ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4218/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4218/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 162/ F din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 334 C. proc.

pen. s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice a

faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art.

7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat

la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul Ș.I.C. (fiul

lui G. și al G.), pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Constată că inculpatul a fost arestat preventiv, în

cauză, de la 30 ianuarie 2002 la 13 iunie 2003.

În baza art. 160

5

alin. (4) lit. c) C.

proc. pen. dispune restituirea, către inculpat, a cauțiunii, în cuantum de 3.000

RON, consemnată la C.E.C. - Agenția Ș.V., conform recipisei din 21 mai 2003.

În baza art. 160

5

alin. (6) C. proc. pen.

încetează starea de liberare provizorie pe cauțiune, dispusă, conform

încheierii de ședință din data de 05 iunie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 1308/2003

al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen.

restituie inculpatului un pulover, un telefon mobil marca N. și încărcătorul

aferent.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

S-a consemnat că, prin rechizitoriul întocmit de

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, inculpatul Ș.I.C. a

fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reținut că, în calitate de ofițer

operativ II, având gradul de locotenent, cu atribuții de cercetare penală în

cadrul Secției 10 Poliție, i s-a repartizat, la data de 12 ianuarie 1999, cauza

privind pe S.I.C., acuzat de înșelăciune.

După începerea urmăririi penale și administrarea

probelor ce se impuneau, la data de 22 octombrie 2001, inculpatul a înaintat,

către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, referatul cu

propunere de trimitere în judecată a numitului S.I.C.

După terminarea cercetărilor, în cursul lunilor

decembrie 2001 și ianuarie 2002, între cei doi au avut loc mai multe întâlniri

în cursul cărora inculpatul i-a solicitat denunțătorului să-i procure, contra cost,

un telefon mobil, marca N., performant.

La data de 17 ianuarie 2002, aceștia s-au întâlnit în

parcarea restaurantului M., de pe strada D., unde S.l.C. a predat inculpatului

telefonul său marca N., după ce a notat, în prealabil, numărul seriei de

fabricație.

Cu acest prilej, inculpatul s-a oferit să-l ajute pe

denunțător în rezolvarea favorabilă a cauzei, în care figura ca învinuit pentru

înșelăciune, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra procurorilor de la

parchet. în schimbul serviciului său, a pretins suma de 1.500 dolar SUA, pe

care S.l.C. a fost de acord să-i preda.

La data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a sesizat

parchetul militar cu privire la faptele de mai sus.

La aceeași dată, denunțătorul s-a întâlnit cu

inculpatul la un restaurant, unde i-a predat și încărcătorul telefonului mobil,

ce fusese tratat chimic și se notase seria de către procurorul militar. în

cadrul discuțiilor ce au avut loc, inculpatul i-a explicat denunțătorului

modalitatea în care să poată intra în posesia soluției, după ce se va pronunța

de către parchet.

Cei doi au mai purtat discuții telefonice, iar, la

data de 22 ianuarie 2002, în incinta restaurantul M. din Complexul U.C., i-a

oferit suma de 1.500 dolar SUA, pe care inculpatul a refuzat să o primească,

sub pretextul că s-ar putea să-i pretindă, ulterior, o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a învinuitului S.l.C. pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art.

215 alin. (1) C. pen., soluție pe care a aflat-o și inculpatul, care se afla la

sediul parchetului. După ce i-a comunicat lui S.l.C. rezultatul, au stabilit,

împreună, o întâlnire pentru a doua zi, când să aibă loc predarea banilor.

Pe data de 30 ianuarie 2002, inculpatul s-a întâlnit

cu denunțătorul în incinta restaurantului M. din Magazinul U.C., lăsând la

aprecierea acestuia din urmă suma pe care să i-o predea. După mai multe

discuții, au căzut de acord asupra sumei de 1.000 dolar SUA, deplasându-se,

împreună, la toaleta restaurantului unde denunțătorul a depus banii într-o mapă

personală a inculpatului.

După surprinderea în flagrant, la percheziția

corporală efectuată asupra inculpatului, s-a descoperit și telefonul mobil marca

N., iar, în urma percheziției domiciliare a fost găsit și cordonul de

alimentare a telefonului.

