ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 29 noiembrie 2006, reclamanta L.G. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Deva și Primarul Municipiului Deva, solicitând desființarea dispoziției din 16 octombrie 2006 și obligarea pârâților de a emite o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Deva, înscris în CF Deva. În motivarea contestației, invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 247/2005, reclamanta a arătat că imobilul respectiv, compus din două camere în suprafață de 40 mp. și teren aferent, a aparținut autorilor săi, S.B. și S.G. fiind preluat de stat prin naționalizare și folosit ca grădiniță cu program prelungit.

Intimații Consiliul Local al Municipiului Deva și Primarul Municipiului Deva au formulat întâmpinare, invocând, în principal, lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Local și, în subsidiar, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât asupra imobilului ce face obiectul contestației nu s-a transmis o notificare în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, operând astfel sancțiunea decăderii. Prin sentința civilă nr. 138 din 20 mai 2009, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Deva și a respins ca inadmisibilă contestația formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Deva.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin dispoziția contestată s-a respins notificarea din 2006, transmisă prin BEJ B.E. din Deva, de către reclamanta L.G. pentru imobilul situat în Deva, prin considerentele acestei dispoziții constatându-se că imobilul cu coordonatele topografice înscrise în CF Deva, a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și al sentinței civile nr. 56/2001 a Tribunalului Hunedoara, fiind restituit în natură și acordându-se despăgubiri (pentru diferența de teren nerestituită) în baza Hotărârii nr. 14/1999, emisă în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a considerat că, în cauză, a fost eludat termenul limită pentru formularea notificării, fapt ce atrage sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) – (22), respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta L.G., solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra fondului cauzei. Reclamanta a susținut că, în mod eronat, contestația sa a fost respinsă ca inadmisibilă, încălcându-se dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a motivat că atâta timp cât actul normativ menționat a creat posibilitatea atacării dispozițiilor sau deciziilor la secția civilă a tribunalului și nici nu face distincție între notificările depuse în termen și cele tardive, instanța trebuia să se pronunțe pe fondul notificării și nu să respingă ca inadmisibilă o cale de atac prevăzută de lege.

Prin motivele de apel s-a invocat, totodată, împrejurarea că, urmare a modificării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 16 a fost modificat, prevăzându-se posibilitatea restituirii în natură și a imobilelor folosite ca unități de învățământ, cu păstrarea afectațiunii pe o perioadă de 5 ani. Prin decizia civilă nr. 195/A din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat, constatând că dispoziția din 2007 emisă de primarul Municipiului Deva, prin care a fost respinsă ca tardivă notificarea depusă la 13 iulie 2006 este dată cu respectarea legii, întrucât notificarea a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că, deși contestația a fost analizată prin raportare la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă cu claritate că instanța de fond a considerat notificarea ca fiind tardivă, în mod eronat aceasta (contestația) a fost respinsă ca inadmisibilă, în realitate fiind nefondată. În ceea ce privește motivul de apel referitor la modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că ar exista posibilitatea restituirii în natură a unităților de învățământ, cu păstrarea afectațiunii pe o perioadă de 5 ani, s-a considerat că aceste dispoziții, legale nu au relevanță sub aspectul termenului de depunere a notificării, termen ce nu a fost prelungit prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta L.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut că a depus contestație împotriva dispoziției motivate de respingere a notificării, în termenul legal de 30 de zile de la comunicare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât prima instanță a procedat eronat respingând această cale de atac (a contestației) ca inadmisibilă, în loc să se pronunțe pe fondul cauzei. S-a arătat că, din analiza considerentelor hotărârii primei instanțe nu a rezultat motivul pentru care contestația a fost respinsă ca inadmisibilă, atâta timp cât s-au expus doar cele trei condiții necesare pentru acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, fără a se preciza care dintre acestea nu a fost îndeplinită.

Recurenta a invocat faptul că are calitatea de persoană îndreptățită, imobilul ce a aparținut autorilor săi, conform extrasului de carte funciară, a fost preluat abuziv de stat, iar notificarea a fost expediată prin executorul judecătoresc. S-a susținut că, în măsura în care s-ar reține că notificarea a fost tardivă, nu trebuiau ignorate de către instanțele de fond și apel dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, context în care urma să se constate că termenul pentru depunerea notificării curgea de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost soluționată acțiunea sa în revendicare de drept comun. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat greșita interpretare a dispozițiilor art. 16 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, fără a fi coroborate cu prevederile art. 2 – art. 6 din Titlul I (al Legii nr. 247/2005), care nu au fost încorporate în textul republicat al Legii nr. 10/2001.

