ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3698/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2385/PI din 30 mai 2008, pronunțată în dosarul nr. 13415/325/2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta K.A.T., (care, pe calea transmisiunii legale a calității procesuale active, a preluat și poziția procesuală a reclamantei K.A., urmare a decesului celei din urmă survenit pe durata derulării activității judiciare pendinte), în contradictoriu cu pârâții Statul Român – prin CLM Timișoara, M.A., S.I., S.M., S.A. și T.S. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că prin demersul său judiciar, reclamanta K.A.T.

tinde la retrocedarea în natură a aceluiași imobil, urmare a constatării nevalabilității titlului statului, și a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile de exigență ale Legii nr. 12/1995, printr-o acțiune ce se privește a avea configurația juridică a unei revendicări imobiliare, de vreme ce se solicită compararea titlurilor de proprietate. Tribunalul reține că în procedura administrativă nejurisdicțională a Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluționarea notificării avea a se preocupa de stabilirea valabilității titlului statului, precum și de posibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Mai mult, petiționara avea posibilitatea de a uza de prevederile art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 și a solicita constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele solicitate, context în care procedura administrativă urma a fi suspendată de drept, în condițiile art. 46 alin. (2) (fost art. 47), până la soluționarea revocabilă, pe calea justiției, a unei așa acțiuni. În speță, petiționarul nu a făcut dovada că ar fi declanșat un așa litigiu, întemeiat pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și nici că ar fi atacat dispoziția mai sus amintită, în temeiul prevăzut de lege.

Abstracție făcând de faptul că Legea nouă cu nr. 10/2001 a suprimat practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare, și că, fără a elimina accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, pe care, prin norme procedurale speciale, l-a supus controlului judecătoresc, cu consecința inadmisibilității introducerii unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 213/1998, și încă, demersul judiciar al petiționarei nu poate fi primit, aceasta pentru că reclamanta a recurs la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea dispoziției cu nr. 1411 din 4 decembrie 2002 și care a consacrat dreptul acesteia la măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil.

Context în care devine îndreptățită și concluzia că, dacă s-ar admite acțiunea pendinte, reclamanta ar obține o dublă despăgubire, constând, pe de o parte, în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii speciale cu nr. 10/2001, iar pe de altă parte, în restituirea în natură a aceluiași imobil, potrivit dreptului comun, ceea ce nu poate fi conceput. Or, așa stând lucrurile, tribunalul reține că demersul judiciar pentru acțiune privește, în limita petitului vizând nelegalitatea operațiunii de preluare a nemișcătorului în patrimoniul statului a fi lipsit de un interes născut și actual, și apoi, inadmisibil, în limita aceluia ce poartă asupra retrocedării proprietății, după ce recurgerea la concursul justiției pentru predarea posesiei unor imobile se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pe calea acțiunii în revendicarea supusă dreptului comun, nu mai poate fi îngăduită după intrarea în vigoare a actualei Legi cu nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta K.A.T. iar prin decizia civilă nr. 155 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul reclamantei dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Astfel s-a reținut că soluția adoptată de prima instanță care a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității echivalează în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj la accesul la justiție, ceea ce este contrar jurisprudenței CEDO, nefiind îngăduită o ingerință în dreptul de acces la o instanță, impunându-se cercetarea pe fond a acțiunii reclamantei.

Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesară și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.

Așadar, în concret, în pricina de față, prima instanță a apreciat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile și a respins ca atare acțiunea de față a reclamantei, pe această excepție, a inadmisibilității ei, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deși reclamanta a formulat o acțiune completă (în revendicare, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare, autentificat și în rectificarea cărții funciare), specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, întemeiată în drept pe art. 480 și art. 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 17 și art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale Legii nr. 7/1996, ca și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, susținând că promovarea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, reprezintă cel mai eficient mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi abrogată printr-o lege specială, chiar cu caracter reparatoriu.

Instanța de apel a considerat că a susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă în redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 alin. (1) și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale fundamentale.

Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar putea constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a recursului și accesul acesteia la actul de justiție, prima instanță interpretând greșit prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, contrar atât doctrinei și jurisprudenței naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în ce privește respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de a asigura exercițiul dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și art. 481 C. proc.

civ. și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de preempțiune asupra imobilului în litigiu. Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantei - pe excepția inadmisibilității este încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. din CEDO, căci art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru de interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta și principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitării drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe a dreptului intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.

Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei reținută de către prima instanță este însă greșită și pentru că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare și comparare cu titlu reclamantei, asupra imobilului în discuție. Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 alin. (2) din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a acțiunii, instanța de trimitere Tribunalul Timiș își va examina competența ei de soluționare a acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și de a stabili valabilitatea Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 C. civ.