Inițial, prin sentința penală nr. 88 din 23

septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1308/2003,

s-a dispus condamnarea inculpatului, în baza art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare, dispunându-se

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani. Totodată,

a fost obligat inculpatul să restituie denunțătorului telefonul mobil și

încărcătorul.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul Ș.I.C.

Înalta Curte de Casație și Justiție, după trimiterea

cauzei la Curtea Constituțională pentru soluționarea unei excepții de

neconstitutionalitate și după refacerea, parțială, a unor înscrisuri dispărute

din cele două dosare de urmărire penală, a constatat că instanța fondului a

făcut o aprecierea greșită a probelor administrate și nu a administrat toate

mijloacele de probă necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. în

consecință, prin Decizia nr. 1361 din 2 martie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 19.297/1/2005,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cele două recursuri declarate, a

casat sentința criticată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel

București sub nr. 4272/2/2006, instanța, în fond după casare, administrând

probele dispuse de instanța de control judiciar, în măsura în care acest lucru

a fost posibil.

Prin sentința penală nr. 67 din 30 martie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul menționat mai sus, s-a

dispus condamnarea inculpatului Ș.I.C. la 2 ani închisoare cu suspendarea

condiționată a executării pe o perioadă de 4 ani și a fost confiscat de la

inculpat telefonul mobil și încărcătorul.

Inculpatul a recurat și această sentință, invocând

mai multe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că

s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, prin omisiunea acordării

ultimului cuvânt, ceea ce conduce și la imposibilitatea verificării celorlalte

apărări formulate, prin Decizia nr. 5739 din 30 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul

nr. 4272/2/2006, a admis recursul declarat de inculpat și a casat ultima

sentință, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.

Prin sentința penală nr. 214 din 22 septembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

și art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului, pentru

infracțiunea prevăzută de art. 257

1

C. pen. raportat la art. 7 din

Legea nr. 78/2000, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în

cauză de la 30 ianuarie 2002 la 05 iunie 2003, s-a dispus restituirea către

inculpat a unui pulover, telefonul mobil marca N. și a încărcătorului aferent,

iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva hotărârii sus-menționată au declarat recurs

inculpatul, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., și procurorul care a considerat hotărârea

atacată ca fiind nelegală și netemeinică, cu privire la nemotivarea soluției de

achitare, greșita achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență, greșita deducere a perioadei în care inculpatul s-a aflat

în stare de arest preventiv, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la

restituirea cauțiunii și încetarea stării de liberare provizorie și greșita

restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii dedusă judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că

recursul declarat de procuror este fondat.

Astfel, s-a constatat că este întemeiată critica

privind nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel. Conform art. 383 C.

proc. pen., decizia instanței trebuie să cuprindă, în expunere, nu numai

temeiurile de drept, dar și pe cele de fapt care au dus, după caz, la

respingerea sau admiterea cauzei. în decizia atacată, instanța de fond a

menționat, generic, că au fost administrate probele necesare elucidării cauzei,

a reținut o corectă stare de fapt și a redozat o justă încadrare în drept.

Dispunându-se achitarea inculpatului, în baza art. 10

lit. d) C. proc. pen., instanța de apel nu a indicat elementul constitutiv al

infracțiunii care lipsește și care justifică soluția dispusă, instanța

referindu-se, în motivare, la aspecte ce vizează administrarea probelor.

Așa fiind, s-a constatat că sentința atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de admitere a cauzei penale

privind pe inculpatul Ș.I.C., trimis în judecată sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., împrejurare ce constituie

motiv de casare, conform art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

astfel că, recursul procurorului a fost admis. Termenii generali în care a fost

motivată soluția, a pus instanța de recurs în imposibilitatea de a examina

temeinicia soluției, echivalează, practic, cu o nepronunțare asupra cauzei,

ceea ce atrage, conform art. 385

15

pct. 1 lit. c) C. proc. pen.,

casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât s-a impus rejudecarea cauzei, a fost inutilă

examinarea celorlalte critici formulate de procuror.

Recursul inculpatului prin care acesta a solicitat

achitarea sa, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu există, apreciind că din

probele administrate în cauză nu rezultă vinovăția sa, a fost apreciat ca

nefondat.

