ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3698/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3698/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2385/PI din

30 mai 2008, pronunțată în dosarul nr. 13415/325/2007, Tribunalul Timiș, secția

civilă, respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta K.A.T., (care, pe

calea transmisiunii legale a calității procesuale active, a preluat și poziția

procesuală a reclamantei K.A., urmare a decesului celei din urmă survenit pe

durata derulării activității judiciare pendinte), în contradictoriu cu pârâții

Statul Român – prin CLM Timișoara, M.A., S.I., S.M., S.A. și T.S.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut în esență că prin demersul său judiciar, reclamanta K.A.T.

tinde la retrocedarea în natură a aceluiași imobil, urmare a constatării

nevalabilității titlului statului, și a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în condițiile de exigență ale Legii nr. 12/1995, printr-o acțiune ce

se privește a avea configurația juridică a unei revendicări imobiliare, de

vreme ce se solicită compararea titlurilor de proprietate.

Tribunalul reține că în procedura

administrativă nejurisdicțională a Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu

soluționarea notificării avea a se preocupa de stabilirea valabilității

titlului statului, precum și de posibilitatea restituirii în natură a

imobilului. Mai mult, petiționara avea posibilitatea de a uza de prevederile

art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 și a solicita constatarea

nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele

solicitate, context în care procedura administrativă urma a fi suspendată de

drept, în condițiile art. 46 alin. (2) (fost art. 47), până la soluționarea

revocabilă, pe calea justiției, a unei așa acțiuni. În speță, petiționarul nu a

făcut dovada că ar fi declanșat un așa litigiu, întemeiat pe dispozițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001 și nici că ar fi atacat dispoziția mai sus amintită,

în temeiul prevăzut de lege.

Abstracție făcând de faptul că Legea

nouă cu nr. 10/2001 a suprimat practic acțiunea dreptului comun în cazul

ineficacității actelor de preluare, și că, fără a elimina accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, pe care, prin norme procedurale speciale,

l-a supus controlului judecătoresc, cu consecința inadmisibilității

introducerii unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile din Legea

nr. 213/1998, și încă, demersul judiciar al petiționarei nu poate fi primit,

aceasta pentru că reclamanta a recurs la procedura specială reglementată de

Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea dispoziției cu nr. 1411 din 4

decembrie 2002 și care a consacrat dreptul acesteia la măsuri reparatorii în

echivalent pentru același imobil.

Context în care devine îndreptățită

și concluzia că, dacă s-ar admite acțiunea pendinte, reclamanta ar obține o

dublă despăgubire, constând, pe de o parte, în acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, în temeiul Legii speciale cu nr. 10/2001, iar pe de altă parte,

în restituirea în natură a aceluiași imobil, potrivit dreptului comun, ceea ce

nu poate fi conceput.

Or, așa stând lucrurile, tribunalul

reține că demersul judiciar pentru acțiune privește, în limita petitului vizând

nelegalitatea operațiunii de preluare a nemișcătorului în patrimoniul statului

a fi lipsit de un interes născut și actual, și apoi, inadmisibil, în limita

aceluia ce poartă asupra retrocedării proprietății, după ce recurgerea la concursul

justiției pentru predarea posesiei unor imobile se subsumează sferei de

aplicare a Legii nr. 10/2001, pe calea acțiunii în revendicarea supusă

dreptului comun, nu mai poate fi îngăduită după intrarea în vigoare a actualei

Legi cu nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta K.A.T. iar prin decizia civilă nr. 155 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul reclamantei dispunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente:

Astfel s-a reținut că soluția

adoptată de prima instanță care a respins acțiunea pe excepția

inadmisibilității echivalează în materia respectării dreptului de proprietate,

cu un blocaj la accesul la justiție, ceea ce este contrar jurisprudenței CEDO,

nefiind îngăduită o ingerință în dreptul de acces la o instanță, impunându-se

cercetarea pe fond a acțiunii reclamantei.

Astfel, art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea

acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și

obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de

acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se

urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului,

fiind de asemenea, necesară și asigurarea unui raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea

pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale

limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt

apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu

teoretice și iluzorii.

Dreptul la un proces echitabil nu

poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice

fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama

și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.

Așadar, în concret, în pricina de

față, prima instanță a apreciat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunile

în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile și a respins ca atare

acțiunea de față a reclamantei, pe această excepție, a inadmisibilității ei,

fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deși reclamanta a formulat o acțiune

completă (în revendicare, constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare – cumpărare, autentificat și în rectificarea cărții funciare),

specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare,

întemeiată în drept pe art. 480 și art. 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, art. 17 și art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale

Legii nr. 7/1996, ca și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, susținând că promovarea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe

dreptul comun, reprezintă cel mai eficient mijloc procedural de apărare a

dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi abrogată printr-o lege

specială, chiar cu caracter reparatoriu.

