ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 631/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea din 15 august 2002, reclamantul H.C. a chemat în judecată pe pârâta RA A.P.P.S., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1093 mp teren și 2 corpuri de clădire în suprafață totală de 380 mp, imobil situat în București, sector 3; obligarea aceleiași pârâte să-i restituie fructele civile pe care le-a încasat, în numele reclamantului, începând cu data introducerii acțiunii; evacuarea pârâtei din imobil; anularea contractului de închiriere dintre fosta R.A.L., comasată prin absorbție cu RA A.P.P.S., în baza O.G.

nr. 32 din 21 martie 2002, și O.C.P., ca fiind încheiat cu un neproprietar, obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat în sumă de 100.000.000 lei, precum și a cheltuielilor de transport și cazare ocazionate de deplasarea reclamantului în România la termenele de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 6675 din 24 iunie 1999 a Judecătoriei Sector 3 București, s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, de la autorii săi, iar Primăria municipiului București a fost obligată să i-l predea în deplină proprietate și posesie. Cu ocazia punerii în posesie, executorul judecătoresc a constatat că imobilul este ocupat abuziv de către R.A.L., care l-a închiriat O.C.P.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 480, art. 483 C. civ. și art. 6 și art. 11 din Legea nr. 213/1998. La data de 15 noiembrie 2002, pârâta a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, sens în care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cu mențiunea că proprietarul imobilului este acesta din urmă, iar ea nu este decât titulara dreptului de administrare. Totodată, pârâta RA A.P.P.S. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii lucrărilor de investiții și îmbunătățiri aduse imobilului de către fosta R.A.L. în limita sumei de 1.559.648.922 lei. Instanța a admis cererea de arătare a titularului dreptului și a introdus în proces Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 547 din 18 martie 2008, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a respins, ca rămase fără obiect, capetele de cerere privind revendicarea și evacuarea și, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind restituirea fructelor civile și anularea contractului de închiriere, cât și cererea reconvențională. Pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român au fost obligați la plata sumelor de câte 3.392,6 lei cheltuieli de judecată către reclamant, proporțional cu culpa procesuală corespunzătoare capetelor de cerere principale rămase fără obiect. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin hotărârea din 26 iulie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamantului imobilul ce face obiectul prezentului litigiu și să-i plătească suma de 200.000 Euro reprezentând prejudiciu material și 10.000 Euro reprezentând prejudiciu moral.

Statul Român a mandatat RA A.P.P.S. să pună în executare hotărârea, astfel că au rămas fără obiect capetele de cerere în revendicare și evacuare. Cum la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul material s-au avut în vedere inclusiv fructele civile care fac obiectul unuia din capetele de cerere ale acțiunii, acesta din urmă a fost apreciat ca neîntemeiat, ca și capătul de cerere privind anularea contractului de închiriere pe considerentul că reclamantul nu a invocat nici un motiv de nulitate al acestuia, iar, prin art. 13-16 din Legea nr. 10/2001, contractelor de locațiune încheiate cu privire la imobilele preluate abuziv de stat și restituite foștilor proprietari, li s-au recunoscut efecte juridice.

Referitor la cererea reconvențională, prima instanță a reținut că, de vreme ce s-a stabilit anterior, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, restituirea de către stat a acestuia nu este condiționată de plata de către proprietar a investițiilor făcute de stat în perioada cât a fost deținut abuziv imobilul. Cheltuielile de judecată au fost stabilite, conform art. 274 C. proc. civ., proporțional cu culpa procesuală a pârâților, determinată de capetele de cerere respinse ca rămase fără obiect. Prin decizia nr. 123 din 17 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

și RA A.P.P.S.; a admis apelul declarat de apelantul-reclamant; a schimbat parțial sentința apelată în sensul că a admis în parte capătul de cerere pentru lipsa de folosință a imobilului; a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 34.344 dolari SUA, pentru perioada august 2007- ianuarie 2008, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, față de hotărârea din 26 iulie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza H.C.

împotriva României, că pentru perioada dintre data introducerii acțiunii și data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 iulie 2007, pretenția reclamantului de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului este soluționată definitiv prin această hotărâre, rămasă definitivă la 26 octombrie 2007, prin care statul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 200.000 Euro pentru prejudiciul material, așa încât această cerere nu mai poate face obiectul altei judecăți, și că pretenția reclamantului este, însă, justificată pentru perioada dintre data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, 26 iulie 2007, și data predării imobilului, 30 ianuarie 2008, perioadă în care statul a continuat să încaseze chiria.

Conform raportului de expertiză și a completărilor acestuia, întocmite de expertul I.G., chiria stabilită de RA A.P.P.S., în baza actelor adiționale nr. 1 și nr. 2 la contractul de închiriere nr. 1970 A.2005, pentru perioada 1 aprilie 2006 – 31 decembrie 2007, a fost de 5.724 dolari SUA pe lună, iar prejudiciul material pe perioada de 6 luni, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, este de 34.344 dolari SUA. În ceea ce privește obligarea pârâților la cheltuieli de judecată către reclamant, s-a reținut că, deși izvorul obligării la plata cheltuielilor de judecată are la bază culpa procesuală a părților, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., art. 275 C. proc. civ., circumstanțiază acordarea lor de momentul în care partea în culpă a recunoscut pretențiile reclamantului.