Așa fiind, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 214

din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul Ș.I.C., a fost

casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel

București.

S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul Ș.I.C. împotriva sentinței sus-menționată și a fost obligat

recurentul inculpat Ș.I.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

În fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare a

cauzei, analizând întregul material probatoriu administrat, Curtea a reținut

următoarele:

Inculpatului Ș.I.C., în calitate de ofițer de poliție

- gradul II, cu atribuții de cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție, i

s-a repartizat, spre soluționare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect

plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.I.C., pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. După

declinarea de competență și reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a

finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, cu propunere de

trimitere în judecată a învinuitului S.I.C.

Concret, denunțătorul S.I.C. nu a pretins că i-ar fi

solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să propună o soluție

favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale.

În lunile decembrie 2001 și ianuarie 2002, între cei

doi au loc discuții legate de verificarea stadiului de soluționare a dosarului

la parchet și de un eventual sprijin pe care inculpatul să-1 acorde pentru

pronunțarea unei soluții de scoatere de sub urmărire penală, contrară propriei

propunerii făcută procurorului.

Fără ca organul de urmărire penală să fi stabilit, cu

certitudine, împrejurările de fapt, s-a considerat, ca veridică, doar afirmația

denunțătorului, în sensul că, inculpatul i-a pretins un telefon mobil și o sumă

de bani, pentru a-l ajuta.

Referitor la telefonul mobil, denunțătorul a

recunoscut că, la început, s-a discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la

data de 17 ianuarie 2002, i l-a cedat, fără plată, după ce, în prealabil,

notase seria de fabricație a bunului. La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002,

S.I.C. a depus un denunț la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București.

Fără a se verifica sinceritatea denunțătorului, deși,

asupra sa plana o suspiciune de răzbunare, având în vedere conținutul

referatului întocmit de către inculpat, organele de urmărire penală au procedat

la tratarea chimică a încărcătorului telefonului mobil și a sumei de 1.500 dolar

SUA, îndemnându-l, pe denunțător, să ia legătura cu inculpatul și să-i predea

aceste bunuri.

În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23

ianuarie 2002, după depunerea denunțului, inculpatul a primit încărcătorul

telefonului, pentru aceleași motive, neelucidate, pentru care a primit, însăși,

obiectul principal.

La data de 28 ianuarie 2002, denunțătorul l-a

provocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu

care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră tratați și

înseriați.

Inculpatul Ș.I.C. a refuzat banii, cu motivarea,

ilogic redată de către S.I.C., anchetatorilor, că suma este prea mare și s-ar

putea ca, ulterior, să pretindă o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a emis ordonanța de scoatere de sub

urmărire penală a denunțătorului S.I.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215

alin. (1) C. pen.

În aceste condiții, la data de 30 ianuarie 2002,

inculpatul este tentat cu suma de 1.000 dolar SUA, pe care o primește, fiind

surprins cu banii în mapa sa personală.

Din cele de mai sus, Curtea a reținut că organul de

urmărire penală a dat credit total afirmațiilor denunțătorului, fără a verifica

mobilul acestuia.

A rezultat că, în ceea ce privește telefonul mobil

marca N. și încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu exactitate, sub ce formă

au intrat în posesia inculpatului și dacă acesta a făcut vreo promisiune

denunțătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura ca învinuit.

Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul

a refuzat îndemnul denunțătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i

oferise, în scopul de a asigura flagrantul. De altfel, denunțătorul S.I.C. primise

comunicarea privind soluția dispusă, în ce îl privește, de către Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, la data de 29 ianuarie 2002, așa

încât, activitățile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză,

inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanță juridică asupra consumării

infracțiunii de trafic de influență, întrucât, atunci când inculpatul a pretins

bani sau alte foloase, după ce funcționarul pe lângă care se presupune că a

făcut intervenția, și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de

serviciu, nu se mai poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C.

pen.