Instanța de apel a considerat că a

susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară

(prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces

la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă în redobândirea

dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 alin. (1) și art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale

fundamentale.

Într-adevăr, procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar putea constitui o limitare a protecției

juridice a dreptului de proprietate privată a recursului și accesul acesteia la

actul de justiție, prima instanță interpretând greșit prin art. 22 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, contrar atât doctrinei și jurisprudenței naționale, cât

și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în ce privește

respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte

și din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate

echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de a asigura exercițiul

dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și art. 481 C.

proc. civ. și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului

de preempțiune asupra imobilului în litigiu.

Prin toate aceste prevederi legale

se stabilește un nou cadru juridic în materie, iar prin respingerea acțiunii

reclamantei - pe excepția inadmisibilității este încălcat și dreptul

reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. din CEDO, căci art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru de interese

victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta și

principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitării drepturilor

fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe a dreptului

intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.

Excepția inadmisibilității acțiunii

reclamantei reținută de către prima instanță este însă greșită și pentru că,

potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să

verifice valabilitatea titlului Statului de preluare și comparare cu titlu

reclamantei, asupra imobilului în discuție.

Ca atare, în raport de prevederile

art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 alin. (2) din

Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a acțiunii, instanța de

trimitere Tribunalul Timiș își va examina competența ei de soluționare a

acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și de a stabili valabilitatea

Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama de

prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 C. civ. -

prin reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român este

parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul

Helsinski, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi

legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al

reclamantei, la data preluării imobilului în discuție de către Statul Român,

fiind deci cazul ca această revendicare imobiliară a reclamantei să fie

cercetată pe fond, iar nu respinsă prin excepția inadmisibilității ei.

În consecință, prima instanță,

căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe

fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate

recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii prin compararea titlurilor de

proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, față de dispozițiile art. 480 C. civ., prin raportarea acestor texte

legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce nu a făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a

rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii

reclamantei, impunându-se, prin urmare, admiterea prezentului apel al

reclamantei, desființarea sentinței civile apelate, în sensul trimiterii

cauzei, în vederea rejudecării, pe fond, la aceeași instanță de fond, respectiv

Tribunalul Timiș, secția civilă.

Această soluție se impune în speță,

deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității

acțiunii reclamantei. Curtea reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și

legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt

specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul „

specialia

generalibus derogant

” și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr.

10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în

raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamantă, în baza

principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor legale precitate,

tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în

concret, pe fondul situației juridice cu care prima instanță a fost investită,

în cauză fiind încălcate deci art. 129 și art. 130 C. proc. civ., art. 6 din

CEDO, art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art.

137 C. proc. civ.

În concluzie, rezultând că în dosar

există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a

Convenției, prima instanță, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va

cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți, prin

prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1 la CEDO, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu

dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de către

Înalta Curte de Casație și Justiție București, prin care se stabilește că

prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca

inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea

aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și

prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.

Așadar, Curtea consideră că prima

instanță a rezolvat greșit prezentul litigiu pe calea excepției, considerând

inadmisibilă acțiunea reclamantei pe calea dreptului comun, și că era cazul ca

prima instanță să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce

condiții a fost preluat imobilul în discuție în patrimoniul Statului Român.

Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001,

este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare

prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul

Român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință,

având în vedere acest scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în

favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz

adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării

modalităților de reparare.

Obligarea reclamantei de a urma

procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea

inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni

de drept comun înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la

justiție, anume la un tribunal, în sensul Convenției.

Este adevărat că potrivit

jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții excepționale dreptului de acces la

justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa impune reglementare

din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească interesul

legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât

accesul la o procedură administrativă, cât și, dacă este necesar, la o

procedură contencioasă, acest acces rămâne iluzoriu, nefiind în prezent în

măsură să conducă într-un termen rezonabil la acordarea unei despăgubiri în

favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură este posibilă.

Mai mult, nici Legea nr. 10/2001,

nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul

suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

Prin urmare, ingerința în dreptul

reclamantei de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu

scopul urmărit, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție.

Tocmai de aceea, CEDO a apreciat că

sunt admisibile acțiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în

condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a

produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe

foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția

proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului.