Intimatul Consiliul Local Deva a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și, în subsidiar, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În faza recursului s-a înaintat copia dosarului administrativ al notificării din 13 iulie 2006 depus de reclamanta L.G. și soluționat prin dispoziția contestată. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Este de necontestat împrejurarea că, prin dispoziția contestată, primarul Municipiului Deva a respins ca tardivă notificarea formulată de reclamantă la data de 13 iulie 2006, aceasta fiind depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Într-adevăr, așa cum susține reclamanta prin motivele de recurs, reiterând criticile ce au constituit și obiect al apelului, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea atacării dispoziției de respingere a notificării, indiferent de argumentele invocate prin considerentele acesteia, la secția civilă a tribunalului în termen de 30 de zile de la comunicare. Având în vedere dispoziția legală menționată, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a respins contestația ca inadmisibilă, criticile formulate sub acest aspect de reclamantă fiind întemeiate. Curtea va reține, însă, că, așa cum a constatat și instanța de apel, în realitate, tribunalul a examinat pe fond contestația, considerând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe care le-a enumerat exhaustiv, pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite.

Deși motivarea primei instanțe este criticabilă, așa cum susține recurenta, neindicându-se explicit care dintre condițiile enumerate nu ar fi îndeplinită în speță, din referirea la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și reținerea depășirii termenului limită de depunere a notificării, rezultă că s-a respins contestația prin raportare la acest text de lege. Este, astfel, evident, că de vreme ce prin considerentele sentinței, prima instanță a motivat respingerea contestației reținând tardivitatea notificării, nu poate fi vorba de o pronunțare pe excepție, ci pe fondul cauzei. În acest context, nu se impunea desființarea sentinței primei instanțe, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru pronunțarea pe fondul contestației, întrucât tribunalul cenzurase dispoziția pe fondul său.

De vreme ce soluția respingerii contestației era oricum corectă, cauza fiind analizată pe fondul său și nu pe excepție, desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru greșita reținere a inadmisibilității contestației ar fi avut semnificația unei soluții formale, care ar fi condus la tergiversarea nejustificată a judecării pricinii. Critica recurentei în sensul că termenul de depunere a notificării ar fi trebuit calculat din anul 2008, când a fost soluționată irevocabil acțiunea în revendicare de drept comun, invocând în acest sens art. 47 din Legea nr. 10/2001 este nefondată. Textul menționat se referă la situația în care astfel de acțiuni au fost respinse prin hotărâri judecătorești rămase irevocabile până la data intrării în vigoare a legii, nefiind incident în speță și, de altfel, fiind declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs vizând greșita interpretare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, este, de asemenea, neîntemeiată. Instanța de apel a reținut corect că Legea nr. 247/2005 nu aduce nicio modificare în ceea ce privește termenul de depunere a notificării, respectiv prelungirea acestuia.

Într-adevăr, Legea nr. 247/2005 are prevederi speciale cu privire la imobilele în care funcționează unități de învățământ, respectiv art. 2 – art. 4 din Titlul I, care nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr. 10/2001 și care se aplică ca dispoziții proprii (ale Legii nr. 247/2005), cu referire la decizii sau dispoziții având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data intrării în vigoare a legii și nevalorificate, dispoziții ce pot fi atacate în termen de 12 luni (de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005).

Articolele menționate nu sunt incidente în speță, astfel că susținerea recurentei în sensul că, în temeiul acestor texte de lege, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 ar fi început să curgă toate celelalte termene prevăzute pentru retrocedarea imobilelor la care se referă art. 16 din Legea nr. 10/2001, deci și termenul de depunere a notificării, este nefondată. Pentru toate aceste considerente, Curtea va reține că, prin completarea motivării hotărârii primei instanțe, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, nefiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Celelalte motive de recurs formulate de reclamantă, respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu vor fi analizate, fiind invocate formal, fără a fi dezvoltate. În consecință, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.G. împotriva deciziei nr. 195/A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.