte condiții se prezumă grava neglijență a asiguratului, care nu a dat dovadă de o minimă diligență în a avea grijă de acele acte și a nu le păstra în autovehiculul în care nu se afla. Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta SC A. SRL și prin decizia civilă nr. 85 din 06 aprilie 2007 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin clauzele din secțiunea A, cap. III, lit. v) a condițiilor generale ale contractului de asigurare nr. 2987/431 din 25 iulie 2005 asigurătorul încearcă să se protejeze împotriva unei eventuale fraude a asigurătului, care să fie împiedicat a simula furtul autovehiculului sau a-l înstrăina succesiv. Ca atare și din această perspectivă, clauza în sine nu denotă nici un element de rea-credință din partea asiguratorului, ci simpla nevoie de protecție. S-a considerat că deținătorul autovehiculului are obligația să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare și după caz, atestatul profesional, precum și celelalte documente prevăzute de legislația în vigoare în conformitate cu art. 180 alin. (1) din O.G.

nr. 195/2002, numai atunci când acționează în calitate de conducător auto, iar nu și atunci când își ține autoturismul în parcare, când nu îl conduce. Prima facie Curtea a considerat că nu este o clauză nenegociată, asiguratul putând respinge contractul în această formă sau solicita adaptarea sa. S-a concluzionat că chiar dacă se stabilește caracterul nenegociat al clauzelor, acestea tot ar fi rămas licite prin lipsa dezechilibrului semnificativ și a relei credințe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC A.I. SRL DEJ invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și în consecință constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în secțiunea A pct. III lit. v) din condițiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro din dosarul de daune nr. 06/225/429/AAF deschis la SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj și a cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond, în apel și în recurs. În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. civ.

și art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995 în sensul că s-a apreciat greșit ca fiind inoperantă sancțiunea nulității absolute a clauzelor cuprinse în secțiunea A, pct. III, lit. v) din condițiile generale ale contractului de asigurare încheiat între părți, care au un vădit caracter abuziv, fapt ce decurge din stipularea acestora în cuprinsul unui contract de asigurare standard și preformulat, fără a oferi părții lezate prin dispozițiile contractuale abuzive posibilitatea negocierii acestora, că reclamanta nu trebuia să facă dovada caracterului abuziv al clauzelor fiind exonerată de această obligație conform art. 1202 C. civ. și că asiguratul are obligația de a plăti despăgubirea cuvenită recurentei pe baza documentelor prezentate de aceasta.

Intimata SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În cauză nu se constată existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel cuprinzând în considerente motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția dată, iar acestea nu sunt contradictorii, oferind posibilitatea verificării temeiniciei și legalității ei. Instanța de apel s-a referit la probelor dosarului făcând o apreciere proprie asupra acestora, a concludentei și utilității lor în lămurirea faptelor deduse judecății, respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. Motivarea hotărârii este clară, precisă, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă în cauză pe baza probelor administrate și a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. civ., 966 C. civ., art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995. Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alin. (2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăși creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificiativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credință.

În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru s-ar crea însă, în detrimentul asigurătorului prin anularea clauzelor, iar din punct de vedere subiectiv asigurătorul nu a procedat cu rea credință, dimpotrivă asiguratul își invocă propria culpă prin nerespectarea unei reguli prudențiale îndeobște admisă și pe care echitatea și obiceiul o adaugă legii.

Amplu motivat și bine argumentat instanța de apel dând o corectă interpretare dispozițiilor legale a apreciat că, clauzele cuprinse în secțiunea A cap. III lit. v) din condițiile generale ale contractului de asigurare nr. 2987431 din 25 iulie 2005 sunt licite, prin lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a relei-credințe și nu a dat eficiență prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995. În consecință, pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ împotriva deciziei civile nr. 85 din 6 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.