De altfel, și Înalta Curte de

Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în ședința din 9 iunie 2008,

în dosarul nr. 60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu

privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat în sensul că atunci când există neconcordanțe

între legea specială și Convenție (CEDO), Convenția are prioritate. Această

prioritate poate fi dată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.

Este clar că acțiunea în revendicare

vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși dreptului de proprietate,

iar căile deschise de Legea nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut

chiriașului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau

alte măsuri echivalente.

Legea nr. 10/2001 nu dă însă

proprietarului deposedat de statul comunist asemenea cale procesuală specială

de restabilire a însuși dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost

deja vândut către chiriași, cum este cazul în speța de față, ci doar o

modalitate de reparație prin echivalent.

Astfel, în contextul art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale

juridică de a-și stabili proprietatea și de a obține restituirea în natură a

bunului, decât acțiunea în revendicare bazată pe drept comun.

Acțiunea pe care reclamanta a

formulat-o în prezenta cauză este o acțiune în revendicare de drept comun și se

referă la aplicarea abuzivă a Decretului-lege nr. 223/1974, ce lipsea de

eficiență juridică operațiunea de întabulare a dreptului de proprietate a

Statului Român și implicit a pârâților intimați, acțiunea în revendicare de

drept comun fiind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate,

pornește de la premisa că reclamanta este titulara unui drept de proprietate,

care nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului.

Însăși Înalta Curte de Casație și

Justiție București a decis în sensul că în caz de neconcordanță între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate,

chiar dacă este dată în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Curtea Europeană de Justiție s-a

pronunțat în cauzele contra României, precizând că privarea de proprietate

poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

principiului proporționalității.

În temeiul art. 6 al CEDO, dreptul

reclamantei de a adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra

dreptului pretins (indiferent care ar fi temeiul de drept invocat), nu poate fi

cenzurat și prima instanță este datoare să hotărască asupra temeiniciei sau

netemeiniciei pretențiilor reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții T.S., S.I., S.M., Consiliul local al Municipiului

Timișoara, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Primar și M.A.

Astfel criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenții S.I. și S.M. au

solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul de a se dispune

anularea apelului reclamantei întrucât aceasta nu a semnat apelul, iar persoana

care promovat și semnat apelul nu avea legitimare în acest sens.

Recurenții fac astfel trimitere la

împuternicirea avocațială nr. 256 din 14 mai 2009 care prevede chiar asistența

și reprezentarea.

Prin prisma acestor aspecte și ale

dispozițiilor art. 287 C. proc. civ. recurenții susțin că lipsa semnăturii

reclamantei este sancționată cu nulitatea cererii de apel.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta T.S. a solicitat modificarea hotărârii

instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, față de

obiectul dedus judecății, de faptul că temeiul juridic pentru terenul situat în

str. S. nr. 14/a este total diferit față de terenul situat în str. S. nr. 14

prin aceea că cei 582 mp au fost preluați de Statul Român ca urmare a faptului

că cele două reclamante s-au stabilit în Republica Federală Germană.

Se mai susține că apelul reclamantei

vizează sentința civilă nr. 1871/2008 ce nu există la dosarul nr.

13415/325/2007, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc.

civ.

Se mai ridică și excepția lipsei

calității procesuale pasive pentru T.S. în cauza din dosarul nr. 3415/325/2007,

astfel cum a fost invocată și motivată această excepție în actele depuse la

dosar.

Recurenta M.A. a solicitat în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanței de apel

în sensul respingerii apelului reclamantelor.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel de această recurentă vizează nelegalitatea prin prisma nesocotirii

deciziei nr. XXXIII/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de care acțiunea reclamantei

este inadmisibilă contravenind astfel principiului „

electa una via non datur

recursus ad alteram

”.

În ce privește recursul declarat de

Consiliul local al Municipiului Timișoara reprezentat prin Primar, criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se susține că instanța de

apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților Fundamentale ale Omului și

ale art. 6 din Convenție.

Se mai susține că, având în vedere

că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, și potrivit principiului „

specialia

generalibus derogant

”, în prezenta acțiune, termenul de decădere a fost de

14 august 2002 nerespectat de către reclamante, astfel că acțiunea lor este

tardivă, dreptul material la acțiune fiind prescris.

Se mai învederează că notificarea

reclamanților a fost înregistrată la 20 decembrie 2001 iar contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat în 1996 (cu cinci ani înainte) cu respectarea tuturor

condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995.

Or, susține recurentul, potrivit

art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de dobândire nu sunt lovite de nulitate

absolută în cazul în care au fost încheiate cu bună credință, sens în care

recurentul face trimitere și la Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Toți recurenții au solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Intimata K.A.T. prin întâmpinarea

depusă la fila 49 s-a opus admiterii recursurilor.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate.

