ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2892/2003

Decizia nr.

2892

Dosar nr. 3653/2001

Asupra recursului de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 decembrie 1999

reclamanții G.P., J.I. și N.M. acționari la S.C. B. S.A. cu sediul în București

în numele acesteia au chemat în judecată pe pârâtul S.S., președintele

Consiliului de administrație al societății și au solicitat obligarea la plata

sumei de 55.800.000 lei și a prejudiciului creat societății ce se va stabili

printr-o expertiză contabilă.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința civilă nr. 3569 din 5 iunie 2000 a admis excepția invocată de pârât și

a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 317 din 8 martie 2001 a Curții

de apel București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului și s-a luat act că

intimatul S.S. nu solicită cheltuieli de judecată; apelanții au fost obligați

la plata sumei de 6.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata S.C. B.

S.A. București.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că cererea

este inadmisibilă prin invocarea art. 152 din Legea nr. 31/1990 reclamanții au

eludat dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 care conferă drept de

decizie exclusiv A.G. pentru exercitarea acțiunii în răspundere contra administratorilor.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei

decizii în temeiul art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ., susținând că este

nelegală și netemeinică.

Au arătat recurenții că art. 152 din Legea nr.

31/1990 se referă la acțiunea formulată în numele societății de către

acționarii minoritari în scopul recuperării prejudiciului fără să facă

distincția greșit însușită de instanță că acțiunea poate fi pornită doar

împotriva terților.

S-a susținut că textul legii nu face distincție

între paguba produsă de terț sau de administrator prin actele sale cauzatoare

de prejudiciu. Că prin operațiunile comerciale încheiate de S.S. în calitatea

sa de președinte al C.A. al S.C. B. S.A. cu societățile în care este

administrator sau asociat unic a adus prejudicii grave societății.

Recurenții au precizat că nu ne aflăm în

prezența unei acțiuni în răspundere indirectă a administratorului pentru

proasta gestionare, ci una pentru recuperarea unor prejudicii produse direct

prin acțiuni frauduloase încheiate de pârât datorită poziției pe care a avut-o

în societate.

Al doilea motiv de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. conform căruia hotărârile se

întemeiază pe greșeală de fapt, ce decurge dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate, nu a mai fost susținut întrucât textul de lege a fost abrogat

prin O.U.G. nr. 138/2000.

Prin întâmpinare intimatul pârât S.I. a

solicitat respingerea recursului întrucât în raport de dispozițiile art. 152

din Legea nr. 31/1990 în mod corect instanțele au reținut că acțiunea

reclamanților este inadmisibilă deoarece încalcă dispozițiile art. 150 din

aceeași lege conform cărora numai A.G. are drept de decizie pentru exercitarea

acțiunii în răspundere împotriva administratorilor.

Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2003 S.C.

B. S.A. a formulat cerere de aderare la recursul declarat de reclamanți în

temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (4) coroborat cu art. 293 alin. (1), art. 296

și art. 312 alin. (4) C. proc. civ.

Examinând cererea de față, Curtea constată că

aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 316 C. proc. civ. „dispozițiile de

procedură privind judecata în apel se aplică și la instanța de recurs în măsura

în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.

Acestui text de lege nu i se poate da o

interpretare extensivă în sensul că cele două variante de apel, respectiv

„aderarea la apel” și „apelul provocat” se pot aplica prin analogie și în faza

de recurs având în vedere mențiunile din cuprinsul dispozițiilor legale

menționate.

Este adevărat că art. 316 C. proc. civ. prevede

că dispozițiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod

corespunzător cu cele prevăzute de lege în materie de apel, dar în măsura în

care acestea sunt compatibile.

Între cele două căi de atac există însă o

diferență.

Astfel, apelul este o cale de atac ordinară și

devolutivă, în timp ce recursul este o cale de atac extraordinară în care se

realizează un control asupra legalității hotărârii pronunțate.

Nu se pot interpreta dispozițiile art. 316 C.

proc. civ. în sensul trimiterii la prevederile art. 293 și art. 293

1

C. proc. civ. care să se aplice în mod corespunzător, în faza recursului decât

prin ignorarea deosebirilor dintre cele două căi de atac susmenționate.

Dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru ar fi

prevăzut expres și pentru faza recursului „aderarea la recurs” și „recursul

provocat” așa cum a dispus pentru apel conform art. 293 și art. 293

1

C. proc. civ.

Cum normele de procedură civilă sunt de strictă

interpretare, dispozițiile sus menționate referitoare la apel nu pot fi

aplicate prin analogie și în faza procesuală a recursului.

Examinând cererea de recurs prin prisma

motivelor invocate, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 152 din Legea nr. 31/1990

privind societățile comerciale text în baza căruia reclamanții și-au formulat

acțiunea în cazul în care administratorul sau directorii încheie acte juridice

care prejudiciază societatea, iar societatea, din cauza poziției deținute de

aceștia nu acționează în vederea recuperării prejudiciului, oricare dintre

acționarii minoritari are dreptul să introducă acțiune în numele societății în

scopul recuperării prejudiciului respectiv.

În speță, reclamanții nu au avut mandat din

partea societății pentru a formula acțiunea așa cum prevăd dispozițiile legale

sus-menționate.

Pe de altă parte potrivit art. 150 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține

adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112 din

același act normativ.

Ori, în A.G.A. din 15 februarie 2000 s-a

stabilit că nu există prejudiciu, iar reclamanții au achiesat la această

hotărâre, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Față de cele de mai sus reținute, susținerea

reclamanților că au formulat acțiunea în numele societății pe care ei au

reprezentat-o va fi înlăturată întrucât nu are temei legal.

Criticile recurenților privind producerea de

către intimatul-pârât S.S. în calitatea pe care a avut-o de administrator al S.C.

B. S.A. a unor prejudicii pentru care trebuie să răspundă nu pot fi examinate

cît timp în mod corect acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă

în raport de prevederile art. 152 din Legea nr. 31/1990.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat în

temeiul art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care nu a mai fost susținut cu ocazia

dezbaterii recursului, nu poate fi analizat și pe considerentul că nu a fost

invocat la instanța de apel și s-ar încălca prejudiciul „non omisso medio”.

Pentru toate aceste considerente, urmează a se

respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Conform art. 274 C. proc. civ., recurenții vor

fi obligați la plata sumei de 15.000.000 lei cheltuieli de judecată către

intimatul pârât S.S. reprezentând onorar de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge cererea de aderare

formulată de pârâta S.C. B. S.A. București la recursul reclamanților.

Respinge recursul declarat de

reclamanții P.G., J.I. și N.M. împotriva deciziei nr. 317 din 8 martie 2001, a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenții P.G., J.I. și N.M.

la plata sumei de 15.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către

intimatul pârât S.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie

2003.