Or, în speță, pârâții nu au recunoscut în niciun moment pretențiile reclamantului, și chiar dacă prin sentința atacată capetele de cerere privind revendicarea și evacuarea au rămas fără obiect, aceștia au căzut în pretenții. Mai mult, prin hotărârea din 26 iulie 2007, în cauza H.C., pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul nu a beneficiat de cheltuielile de judecată, și chiar a fost îndemnat de Curte să-și valorifice aceste pretenții în fața instanțelor interne. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive: Prin recursul său, H.C.

critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prin hotărârea dată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere, pentru determinarea daunelor materiale, exclusiv contractul de închiriere din anul 1999, în vreme ce expertiza întocmită de expertul I.G., care a stabilit că suma încasată cu titlul de chirie la data de 24 ianuarie 2008 este de 373.629,36 dolari SUA (echivalentul a 256.244,11 Euro), s-a raportat la toate contractele de închiriere încheiate de pârâți pentru perioada avută în vedere de expert (respectiv și alte contracte decât acelea din anul 1999). Instanța Europeană nu a putut avea în vedere și celelalte contracte de închiriere, întrucât a fost în imposibilitatea să le depună.

Reclamantul a arătat, că are dreptul la acoperirea prejudiciului suferit, în integralitatea sa, astfel cum a fost stabilit prin expertiza instanței de fond, numai după ce pârâții au fost obligați să depună la dosarul cauzei toate contractele de închiriere. În aceste condiții, s-a arătat că este eronată motivarea instanței de apel potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi pronunțat și asupra aspectelor ce fac obiectul prezentei cereri. A concluzionat, că se impune să primească despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință, pentru perioada dintre data introducerii acțiunii și data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului. Pârâta RA A.P.P.S., prin recursul său, arată că, nelegal, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu material pe perioada celor 6 luni, de 34.344 dolari SUA, pentru lipsa de folosință a imobilului aflat în administrarea RA A.P.P.S., proprietar fiind, însă, Statul Român. RA A.P.P.S. are obligația să apere integritatea bunurilor care i-au fost date în administrare, ceea ce nu se poate considera ca fiind o faptă cauzatoare de prejudicii. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții, printre care și existența unei fapte ilicite. Or, în speță, neexistând fapta ilicită nu poate fi declanșată răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998 C. civ., a pârâților.

S-a mai arătat, că până la data de 30 ianuarie 2008, data punerii în posesie, pârâta RA A.P.P.S. a fost prezumată de lege ca folosind cu titlu imobilul, iar dreptul de folosință al reclamantului nu era născut anterior intervalului august 2007 – ianuarie 2008, pentru care s-a solicitat restituirea fructelor civile și că dreptul de folosință a fost prorogat legal în favoarea recurentei până la punerea efectivă în posesie și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

S-a concluzionat, că, nefiind îndeplinită condiția premisă și anume aceea a existenței dreptului de folosință a bunului în patrimoniul reclamantului, cererea acestuia, cercetată din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C. civ., apare ca neîntemeiată, astfel că, legal și temeinic, prima instanță a reținut faptul că prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului i-au fost acordate reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul suferit, iar în stabilirea cuantumului acestui prejudiciu au fost luate în calcul inclusiv fructele civile care fac obiectul prezentei cauze. Prin recursul său, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că atât pentru perioada august 2007 – ianuarie 2008, cât și anterior, chiria a fost stabilită și încasată de către RA A.P.P.S., iar prin obligarea în solidar la plata acestei sume și a Ministerului Finanțelor Publice, se creează un prejudiciu acestei instituții și o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul mandatarului, care a beneficiat de chiriile încasate. Față de cele arătate, se solicită admiterea excepției calității procesuale pasive a statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că acesta nu este deținătorul în fapt al lucrului, nefiind nici beneficiarul chiriilor încasate de către mandatar.

S-a mai arătat, că hotărârea este criticabilă și în ceea ce privește admiterea cererii de despăgubiri, având în vedere faptul că intimatului-reclamant, așa cum a reținut prima instanță, i-au fost acordate despăgubiri prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care au fost luate în calcul inclusiv fructele civile din acțiune, și că în mod greșit s-a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului-recurent la plata cheltuielilor de judecată, deoarece Statul Român a mandatat RA A.P.P.S. în vederea punerii în executare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că acesta nu a dat dovada de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, și nici nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente: Prin hotărârea din 26 iulie 2007, rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2007, pronunțată în cauza H.C. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în privința neexecutării sentinței nr. 6675 din 24 iunie 1999, prin care judecătoria a stabilit că statul a pus stăpânire pe imobilul în litigiu în lipsa unui titlu valabil și a ordonat Primăriei municipiului București și I.S. Titan să restituie imobilul către reclamant.

