ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8914/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 București, la 10 mai 2004, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâții P.G.M. București, M. București prin P.G. și Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că statul a deținut fără titlu imobilul situat în București, str. Văcărești, să fie obligat pârâtul P.G.M. București să emită dispoziție de restituire în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, la nivelul sumei ce se va stabili printr-o expertiză.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să elibereze titlurile de valoare la suma indicată în dispoziția P.G., precum și obligarea pârâților la daune cominatorii în sumă de 8.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în aducerea la îndeplinire a hotărârii, de la rămânerea definitivă a acesteia. În motivarea cererii, invocând dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale art. 10 și 31 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a arătat că a cumpărat în anul 1950, prin actul autentificat sub nr. 8244 din 10 martie 1950, o prăvălie cu cameră, bucătărie, pivniță și terenul aferent, iar prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a fost naționalizat ca aparținând vânzătoarei H.R.

În anul 1987, construcția a fost demolată în baza Decretului nr. 206/1987. Reclamanta a mai arătat că a notificat pentru restituirea în echivalent a imobilului pârâta P.M. București conform Legii nr. 10/2001, însă până în prezent nu a primit niciun răspuns, fapt ce a determinat formularea acțiunii. Pârâtul M.B. prin P.G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necomptenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5, excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare.

S-a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada datei depunerii ultimului înscris sau a precizării că nu ar mai deține probe, în sensul art. 23 pct. 1 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Prin sentința civilă nr. 3109 din 7 iunie 2004, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamantă la 7 iunie 2004 și a admis excepția necomptenței teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare, declinând competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Prin sentința civilă nr. 608 din 24 ianuarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 9093/2004 de Judecătoria Sectorului 3, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de reclamantă și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținându-se competența tribunalului, în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1164 din 14 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de interes privind primul capăt de cerere al acțiunii precizate, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind daunele cominatorii, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins capătul de cerere al acțiunii precizate privind constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat, ca fiind lipsit de interes și a respins capătul de cerere privind obligarea la emiterea unei dispoziții conform Legii nr. 10/2001, precum și cererea de acordare a daunelor cominatorii, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. 369/2/2006. Prin decizia civilă nr. 154/ A din 28 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că excepția lipsei de interes în ceea ce privește deținerea fără titlu a imobilului de către stat a fost nelegal soluționată, iar cererea de obligare a pârâților P.G.M. București și M. București prin P.G. la emiterea unei decizii motivate a fost eronat respinsă, acest capăt de cerere nefiind cercetat pe fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 19838/3/2006. Prin sentința civilă nr. 119 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N.M. și a obligat pârâtul M. București prin P.G. să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, Calea Văcărești, ce a făcut obiectul notificării nr. 2056 din 30 august 2001, B.E.J. A.P., constând în alte bunuri sau servicii, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 50 RON pe zi de întârziere, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la data executării obligației.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, analizată în condițiile art. 137 C. proc. civ., că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții conform cărora Ministerul Finanțelor Publice nu are competența de a se pronunța cu privire la cuantumul despăgubirilor, această competență revenind C.C.S.D., constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, după emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut că, de la data înregistrării notificării nr. 2056 din 3 august 2001, prin care reclamanta a solicitat restituirea imobilului din București, Calea Văcărești, au trecut mai mult de 60 de zile, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii de obligare a pârâtei P.M. București de a răspunde la notificare. S-a constatat că primul capăt de cerere, respectiv analizarea titlului statului, nu este un capăt de sine-stătător, urmând a fi examinat în cadrul analizei pe fond a capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a emite o dispoziție motivată de restituire prin echivalent. S-a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 martie 1950, autentificat sub nr. 8244 de Tribunalul Ilfov și transcris sub nr. 2011 din 10 martie 1950, reclamanta S.M.

a cumpărat imobilul din Calea Văcărești de la vânzătoarea R.H. Imobilul a trecut în proprietatea satului în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 35, fiind menționată eronat, ca proprietară, vânzătoarea R.H. S-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv în sensul dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar în baza Decretului de expropriere nr. 206/1987 a fost demolat. Tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situația imobilelor preluate abuziv și ale căror construcții au fost demolate total, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. S-a considerat că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii în condițiile reglementării posibilității constrângerii debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 580 3 alin. (1) C. proc.

civ. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanta N.M. și pârâta P.M. București prin P.G. În dezvoltarea motivelor sale de apel, pârâta a susținut că termenul de 60 de zile de soluționare a notificării este un termen de recomandare, ce nu a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu în cauză. S-a susținut că este inadmisibilă obligarea sa la plata de daune cominatorii, neemiterea dispoziției fiind imputată reclamantei care nu a depus toate actele solicitate în termenul legal. Prin apelul său, reclamanta a susținut că, în lipsa unui răspuns al entității notificate, instanța trebuia să soluționeze cauza prin stabilirea despăgubirii cuvenite pentru imobilul în litigiu.