Totodată, Curtea a constatat că, înainte de a formula

denunțul, S.I.C. a consemnat, „accidental", conform propriei sale

declarații, seria telefonului mobil, pe care, ulterior, i l-a dat inculpatului,

iar, cu ocazia confruntării din data de 06 februarie 2002, denunțătorul a

arătat că telefonul mobil a fost vândut inculpatului. De asemenea, în

declarația din 07 februarie 2002, S.I.C. a precizat că inculpatul i-a spus că

îi va achita telefonul, dar nu i-a mai cerut banii, sperând că, într-un final,

îi va da, totuși. A mai susținut denunțătorul că predarea telefonului a avut

loc înainte de a se discuta despre soluționarea dosarului său.

Totodată, Curtea a constatat că organul de urmărire

penală a dispus efectuarea unei percheziții la domiciliul părinților

inculpatului, fără a emite o autorizație în acest sens, în condițiile art. 100 C.

proc. pen., în varianta, în vigoare, la acea dată. Dealtfel, s-a constatat că

procesul verbal care atestă efectuarea respectivei percheziții, la data de 30

ianuarie 2002, a dispărut de la dosar, în anul 2005, împreună cu o serie de

alte documente.

Concluzionând, Curtea a constatat că nu s-a stabilit,

în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar S.U.A., un

telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de la denunțător. Ori, conform

art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate

aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării

întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării adevărului. Ori,

pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar să fie

întrunite, cumulativ, următoarele condiții, referitoare la latura obiectivă: în

primul rând, să se fi realizat una dintre acțiunile alternative prevăzute de

textul de incriminare și, indiferent de modalitatea de săvârșire a faptei, este

absolut necesar ca inculpatul să primească, să pretindă sau să accepte

promisiunile, darul ori foloasele, înainte ca funcționarul, asupra căruia are

sau lasă să se creadă că are influență, să fi îndeplinit actul care constituie

obiectul intervenției. în caz contrar, fapta sa nu constituie infracțiunea de

trafic de influență, ci, eventual, infracțiunea de primire de foloase

necuvenite.

În cauză, sub acest aspect, se constată că inculpatul

a primit suma de 1.000 dolar S.U.A., la data de 30 ianuarie 2002, așadar, după

ce funcționarul și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu,

în condițiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București

a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunțătorului la data de 29

ianuarie 2002, dată la care S.I.C. a luat la cunoștință despre conținutul

ordonanței respective.

O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru

existența infracțiunii este aceea ca făptuitorul să aibă influență sau să lase

să se creadă că are influență asupra unui funcționar.

Ori, o asemenea cerință legală trebuie dovedită, în

fiecare caz, în parte, de întreg materialul probator administrat de organele

judiciare. Simpla profesie de ofițer de poliție (gradul II, cu atribuții de

cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție) nu îndeplinește această

condiție esențială, cât timp nu s-a dovedit că inculpatul s-a prevalat de

influența reală sau presupusă pe lângă procuror, pentru a-l convinge sau amăgi

pe cumpărătorul de influență să-i presteze un folos necuvenit. O astfel de

influență reală sau presupusă este exclusă în cauză, în condițiile în care

procurorul conduce și controlează, nemijlocit, activitatea de cercetare penală

a poliției judiciare, conform art. 218 alin. (1) C. proc. pen. Așadar, este

greu de crezut că, în condițiile în care, organul de cercetare penală este

subordonat, din punct de vedere administrativ, procurorului, ar putea avea

influență sau ar putea convinge ori amăgi pe denunțător că are o asemenea

influență asupra procurorului. Nu este de neglijat nici faptul că inculpatul

întocmise, anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de

trimitere în judecată a denunțătorului.

Totodată, Curtea a constatat că este important ca

acea influență, reală sau presupusă, a făptuitorului, să fi constituit pentru

cumpărătorul de influență motivul determinant al tranzacției. Prin urmare, este

necesar ca făptuitorul să precizeze actul referitor la care se trafica

influența.

O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru

existența infracțiunii de trafic de influență este aceea ca acțiunea care

constituie obiectul material să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca

funcționarul - pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni -

să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau, cel mai

târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii,

Curtea a reținut că traficul de influență se săvârșește numai cu intenție

calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce

intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, neexistând niciun dubiu

asupra atitudinii făptuitorului de conștiință și voință. Astfel, voința sa

constă în săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului

material al infracțiunii - știind că foloasele reprezintă prețul influenței

sale asupra funcționarului - pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul

creat pentru activitatea procurorului și, implicit, crearea de suspiciuni cu

privire la onestitatea funcționarilor.

