ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 341/2010

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamantul B.T.T. SA a chemat în judecată pe pârâta SC

D.M.C. SA solicitând anularea hotărârii A.G.E.A. din 4 octombrie 2007, care a

stabilit prin abuz de majoritate un drept de preemțiune în favoarea

acționarilor existenți pentru dobândirea acțiunilor înstrăinate și o clauză de

agrement prin care A.G.A. este aceea care aprobă vânzarea acțiunilor unui

acționar.

Tribunalul București, prin

sentința comercială nr. 7496 din 16 iunie 2008, a respins excepția lipsei de

interes și a respins acțiunea reclamantei.

Instanța de fond a reținut,

în esență, că interesul acțiunii derivă din însăși calitatea de acționar al

reclamantei; pe fond a reținut că hotărârea adunării generale care exprimă

voința majorității nu poate fi anulată decât dacă e contrară legii sau

prevederilor statutare, iar condiționarea transferului de proprietate a fost

impusă prin pactul societar la care reclamanta este fondator.

În privința caracterului

echivoc al dispozițiilor statuare, a considerat că nu reprezintă un temei

pentru anularea hotărârii iar abuzul de majoritate nu poate fi sancționat decât

în condițiile în care acționarul majoritar este avantajat direct sau indirect

prin violarea interesului comun.

Curtea de Apel București,

prin decizia comercială nr. 74 din 6 februarie 2009, a admis apelul reclamantei,

a schimbat în parte hotărârea atacată și a anulat hotărârea A.G.A. în privința

modificărilor aduse art. 11 pct. 2 și 5 din statutul societății.

Instanța de apel a

considerat că inserarea în statut a unei clauze de inalienabilitate pentru că

nu sunt determinate condițiile în care adunarea generală poate refuza

autorizarea transferului este nulă întrucât contravine prevederilor art. 473, art.

480 și art. 1310 C. civ. Clauza de inalienabilitate nu protejează interesele

societății pentru că într-o societate pe acțiuni nu este relevantă identitatea

acționarului.

A reținut totodată curtea de

apel, că prin inserarea alin. (5) al art. 11 pactul societar face inoperabil

dreptul de preemțiune prin lipsa de concizie a condițiilor și imposibilitatea

cenzurării lor.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5,

7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

hotărârea instanței de apel încalcă principiul disponibilității și a dreptului

de apărare întrucât clauza de la art. 11 alin. (2) a fost calificată drept

clauză de inalienabilitate fără a pune în discuția părților această calificare

și fără a fi dezbătută în contradictoriu. În mod greșit a sancționat cu nulitatea

modalitatea pretins echivocă de redactare a dispozițiilor art. 11 alin. (5) din

statut, afirmând fără argumentații nelegalitatea clauzei care de altfel reia

prevederea din art. 94 alin. (1) al Legii nr. 31/1990.

În mod greșit instanța de

apel a apreciat că art. 11 alin. (2) îngrădește dreptul de dispoziție; ea

reprezintă o limitare convențională a dreptului de dispoziție care presupune

obligația de informare și aprobarea A.G.A., permisă prin art. 8 lit. f) din

Legea nr. 31/1990, în concordanță cu prevederile art. 473 și art. 480 C. civ.

și art. 44 din Constituția României.

Recursul este fondat și va

fi admis pentru considerentele ce se vor expune.

Prin hotărârea A.G.E.A. a

acționarilor pârâtei SC D.M.C. SA din 24 ianuarie 2008, s-au stabilit

modificări ale actului constitutiv, între care, reclamanta le-a contestat pe

cale referitoare la transferul dreptului de proprietate prevăzute în art. 11 alin.

(2) – (5) din statut.

Astfel cum instanța de apel

a statuat numai alin. (2) și (5) al art. 11 a generat controverse legate de

caracterizarea și sancțiunea aplicată.

Textul art. 11 alin. (2) din

statut a fost greșit analizat de Curtea de Apel, caracterizându-l o clauză de

inalienabilitate, înainte de a stabili dacă aceasta poate face sau nu obiectul

anulării hotărârii A.G.E.A.

Verificarea statutului

inițial al societății pârâte, în care fondatoare a fost și reclamanta, relevă

faptul că la art. 11 alin. (3) acționarii au hotărât ca „cesiunea parțială sau

totală a acțiunilor transmisibile între acționari sau către terți se poate face

pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor”. Astfel nu poate fi pusă în

discuție anularea hotărârii A.G.E.A. din 24 ianuarie 2008 în situația în care

prin sistematizarea pactului societar s-au menținut dispozițiile statutare

anterioare. Prin modificările intervenite, textul alin. (3) al art. 11 existent

din 1996 a devenit alin. (2) al aceluiași articol. Așadar instanța de apel cu o

motivare substanțială de principiu a constatat cauze de nulitate a convenției

părților, ignorând atât cadrul procesual deschis de reclamantă cât și

prevederile legii speciale – art. 8 lit. f) din Legea nr. 31/1990, modificată.

Obiectul acțiunii la format

anularea hotărârii A.G.E.A. și nu constatarea nulității absolute a unei

dispoziții statutare anterioare, iar din această perspectivă în mod judicios

recurenta a considerat încălcarea principiului disponibilității.

Evocarea prevederilor

Codului Civil sau ale Constituției României în decizia Curții de Apel nu

reprezintă argumente pertinente cât timp constituționalitatea prevederilor art.

8 lit. f) din Legea nr. 31/1990 nu a fost pusă în discuție. Prin actul

constitutiv al societății pe acțiuni, acționarii pot stipula orice restricție

cu privire la transferul de acțiuni, astfel încât legea a împuternicit

acționarii societății pe acțiuni sau ai societății în comandită să stabilească

limitele în care dreptul de proprietate se exercită.

Instanța de apel a

interpretat greșit și prevederile statutare cuprinse în art. 11 alin. (5) pe

care le-a considerat lipsite de concizie cu efecte de anulare a dreptului de

preemțiune pe care-l lasă la aprecierea administratorului.

Exercitarea dreptului de

preemțiune proporțional cu cota din capitalul social deținută de fiecare în

parte, reprezintă efectul esențial al principiului proporționalități, în

virtutea căruia drepturile acționarilor se exercită în funcție de cota de

participare la capitalul social. O dispoziție contrară s-ar confrunta cu

dezechilibre de natură etică și de echitate, care nu corespunde principiului

dreptului comercial.

Greșit instanța de apel a

considerat la aprecierea exclusivă și discreționară a administratorilor

exercitarea dreptului de preemțiune. Administratorilor, prin dispoziția

statutară atacată li s-a îngrădit puterea de decizie, la un simplu calcul

matematic rezultat din proporția participării fiecărui acționar care și-a

manifestat dreptul de preemțiune.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va

admite recursul declarat împotriva decizie comerciale nr. 74 din 6 februarie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, va modifica hotărârea atacată în

sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței 7496

din 16 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC D.M.C. SA București împotriva deciziei nr. 74 din 6 februarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială.

Modifică decizia atacată în sensul

că respinge apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 7496 din 16 iunie 2008 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.