S-a reținut, că prin aceeași inacțiune, de punere în executare a sentinței nr. 6675 din 24 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă, a fost încălcat și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, Statul Român a fost obligat să restituie reclamantului imobilul în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar în caz de nerestituire să-i plătească suma de 1.900.000 Euro. De asemenea, statul a fost obligat să plătească reclamantului 10.000 Euro pentru prejudiciu moral și 200.000 Euro prejudiciu material, având în vedere pretenția reclamantului de a i se plăti chiriile încasate din noiembrie 2000. În această situație, nu se pot primi criticile recurenților RA A.P.P.S.

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit cărora nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală acestora, potrivit art. 998 - 999 C. civ., pentru neplata chiriei pe perioada august 2007 – ianuarie 2008, întrucât nu ar exista fapta lor ilicită. Aceste critici sunt nefondate, întrucât fapta cauzatoare de prejudiciu a acestora constă în neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant, iar pentru această perioadă reclamantul a suferit un prejudiciu material, întrucât a fost privat de bunul său și de orice posibilitate de a-l folosi și de a obține un profit, din moment ce statul a continuat să încaseze chiria plătită de O.U.S.

- C.P. Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că nu este deținătorul în fapt al bunului și nici beneficiarul chiriilor încasate, nu este întemeiată, deoarece, în raportul juridic dedus judecății, recurentul-pârât este titularul obligației de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu, corelativă dreptului reclamantului de a primi în natură imobilul, iar neîndeplinirea acestei obligații, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, a dat naștere dreptului reclamantului de a cere plata fructelor civile (a chiriei încasate pentru imobilul în litigiu), până la data predării efective a imobilului, care s-a realizat la 31 ianuarie 2008. De asemenea, și critica potrivit căreia Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a mandatat RA A.P.P.S.

în vederea punerii în executare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, și, prin urmare, nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi sancționat procedural, prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este nefondată, deoarece RA A.P.P.S. a fost mandatată să pună în executare hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza H.C. împotriva României, prin H.G. nr. 66 din 23 ianuarie 2008, deși hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului fusese pronunțată la 26 iulie 2007, astfel că pentru perioada august 2007 - ianuarie 2008, recurentul-pârât a încasat chiria pentru imobilul în litigiu fără temei legal.

Prin urmare, culpa procesuală a pârâților, corect a fost circumstanțiată dispozițiilor art. 275 C. proc. civ., de către prima instanță, având în vedere că aceștia nu au recunoscut pretențiile reclamantului nici după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului. Celelalte critici formulate de recurenții-pârâți și recurentul-reclamant, potrivit cărora pârâții nu pot fi obligați la plata chiriei, pe perioada august 2007 – ianuarie 2008, către reclamant, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubirile, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, pentru perioada dintre data introducerii acțiunii și data pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului, li se va răspunde prin următoarele considerente comune.

Prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 iulie 2007, reclamantului i s-au acordat despăgubiri materiale în sumă de 200.000 Euro, având în vedere pretenția reclamantului de a i se plăti chiriile încasate din noiembrie 2000 până la data pronunțării acestei hotărâri.

Prin urmare, suma de 200.000 Euro acordată reclamantului cu titlu de prejudiciu material reprezintă chiriile încasate de Statul Român, prin RA A.P.P.S., pentru imobilul în litigiu, pe perioada noiembrie 2000 - iulie 2007. Cum predarea imobilului către reclamant s-a realizat la 31 ianuarie 2008, în mod corect instanța de apel, urmare a admiterii apelului reclamantului, a dispus obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 34.344 dolari SUA pentru lipsa de folosință a imobilului pe perioada august 2007– ianuarie 2008. Pentru aceleași considerente și critica formulată de reclamant, în sensul că este îndreptățit la acordarea fructelor civile începând cu data introducerii acțiunii și până la data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului este nefondată, întrucât, așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel, pentru această perioadă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat reclamantului despăgubiri materiale în sumă de 200.000 Euro, având în vedere pretenția reclamantului de a i se plăti chiriile încasate de stat începând cu luna noiembrie 2000. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, privind greșita stabilire a cuantumului chiriei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, pentru că nu se pot formula critici cu privire la o hotărâre pronunțată într-un alt dosar,

decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege pentru acea hotărâre și nu într-un alt proces, ceea ce este inadmisibil. Criticile formulate de recurentul-reclamant, privind greșita stabilire a cuantumului lunar al chiriei, prin nesocotirea concluziilor raportului de expertiză întocmit în primă instanță, privesc greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu se pot încadra în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant și recurenții-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul H.C. și pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. București împotriva deciziei nr. 123 din 17 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.