Acțiunea, care constituie elementul material al

infracțiunii, se săvârșește numai cu intenție directă - doi special - fiind

necesară voința subiectului activ de a primi bani, bunuri sau alte foloase

necuvenite - deși, legal, nedatorate - respectiv, să existe un

contra-echivalent al conduitei sale ilicite și știința că își însușește ceva ce

nu i se cuvine.

Convenția ilicită, acordul de voință dintre traficant

și cumpărătorul de influență se integrează în latura obiectivă a infracțiunii

numai în modalitatea de săvârșire a laturii obiective ce constă în primirea de

bani sau alte foloase ori acceptarea promisiunii de daruri.

Curtea a apreciat că lipsa acestui element

constitutiv, la momentul săvârșirii faptei, constituie temei pentru achitare,

în baza art. 10 alin. (1) lit. d C. proc. pen.

În ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării

juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 256 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C.,

Curtea a reținut că infracțiunea de primire de foloase necuvenite constă în

primirea, de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte

foloase, după ce a îndeplinit un act, în virtutea funcției sale și la care era

obligat în temeiul acesteia. Așadar, funcționarul nu condiționează îndeplinirea

actului de obținerea foloaselor, nu încheie nicio tranzacție cu persoana

interesată, ci, îndeplinind actul corect, în cadrul atribuțiilor de serviciu,

primește foloasele după îndeplinirea acestuia.

Deși, în cauză, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce

titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și

încărcătorul aferent, de la denunțător, nu se pune problema existenței acestei

infracțiuni, deoarece actul îndeplinit - referatul cu propunerea de trimitere

în judecată a denunțătorului era în defavoarea acestuia din urmă, așa încât, S.I.C.

nu avea niciun motiv să îl recompenseze pe inculpat.

În concluzie, dacă în urma administrării probelor, se

constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente ce ar permite așezarea

acesteia în tiparul prevăzut de lege și nu este posibilă schimbarea încadrării

juridice într-o altă infracțiune, s-a dat o soluție prin care acțiunea penală

s-a stins.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului, de a se

constata că lipsește punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru fapta pentru

care a fost trimis în judecată, Curtea a apreciat că, în cauză, acțiunea penală

este pusă în mișcare, în mod legal, de către procuror, cu privire la încadrarea

juridică reținută, astfel încât, nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen. referitoare la lipsa unei condiții prevăzută de lege,

necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Împotriva sentinței, în termen legal, s-au exercitat

recursuri de către toate persoanele interesate, procuror și inculpat.

Reprezentantul parchetului, în esență, a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței în baza art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen. și, pe fond, condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de trafic

de influentă, arătând că vinovăția acestuia rezultă din coroborarea mijloacelor

de probă administrate în cauză, respectiv denunțul și declarația martorului

denunțător dată la urmărirea penală, procesul-verbal de confruntare a

martorului denunțător cu inculpatul, procesul-verbal de prindere în flagrant,

precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză, colegi de serviciu ai

inculpatului.

Incuptatul a invocat excepția de inadmisibilitate a

recursului parchetului, susținând că acesta este inadmisibil, întrucât nu este

declarat de procurorul care a participat la ședința de judecată, ci de

procurorul general al Curții de Apel București, fiind încălcate dispozițiile art.

132 din Constituția României și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În susținerea recursului său, inculpatul a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, achitarea inculpatului, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

întrucât mijloacele de probă care au fost legal administrate în această cauză sunt

insuficiente pentru a dovedi săvârșirea vreunei fapte de natură penală.

I.C.C.J. trecând peste chestiunile de

inadmisibilitate, susținute într-o notă forțată din partea apărării, cadrul

legal permițând formularea recursului din partea procurorului fără piedici

formale, cu luarea în considerare a principiilor unicității și

indivizibilității, funcționale raportat la instituția M.P., va trece la

examinarea recursului procurorului, pe substanța solicitării.

Pe de altă parte, raportat la recursul inculpatului,

este de consemnat că acesta solicitase anterior, în pricina ce dusese la

actuala rejudecare, achitarea sa, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu

există, apreciind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăția sa,

a fost însă apreciat ca nefondat.

