ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3440/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3440/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 719

din 20 iulie 2006, Judecătoria Dej a admis acțiunea formulată de reclamanta A.I.

SRL DEJ împotriva pârâtei SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj a constatat nulitatea

absolută a clauzelor cuprinse în secțiunea A pct. III lit. v) din condițiile generale

ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă la 25 iulie 2005 cu

polița de asigurare nr. 2987431, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în

cuantum de 13.200 euro, sau echivalentul în lei la 13 iulie 2006 a acestei

sume, 47.122,68 RON în dosarul de daune nr. 06/225429/AAF deschis la SC A.Ț.A.

SA, sucursala Cluj, precum și a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.721 lei.

Pârâta a declarat recurs și

prin decizia comercială nr. 296 din 30 octombrie 2006, Tribunalul Comercial

Cluj a admis recursul, a casat hotărârea și a reținut cauza spre competentă

soluționare în primă instanță, reținând incidența dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ.

Rejudecând cauza, Tribunalul

Comercial Cluj, prin sentința civilă nr. 6299 din 4 decembrie 2006, a respins,

ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A.I. SRL împotriva pârâtei

SC A.Ț.A. SA, sucursala Cluj.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că nu se poate considera că sunt nule absolut clauzele din

secțiunea A, cap. III, lit. v) a condițiilor generale ale contractului de

asigurare nr. 2987431 din 25 iulie 2005, deoarece prin semnarea contractului

înseamnă că au fost însușite de către ambele părți.

S-a considerat că nici

prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile

în speță. Contractul încheiat între părți nu poate fi considerat ca fiind unul

standard, preformulat, el nefiind identic cu cel practicat de către toți asigurătorii

pe piața asigurărilor de daune auto.

Totodată, s-a mai reținut că

este normal ca să condiționeze pârâta acordarea despăgubirilor de prezentarea

actelor originale ale autovehiculului, întrucât în alte condiții se prezumă

grava neglijență a asiguratului, care nu a dat dovadă de o minimă diligență în

a avea grijă de acele acte și a nu le păstra în autovehiculul în care nu se

afla.

Împotriva hotărârii a

declarat apel reclamanta SC A. SRL și prin decizia civilă nr. 85 din 06 aprilie

2007 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a respins apelul.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că prin clauzele din secțiunea A, cap. III, lit. v) a condițiilor

generale ale contractului de asigurare nr. 2987/431 din 25 iulie 2005 asigurătorul

încearcă să se protejeze împotriva unei eventuale fraude a asigurătului, care

să fie împiedicat a simula furtul autovehiculului sau a-l înstrăina succesiv.

Ca atare și din această

perspectivă, clauza în sine nu denotă nici un element de rea-credință din

partea asiguratorului, ci simpla nevoie de protecție.

S-a considerat că

deținătorul autovehiculului are obligația să aibă asupra sa actul de

identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de

înregistrare și după caz, atestatul profesional, precum și celelalte documente

prevăzute de legislația în vigoare în conformitate cu art. 180 alin. (1) din O.G.

nr. 195/2002, numai atunci când acționează în calitate de conducător auto, iar

nu și atunci când își ține autoturismul în parcare, când nu îl conduce.

Prima facie Curtea a

considerat că nu este o clauză nenegociată, asiguratul putând respinge

contractul în această formă sau solicita adaptarea sa.

S-a concluzionat că chiar

dacă se stabilește caracterul nenegociat al clauzelor, acestea tot ar fi rămas

licite prin lipsa dezechilibrului semnificativ și a relei credințe.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta SC A.I. SRL DEJ invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în

totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă

și în consecință constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în

secțiunea A pct. III lit. v) din condițiile generale ale contractului de asigurare

încheiat cu societatea pârâtă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în

cuantum de 13.200 euro din dosarul de daune nr. 06/225/429/AAF deschis la SC A.Ț.A.

SA, sucursala Cluj și a cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond, în

apel și în recurs.

În dezvoltarea în fapt a

motivelor de recurs s-a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată de

instanța de apel cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 din Legea nr. 193/2000, art.

1202 C. civ. și art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995 în sensul că s-a

apreciat greșit ca fiind inoperantă sancțiunea nulității absolute a clauzelor

cuprinse în secțiunea A, pct. III, lit. v) din condițiile generale ale

contractului de asigurare încheiat între părți, care au un vădit caracter

abuziv, fapt ce decurge din stipularea acestora în cuprinsul unui contract de

asigurare standard și preformulat, fără a oferi părții lezate prin dispozițiile

contractuale abuzive posibilitatea negocierii acestora, că reclamanta nu

trebuia să facă dovada caracterului abuziv al clauzelor fiind exonerată de

această obligație conform art. 1202 C. civ. și că asiguratul are obligația de a

plăti despăgubirea cuvenită recurentei pe baza documentelor prezentate de

aceasta.

Intimata SC A.Ț.A. SA, sucursala

Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză nu se constată

existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel cuprinzând în

considerente motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția dată, iar

acestea nu sunt contradictorii, oferind posibilitatea verificării temeiniciei

și legalității ei.

Instanța de apel s-a referit

la probelor dosarului făcând o apreciere proprie asupra acestora, a

concludentei și utilității lor în lămurirea faptelor deduse judecății,

respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii este

clară, precisă, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

În ce privește motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă în cauză pe baza probelor

administrate și a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4

alin. (1) și (2), art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. civ., 966 C. civ.,

art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit prevederilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele

încheiate între comercianți și consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care

nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau

împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului

și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

Alin. (2) al articolului

precizează când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți

pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Din analiza textului de lege

rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăși

creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru

semnificiativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel trebuie stabilit un

rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar

subiectiv trebuie încălcată buna credință.

În cauză se constată că

acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din

punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, acest

dezechilibru s-ar crea însă, în detrimentul asigurătorului prin anularea clauzelor,

iar din punct de vedere subiectiv asigurătorul nu a procedat cu rea credință,

dimpotrivă asiguratul își invocă propria culpă prin nerespectarea unei reguli prudențiale

îndeobște admisă și pe care echitatea și obiceiul o adaugă legii.

Amplu motivat și bine

argumentat instanța de apel dând o corectă interpretare dispozițiilor legale a

apreciat că, clauzele cuprinse în secțiunea A cap. III lit. v) din condițiile

generale ale contractului de asigurare nr. 2987431 din 25 iulie 2005 sunt

licite, prin lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, a relei-credințe și nu a dat eficiență prevederilor art. 6 din Legea 193/2000,

art. 2, 9 și 24 din Legea nr. 136/1995.

În consecință, pentru cele

ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A.I. SRL DEJ împotriva deciziei civile nr. 85 din 6 aprilie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2007.