- prin reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul Helsinski, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuție de către Statul Român, fiind deci cazul ca această revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă prin excepția inadmisibilității ei.

În consecință, prima instanță, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 C. civ., prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce nu a făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare, admiterea prezentului apel al reclamantei, desființarea sentinței civile apelate, în sensul trimiterii cauzei, în vederea rejudecării, pe fond, la aceeași instanță de fond, respectiv Tribunalul Timiș, secția civilă.

Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei.

Curtea reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul „ specialia generalibus derogant ” și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamantă, în baza principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret, pe fondul situației juridice cu care prima instanță a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și art. 130 C. proc.

civ., art. 6 din CEDO, art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 C. proc. civ.

În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, prima instanță, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1 la CEDO, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție București, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.

Așadar, Curtea consideră că prima instanță a rezolvat greșit prezentul litigiu pe calea excepției, considerând inadmisibilă acțiunea reclamantei pe calea dreptului comun, și că era cazul ca prima instanță să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce condiții a fost preluat imobilul în discuție în patrimoniul Statului Român. Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință, având în vedere acest scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităților de reparare.

Obligarea reclamantei de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni de drept comun înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la justiție, anume la un tribunal, în sensul Convenției. Este adevărat că potrivit jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții excepționale dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa impune reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească interesul legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât și, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la acordarea unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură este posibilă. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. Prin urmare, ingerința în dreptul reclamantei de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu scopul urmărit, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție.

Tocmai de aceea, CEDO a apreciat că sunt admisibile acțiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în ședința din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat în sensul că atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție (CEDO), Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.

Este clar că acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise de Legea nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente. Legea nr. 10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist asemenea cale procesuală specială de restabilire a însuși dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași, cum este cazul în speța de față, ci doar o modalitate de reparație prin echivalent. Astfel, în contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-și stabili proprietatea și de a obține restituirea în natură a bunului, decât acțiunea în revendicare bazată pe drept comun.

Acțiunea pe care reclamanta a formulat-o în prezenta cauză este o acțiune în revendicare de drept comun și se referă la aplicarea abuzivă a Decretului-lege nr. 223/1974, ce lipsea de eficiență juridică operațiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului Român și implicit a pârâților intimați, acțiunea în revendicare de drept comun fiind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pornește de la premisa că reclamanta este titulara unui drept de proprietate, care nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului. Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție București a decis în sensul că în caz de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, chiar dacă este dată în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în cauzele contra României, precizând că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității. În temeiul art. 6 al CEDO, dreptul reclamantei de a adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins (indiferent care ar fi temeiul de drept invocat), nu poate fi cenzurat și prima instanță este datoare să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor reclamantei. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții T.S., S.I., S.M., Consiliul local al Municipiului Timișoara, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Primar și M.A.

Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenții S.I. și S.M. au solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul de a se dispune anularea apelului reclamantei întrucât aceasta nu a semnat apelul, iar persoana care promovat și semnat apelul nu avea legitimare în acest sens. Recurenții fac astfel trimitere la împuternicirea avocațială nr. 256 din 14 mai 2009 care prevede chiar asistența și reprezentarea. Prin prisma acestor aspecte și ale dispozițiilor art. 287 C. proc. civ. recurenții susțin că lipsa semnăturii reclamantei este sancționată cu nulitatea cererii de apel. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pârâta T.S. a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, față de obiectul dedus judecății, de faptul că temeiul juridic pentru terenul situat în str. S. nr. 14/a este total diferit față de terenul situat în str. S. nr. 14 prin aceea că cei 582 mp au fost preluați de Statul Român ca urmare a faptului că cele două reclamante s-au stabilit în Republica Federală Germană. Se mai susține că apelul reclamantei vizează sentința civilă nr. 1871/2008 ce nu există la dosarul nr. 13415/325/2007, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc.

civ. Se mai ridică și excepția lipsei calității procesuale pasive pentru T.S. în cauza din dosarul nr. 3415/325/2007, astfel cum a fost invocată și motivată această excepție în actele depuse la dosar. Recurenta M.A. a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantelor. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de această recurentă vizează nelegalitatea prin prisma nesocotirii deciziei nr. XXXIII/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de care acțiunea reclamantei este inadmisibilă contravenind astfel principiului „ electa una via non datur recursus ad alteram ”. În ce privește recursul declarat de Consiliul local al Municipiului Timișoara reprezentat prin Primar, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților Fundamentale ale Omului și ale art. 6 din Convenție. Se mai susține că, având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, și potrivit principiului „ specialia generalibus derogant ”, în prezenta acțiune, termenul de decădere a fost de 14 august 2002 nerespectat de către reclamante, astfel că acțiunea lor este tardivă, dreptul material la acțiune fiind prescris. Se mai învederează că notificarea reclamanților a fost înregistrată la 20 decembrie 2001 iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în 1996 (cu cinci ani înainte) cu respectarea tuturor condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995.