Concret, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu doar că s-a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 214

din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul Ș.I.C., a fost

casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel

București dar, s-a și respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.I.C.

împotriva sentinței sus-menționată.

Ceea ce este esențial de redat este că, în fond, după

casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, analizând întregul material

probatoriu administrat, Curtea a reținut o corectă stare de fapt, asamblată

într-un veșmânt procedural amplu și riguros redat, cu implicarea astfel a unei

soluții legale, fără posibilitatea de se institui alte conotații sau speculații

juridice.

Inculpatului Ș.I.C., în calitate de ofițer de poliție

- gradul II, cu atribuții de cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție, i

s-a repartizat, spre soluționare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect

plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.l.C., pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. După

declinarea de competență și reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a

finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, cu propunere de

trimitere în judecată a învinuitului S.l.C.

Nu s-a desprins situația certă că denunțătorul S.l.C.

ar fi pretins că i-ar fi solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să

propună o soluție favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale, aspect

principal, redat atât prin prisma pozițiilor exprimate de denunțător, cât și

prin imaginea restului probatoriului.

Referitor la telefonul mobil, adus în discuție în

etapa cercetărilor penale, denunțătorul a recunoscut că, la început, s-a

discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la data de 17 ianuarie 2002, i l-a

cedat, fără plată, după ce, în prealabil, notase seria de fabricație a bunului.

La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a depus un denunț la

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București.

În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23

ianuarie 2002, după depunerea denunțului, inculpatul a primit încărcătorul

telefonului, pentru aceleași motive, neelucidate.

La data de 28 ianuarie 2002, denunțătorul l-a

convocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu

care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră tratați și

înseriați. Inculpatul Ș.I.C. a refuzat banii, cu motivarea, ilogic redată de

către S.l.C., anchetatorilor, că suma este prea mare și s-ar putea ca,

ulterior, să pretindă o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a emis ordonanța de scoatere de sub

urmărire penală a denunțătorului S.l.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215

alin. (1) C. pen.

În aceste condiții, la data de 30 ianuarie 2002,

inculpatul este tentat cu suma de 1000 dolar SUA, pe care o primește, fiind

surprins cu banii în mapa sa personală.

Așadar, organul de urmărire penală, în funcție de

dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului, a dat credit total

afirmațiilor denunțătorului.

Ori pentru conturarea unei soluții concrete de

condamnare sau achitare, a fost de datoria instanței de fond de a administra

probatoriul aferent cauzei, a-l desluși, a-l interpreta prin prisma

principiilor ce țin de faza de judecată a unei cauze penale și în final, de a

motiva soluția aleasă, aspect final care nu s-a ilustrat în primă fază,

împrejurare evidențiată corect de I.C.C.J., în instrumentarea recursului

procurorului, dar acoperită această lacună de către completul instanței de

rejudecare de față.

În ceea ce privește probatoriul, nu trebuie omise

nici împrejurările obiective ale cauzei, Reprezentantul Parchetului având

cuvântul la unul din termenele de judecată din fond, precizează că, în ceea ce

privește proba privind ascultarea unor casete și obținerea notelor de redare,

solicită să se constate imposibilitatea administrării acestor mijloace de

probă, având în vedere relațiile comunicate, de către instituțiile în cauză. în

privința martorului S., având în vedere imposibilitatea de prezentare a

acestuia, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 327 C. proc. pen. în

aceste condiții, după deliberare, Curtea a constatat imposibilitatea

administrării probelor solicitate de către reprezentantul Parchetului și

încuviințate prin încheierea din data de 01 februarie 2010, în raport de

relațiile existente la dosar și de procesele-verbale întocmite de organele de

poliție, privitoare la martorul S.I.C., urmează să facă aplicarea prevederilor art.

327 alin. (3) C. proc. pen.