Față de obiectul dedus judecății, de

faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe excepție și nu pe fond,

raportat și la dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, nefiind

astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se

impunea pentru clarificarea tuturor raporturilor juridice dintre părți, raportat

și la petitele acțiunii și la precizarea ei (existentă la fila 18 dosarul

instanței de fond).

Cum, instanța de fond față de

obiectul dedus judecății, nu a administrat de probe pentru dezlegarea fondului

cauzei și pentru clarificarea tuturor aspectelor invocate de părți, inclusiv

cele legate de excepția lipsei calității procesuale pasive (invocată de pârâta T.S.),

hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Criticile legate de semnarea

apelului de către avocat și nu de apelantă, și cele legate de indicarea greșită

a numărului sentinței atacate cu apel sunt nefondate prin prisma următoarelor

aspecte.

Pentru promovarea apelului sau

recursului, avocatul ar avea nevoie într-adevăr de o împuternicire specială,

însă aceasta este necesară numai în situația în care nu a reprezentat sau

asistat partea la judecata cauzei în fața instanței de fond.

Altfel, avocatul nu numai că are

dreptul, dar chiar obligația profesională să exercite și să semneze, pentru cei

reprezentați, cererea de apel sau recurs, întrucât de îndeplinirea acestui act

procedural depinde păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde

prin neexercitarea lor în timp, cum rezultă din art. 690 C. proc. civ.

Astfel la instanța de fond,

reclamanta a fost reprezentată de avocat G.D. în baza împuternicirii avocațiale

nr. 26988 fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timișoara emisă în

temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea

profesiei de avocat.

Apelul exercitat de reclamanta K.A.T.

a fost declarat la 12 august 2009 și semnat prin avocat împuternicit G.D. în

temeiul împuternicirii avocațiale depusă la instanța de fond.

Pentru instanța de apel același

cabinet individual de avocat, a emis împuternicirea la 14 mai 2009 fila 20

dosarul instanței de apel.

Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc.

civ. părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar,

iar în conformitate cu art. 68 alin. (1) din același cod, procura pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată

trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată iar în cazul când procura

este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.

Reprezentarea desemnează situația în

care o persoană numită reprezentant îndeplinește acte procedurale în numele și

în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.

Reprezentarea judiciară constituie o

formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituție

nu este considerată, uneori, ca având un caracter pur procedural.

Actele de procedură îndeplinite de

către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părții principale, adică

asupra persoanei reprezentate.

O situație specifică a reprezentării

judiciare este reglementată de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ.,

potrivit căruia, avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, poate

face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unor

termene și care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp.

El poate să exercite de asemenea

orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest caz toate actele de

procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși.

Textul citat a fost de altfel unanim

interpretat în doctrină și jurisprudență în sensul că pentru promovarea apelului

sau recursului, avocatul ar avea nevoie de o împuternicire specială în acest

scop, numai în situația în care avocatul nu a reprezentat sau asistat partea,

la judecata cauzei în fața instanței de fond.

Cum, însă în cauză avocata G.D. a

reprezentat reclamanta la instanța de fond în temeiul împuternicirii avocațiale

nr. 26988 (fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timișoara) ea nu

numai că avea dreptul, dar chiar și obligația profesională să exercite și să

semneze (pentru cei pe care îi reprezenta) cererea de apel, dat fiind faptul că

de îndeplinirea acestui act procedural depindea păstrarea drepturilor supuse

unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp, așa cum prevede

textul legal sus evocat.

Prin prisma celor expuse, actul de

procedură săvârșit de avocată (cererea de apel din 12 august 2008), a fost

efectuat în baza împuternicirii avocațiale nr. 256 din 14 mai 2009 (fila 20

dosarul instanței de apel dosar nr. 13415/325/2007).

În cererea de apel se arată că

hotărârea atacată este cea pronunțată în dosarul civil nr. 13415/325/2007 de

Tribunalul Timiș, secția civilă, fiind apoi precizat că numărul sentinței

civile atacate este 2385 din 30 mai 2008 – dosar nr. 13415/325/2007 a

Tribunalului Timiș.

Din perspectiva celor expuse nu sunt

prezente și nici fondate criticile recurenților legate de dispozițiile art. 287

C. proc. civ.

Astfel, nefiind prezente motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., urmează a fi

respinse toate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de

pârâții T.S., S.I., S.M., Consiliul Local al Municipiului Timișoara în calitate

de reprezentant al Statului Român prin Primar și M.A., împotriva deciziei nr.

155 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2010.