Prin motivele de apel reclamanta a solicitat o expertiză de specialitate în vederea stabilirii întinderii măsurilor reparatorii, probă ce a fost încuviințată de instanța de apel. Prin decizia nr. 664 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de P.M. București prin P.G. și a admis apelul reclamantei. A fost schimbată în parte sentința primei instanțe în sensul stabilirii contravalorii măsurilor reparatorii la suma de 77.919 euro, echivalentul în lei la data plății. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 sunt imperative, iar, în speță, referatul de respingere a notificării, datat ianuarie 2005, deci cu mult după termenul de 60 de zile prevăzut de lege și cu mult după data sesizării instanței de către reclamantă (10 mai 2004), nu a fost urmat și de o dispoziție motivată, pe care partea să o poată contesta. În ceea ce privește apelul reclamantei, vizând întinderea măsurilor reparatorii, s-a considerat că refuzul de restituire a imobilului a fost constatat la o dată anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, respectiv la data promovării acțiunii, 10 mai 2004, astfel încât solicitarea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii nu poate fi înlăturată.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal pârâții M. București reprezentat de P.G. și Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin motivele sale de recurs, pârâtul M. București a criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire are două date de referință, respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003. S-a arătat că, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora, sau de la data precizării exprese a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte dovezi.

O altă critică a vizat împrejurarea că stabilirea calității de persoană îndreptățită este atributul exclusiv al Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 astfel încât, în mod eronat, instanța de apel a soluționat în fond notificarea. Recurentul pârât M. București a invocat și incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C.C.S.D., susținând că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor. Recurentul a criticat decizia recurată și pentru greșita sa obligare la plata daunelor cominatorii, invocând inadmisibilitatea acestei cereri în raport de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ. Prin recursul său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că, deși instanțele de fond și apel au reținut corect prin considerentele hotărârilor lipsa calității sale procesuale pasive, s-a admis apelul reclamantei și în contradictoriu cu această instituție, sub acest aspect existând o contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin recursul declarat de pârâtul M. București prin P.G., raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: În condițiile în care Legea nr. 10/2001, nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din aceeași lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa tribunalului, pe considerentul că solicitarea sa ar fi inadmisibilă întrucât nu s-a parcurs procedura administrativă prealabilă. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acesta trebuie cenzurat de instanță, tot în condițiile acestei proceduri speciale.

Ca atare, Curtea va constata că, în mod corect, instanțele de fond și apel au examinat fondul cauzei, considerând că termenul de 60 de zile este un termen imperativ și nu de recomandare cum s-a susținut de recurent. Termenul limită prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru depunerea actelor doveditoare, respectiv data soluționării notificării, este aplicabil exclusiv fazei administrative de soluționare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate abuziv, etapă a cărei finalizare este marcată, conform 21 din lege, de emiterea unei decizii sau dispoziții motivate a unității deținătoare. În speță, reclamanta a formulat notificare, la data de 3 august 2001, înregistrată sub nr. 2056 la B.E.J.

A.P., notificare ce nu a fost soluționată. Recurentul nu a dovedit că între părți ar fi existat vreo corespondență legată de nedovedirea calității de persoană îndreptățită. Referatul de respingere a notificării datat ianuarie 2005, deci cu mult după împlinirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege și cu mult după data formulării acțiunii, 10 mai 2004, nu a fost urmat și de o dispoziție prin care să se soluționeze notificarea și pe care partea să o poată contesta. Ca atare, culpa unității deținătoare este evidentă, deoarece prin refuzul emiterii dispoziției, reclamanta intimată a fost privată de posibilitatea de a finaliza procedura și de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest context stabilirea daunelor cominatorii ca sancțiune pecuniară în vederea asigurării executării unei obligați de a face a fost realizată cu respectarea legii și nu este inadmisibilă, termenul prevăzut de lege fiind depășit în mod culpabil, iar prejudiciul suferit de reclamantă constând în imposibilitatea realizării drepturilor acordate acesteia de Legea nr. 10/2001. Ca atare, nici această critică nu este întemeiată. Critica referitoare la greșita stabilire a valorii despăgubirilor de către instanța de apel este, de asemenea, nefondată.

Împrejurarea că, în prezent, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2007, Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilelor solicitate se stabilește de către C.C.S.D., nu este de natură să conducă la înlăturarea solicitării reclamantului de stabilire a întinderii măsurilor reparatorii cu privire la bunul de care a fost deposedată, deoarece refuzul restituirii imobilului a fost constatat la o dată anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, respectiv la data promovării acțiunii, 10 mai 2004. Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge recursul pârâtului M. București în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor urmează a fi admis pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut corect că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost admisă prin sentința apelată, iar soluția primei instanțe nu a fost contestată de părți, sub acest aspect. Prin urmare hotărârea tribunalului a devenit irevocabilă în ceea ce privește reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Cu toate acestea, prin dispozitivul deciziei recurate, în contradicție cu considerentele menționate, curtea de apel a admis apelul reclamantei N.M. și în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Economiei și Finanțelor, sub acest aspect hotărârea instanței de apel fiind nelegală. În consecință, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., să se admită recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și să se modifice în parte decizia în sensul admiterii apelului reclamantei numai în contradictoriu cu M. București prin P.G., iar nu și cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M. București prin P.G. împotriva deciziei nr. 664 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul reclamantei numai în contradictoriu cu M. București prin P.G., iar nu și cu Ministerul Finanțelor Publice. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2009.