În rezumat, a rezultat că, în ceea ce privește

telefonul mobil marca N. și încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu

exactitate, sub ce formă au intrat în posesia inculpatului și dacă acesta a

făcut vreo promisiune denunțătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura

ca învinuit. Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul a refuzat

îndemnul denunțătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i oferise, în

scopul de a asigura flagrantul. Dealtfel, denunțătorul S.I.C. primise

comunicarea privind soluția dispusă, în ce îl privește, de către Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, la data de 29 ianuarie 2002, așa încât,

activitățile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză,

inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanță juridică asupra consumării

infracțiunii de trafic de influență, întrucât, atunci când inculpatul a pretins

bani sau alte foloase, după ce funcționarul pe lângă care se presupune că a

făcut intervenția, și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de

serviciu, nu se mai poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C.

pen. Așadar, la data realizării flagrantului - 30 ianuarie 2002 - inculpatul nu

mai putea avea și nici nu mai putea lăsa să se creadă că ar mai putea avea vreo

influență pentru soluționarea unui dosar, în care se pronunțase, deja, o

soluție.

Apoi, însuși denunțătorul, a recunoscut caracterul

comercial al predării telefonului, o astfel de tranzacție nu poate fi

interpretată ca fiind făcută în contul unui „viitor" trafic de influență,

neavând relevanță juridică, în stabilirea elementelor constitutive ale acestei

infracțiuni, împrejurarea dacă cumpărătorul și-a respectat sau nu obligația de

plată a bunului achiziționat. Mai mult, încărcătorul aferent telefonului mobil

este înmânat inculpatului, în scopul vânzării - conform declarației

denunțătorului - abia după ce organele de urmărire penală l-au marcat

criminalistic.

De altfel, după cum s-a arătat, în cauză, nu s-a

dovedit că inculpatul a pretins vreo sumă de bani anterior soluționării

dosarului denunțătorului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului

3 București, fiind greu de crezut că inculpatul a refuzat, de două ori - în

datele de 24 ianuarie 2002 și, respectiv, 28 ianuarie 2002 - primirea sumei de

1.500 dolar SUA anterior datei de 29 ianuarie 2002, pentru a accepta doar 1.000

dolar SUA, la insistențele denunțătorului, după soluționarea dosarului

respectiv, în condițiile în care soluția îi era deja cunoscută.

În acest sens, în declarația din 07 februarie 2002 -

depusă la fila nr. 150 din volumul II de urmărire penală - denunțătorul a

arătat că, „în urma numeroaselor întâlniri precedente am mai discutat de un

eventual împrumut pentru a-l ajuta pe inculpat cu restul de bani necesari

cumpărării unei locuințe". La data de 11 februarie 2002, organul de

urmărire penală a restituit mamei inculpatului mai multe înscrisuri găsite

asupra acestuia din urmă cu ocazia efectuării percheziției corporale din 30

ianuarie 2002, printre care, și o adeverință de venit luată în vederea

contractării unui credit bancar.

În declarația din 23 iunie 2006, martorul S.I.C. a arătat

că, într-una dintre discuțiile purtate cu inculpatul, acesta din urmă i-a cerut

o sumă de bani împrumut, însă nu își aduce aminte dacă a purtat vreo discuție

în legătură cu destinația sumei de 1.000 dolar SUA și dacă inculpatul i-a spus

că ar avea vreo implicare în obținerea soluției favorabile denunțătorului. A

mai arătat martorul că a dat inculpatului un pulover și o sticlă de whisky, de

ziua lui, iar, altădată, un telefon N., pe care credea că o să i-l plătească și

a notat seria telefonului în ideea că, dacă nu va fi plătit, să facă dovada că

i-a aparținut.

Din declarațiile martorilor R.I. (fila nr. 153 din

volumul II de urmărire penală), D.E. (fila nr. 154 din volumul II de urmărire

penală), O.G.E. (fila nr. 155 din volumul II de urmărire penală) și R.G.G. (filele

nr. 156-157 din volumul II de urmărire penală) a rezultat că inculpatul le-a

precizat acestora că a plătit denunțătorului suma de 250 lei pentru telefonul

mobil achiziționat.

Martora R.G.G. a adăugat, în plus, că, în jurul datei

de 15-16 ianuarie 2002, în timp ce se afla în birou, împreună cu martorul R.I. și

inculpatul, aceștia din urmă discutau despre achiziționarea unui telefon mobil

marca N., de către inculpat.