Or, susține recurentul, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de dobândire nu sunt lovite de nulitate absolută în cazul în care au fost încheiate cu bună credință, sens în care recurentul face trimitere și la Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Toți recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Intimata K.A.T. prin întâmpinarea depusă la fila 49 s-a opus admiterii recursurilor. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate.

Față de obiectul dedus judecății, de faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe excepție și nu pe fond, raportat și la dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea pentru clarificarea tuturor raporturilor juridice dintre părți, raportat și la petitele acțiunii și la precizarea ei (existentă la fila 18 dosarul instanței de fond). Cum, instanța de fond față de obiectul dedus judecății, nu a administrat de probe pentru dezlegarea fondului cauzei și pentru clarificarea tuturor aspectelor invocate de părți, inclusiv cele legate de excepția lipsei calității procesuale pasive (invocată de pârâta T.S.), hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Criticile legate de semnarea apelului de către avocat și nu de apelantă, și cele legate de indicarea greșită a numărului sentinței atacate cu apel sunt nefondate prin prisma următoarelor aspecte. Pentru promovarea apelului sau recursului, avocatul ar avea nevoie într-adevăr de o împuternicire specială, însă aceasta este necesară numai în situația în care nu a reprezentat sau asistat partea la judecata cauzei în fața instanței de fond. Altfel, avocatul nu numai că are dreptul, dar chiar obligația profesională să exercite și să semneze, pentru cei reprezentați, cererea de apel sau recurs, întrucât de îndeplinirea acestui act procedural depinde păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor în timp, cum rezultă din art. 690 C. proc.

civ. Astfel la instanța de fond, reclamanta a fost reprezentată de avocat G.D. în baza împuternicirii avocațiale nr. 26988 fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timișoara emisă în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Apelul exercitat de reclamanta K.A.T. a fost declarat la 12 august 2009 și semnat prin avocat împuternicit G.D. în temeiul împuternicirii avocațiale depusă la instanța de fond. Pentru instanța de apel același cabinet individual de avocat, a emis împuternicirea la 14 mai 2009 fila 20 dosarul instanței de apel. Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ.

părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar în conformitate cu art. 68 alin. (1) din același cod, procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată iar în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților. Reprezentarea desemnează situația în care o persoană numită reprezentant îndeplinește acte procedurale în numele și în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituție nu este considerată, uneori, ca având un caracter pur procedural.

Actele de procedură îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părții principale, adică asupra persoanei reprezentate. O situație specifică a reprezentării judiciare este reglementată de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unor termene și care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest caz toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși. Textul citat a fost de altfel unanim interpretat în doctrină și jurisprudență în sensul că pentru promovarea apelului sau recursului, avocatul ar avea nevoie de o împuternicire specială în acest scop, numai în situația în care avocatul nu a reprezentat sau asistat partea, la judecata cauzei în fața instanței de fond.

Cum, însă în cauză avocata G.D. a reprezentat reclamanta la instanța de fond în temeiul împuternicirii avocațiale nr. 26988 (fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timișoara) ea nu numai că avea dreptul, dar chiar și obligația profesională să exercite și să semneze (pentru cei pe care îi reprezenta) cererea de apel, dat fiind faptul că de îndeplinirea acestui act procedural depindea păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp, așa cum prevede textul legal sus evocat. Prin prisma celor expuse, actul de procedură săvârșit de avocată (cererea de apel din 12 august 2008), a fost efectuat în baza împuternicirii avocațiale nr. 256 din 14 mai 2009 (fila 20 dosarul instanței de apel dosar nr. 13415/325/2007).

În cererea de apel se arată că hotărârea atacată este cea pronunțată în dosarul civil nr. 13415/325/2007 de Tribunalul Timiș, secția civilă, fiind apoi precizat că numărul sentinței civile atacate este 2385 din 30 mai 2008 – dosar nr. 13415/325/2007 a Tribunalului Timiș. Din perspectiva celor expuse nu sunt prezente și nici fondate criticile recurenților legate de dispozițiile art. 287 C. proc. civ. Astfel, nefiind prezente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., urmează a fi respinse toate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții T.S., S.I., S.M., Consiliul Local al Municipiului Timișoara în calitate de reprezentant al Statului Român prin Primar și M.A., împotriva deciziei nr. 155 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2010.