În cauză, având în vedere considerentele expuse

anterior, Curtea a constatat, corect, atât lipsa unor condiții concomitente ce

întregesc latura obiectivă a infracțiunii, cât și lipsa intenției directe

calificată prin scop, deoarece, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a

primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și

încărcătorul aferent, de la denunțător, așadar cu trimiteri concrete la anumite

elemente constitutive ale infracțiunii, și cu aprofundare, în motivare, a

acestora.

Acestea sunt aspectele de esența speței în a fi

redate, și în consecință apar a fi suficiente în a contura soluția legală

propusă de instanța fondului. Tot atât de adevărat sunt și împrejurările că,

dacă inițial, pentru fazele de început ale procesului penal se conturaseră

destul de bine deslușit elemente, indicii vizând comiterea unei infracțiuni,

sectorul corupției în care se părea că intrase inculpatul, au existat suficiente

temeiuri de a se da un curs judiciar speței, chiar implicarea unor măsuri

preventive. Evident, astfel de detalii nu trebuiau să impieteze asupra unei

soluții legale, finale din partea instanței de judecată.

Concluzionând, Curtea a constatat, cu deplină

corectitudine, că nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul

suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de

la denunțător. Ori, conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării

adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să

lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2)

C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în

urma examinării întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării

adevărului.

Ca și aspect de fapt demn de reiterat, este că

inculpatul a primit suma de 1.000 dolar SUA, la data de 30 ianuarie 2002,

așadar, după ce funcționarul și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale

de serviciu, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului

3 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunțătorului la data

de 29 ianuarie 2002, dată la care S.I.C. a luat la cunoștință despre conținutul

ordonanței respective. Ori, o condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru

existența infracțiunii reclamate este aceea ca făptuitorul să aibă influentă

sau să lase să se creadă că are influentă asupra unui funcționar. Indiferent de

relația profesională polițist de cercetare penală - procuror care supraveghează

urmărirea penală, nu este de neglijat nici faptul că inculpatul întocmise,

anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de trimitere în

judecată a denunțătorului.

Totodată, Curtea a constatat că este important ca

acea influență, reală sau presupusă, a făptuitorului, să fi constituit pentru

cumpărătorul de influență motivul determinant al tranzacției. Prin urmare, este

necesar ca făptuitorul să precizeze actul referitor la care se trafica

influența.

O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru

existența infracțiunii de trafic de influentă este aceea ca acțiunea care

constituie obiectul material să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca

funcționarul - pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni -

să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau, cel mai

târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii,

Curtea a reținut că traficul de influență se săvârșește numai cu intenție calificată

prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în

atribuțiile de serviciu ale funcționarului. Astfel, voința sa constă în

săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului material

al infracțiunii - știind că foloasele reprezintă prețul influenței sale asupra

funcționarului - pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul creat pentru

activitatea procurorului și, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la

onestitatea funcționarilor, în genere.

Pe de altă parte, instanța fondului s-a preocupat și

de detaliile juridice invocate în apărarea inculpatului. în ceea ce privește

cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută

de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în

infracțiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din

Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C., nu s-au putut accepta

consecințele urmărite.

În concluzie, dacă în urma administrării probelor, se

constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente ce ar permite așezarea

acesteia în tiparul prevăzut de lege și nu este posibilă schimbarea încadrării

juridice într-o altă infracțiune, s-a dat o soluție în deplină legalitate prin

care acțiunea penală s-a stins.

Așadar, din cele descrise rezultă că, pe substanță,

recursul procurorului, prin care practic se urmărește reinterpretarea

probatoriului, a întregului circuit de fapt specific speței, cu invocarea

cazului de casare lax de la pct. 18 al art. 385

9

, este de privit ca

fiind nefundat.

Raportat la recursul inculpatului, în funcție

inclusiv de aspectele de derulare procesuală deja produse, are o aceeași

soartă, a netemeiniciei, invocarea achitării cu implicarea lit. a) de la art. 10

a mai fost supusă discuției, nu are niciun fel de suport juridic și faptic

concret, vicii procedurale concrete nu au fost constatate, astfel, pe

considerentele art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi

respins.

Văzând și dispozițiile, art. 192 alin. (2) și (3) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul Ș.I.C. împotriva

sentinței penale nr. 162/ F din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

recursului parchetului rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.