ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4218/2010

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 162/ F din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul Ș.I.C. (fiul lui G. și al G.), pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000. Constată că inculpatul a fost arestat preventiv, în cauză, de la 30 ianuarie 2002 la 13 iunie 2003. În baza art. 160 5 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. dispune restituirea, către inculpat, a cauțiunii, în cuantum de 3.000 RON, consemnată la C.E.C. - Agenția Ș.V., conform recipisei din 21 mai 2003. În baza art. 160 5 alin. (6) C. proc. pen. încetează starea de liberare provizorie pe cauțiune, dispusă, conform încheierii de ședință din data de 05 iunie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 1308/2003 al Curții de Apel București, secția a II-a penală. În baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. restituie inculpatului un pulover, un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. S-a consemnat că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, inculpatul Ș.I.C. a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000. În fapt, s-a reținut că, în calitate de ofițer operativ II, având gradul de locotenent, cu atribuții de cercetare penală în cadrul Secției 10 Poliție, i s-a repartizat, la data de 12 ianuarie 1999, cauza privind pe S.I.C., acuzat de înșelăciune. După începerea urmăririi penale și administrarea probelor ce se impuneau, la data de 22 octombrie 2001, inculpatul a înaintat, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, referatul cu propunere de trimitere în judecată a numitului S.I.C.

După terminarea cercetărilor, în cursul lunilor decembrie 2001 și ianuarie 2002, între cei doi au avut loc mai multe întâlniri în cursul cărora inculpatul i-a solicitat denunțătorului să-i procure, contra cost, un telefon mobil, marca N., performant. La data de 17 ianuarie 2002, aceștia s-au întâlnit în parcarea restaurantului M., de pe strada D., unde S.l.C. a predat inculpatului telefonul său marca N., după ce a notat, în prealabil, numărul seriei de fabricație. Cu acest prilej, inculpatul s-a oferit să-l ajute pe denunțător în rezolvarea favorabilă a cauzei, în care figura ca învinuit pentru înșelăciune, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra procurorilor de la parchet. în schimbul serviciului său, a pretins suma de 1.500 dolar SUA, pe care S.l.C.

a fost de acord să-i preda. La data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a sesizat parchetul militar cu privire la faptele de mai sus. La aceeași dată, denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul la un restaurant, unde i-a predat și încărcătorul telefonului mobil, ce fusese tratat chimic și se notase seria de către procurorul militar. în cadrul discuțiilor ce au avut loc, inculpatul i-a explicat denunțătorului modalitatea în care să poată intra în posesia soluției, după ce se va pronunța de către parchet. Cei doi au mai purtat discuții telefonice, iar, la data de 22 ianuarie 2002, în incinta restaurantul M. din Complexul U.C., i-a oferit suma de 1.500 dolar SUA, pe care inculpatul a refuzat să o primească, sub pretextul că s-ar putea să-i pretindă, ulterior, o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.l.C. pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., soluție pe care a aflat-o și inculpatul, care se afla la sediul parchetului. După ce i-a comunicat lui S.l.C. rezultatul, au stabilit, împreună, o întâlnire pentru a doua zi, când să aibă loc predarea banilor. Pe data de 30 ianuarie 2002, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul în incinta restaurantului M. din Magazinul U.C., lăsând la aprecierea acestuia din urmă suma pe care să i-o predea. După mai multe discuții, au căzut de acord asupra sumei de 1.000 dolar SUA, deplasându-se, împreună, la toaleta restaurantului unde denunțătorul a depus banii într-o mapă personală a inculpatului.

După surprinderea în flagrant, la percheziția corporală efectuată asupra inculpatului, s-a descoperit și telefonul mobil marca N., iar, în urma percheziției domiciliare a fost găsit și cordonul de alimentare a telefonului. Inițial, prin sentința penală nr. 88 din 23 septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1308/2003, s-a dispus condamnarea inculpatului, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare, dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani. Totodată, a fost obligat inculpatul să restituie denunțătorului telefonul mobil și încărcătorul. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul Ș.I.C.

Înalta Curte de Casație și Justiție, după trimiterea cauzei la Curtea Constituțională pentru soluționarea unei excepții de neconstitutionalitate și după refacerea, parțială, a unor înscrisuri dispărute din cele două dosare de urmărire penală, a constatat că instanța fondului a făcut o aprecierea greșită a probelor administrate și nu a administrat toate mijloacele de probă necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. în consecință, prin Decizia nr. 1361 din 2 martie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 19.297/1/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cele două recursuri declarate, a casat sentința criticată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București sub nr. 4272/2/2006, instanța, în fond după casare, administrând probele dispuse de instanța de control judiciar, în măsura în care acest lucru a fost posibil.

Prin sentința penală nr. 67 din 30 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul menționat mai sus, s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.I.C. la 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pe o perioadă de 4 ani și a fost confiscat de la inculpat telefonul mobil și încărcătorul. Inculpatul a recurat și această sentință, invocând mai multe motive de nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, prin omisiunea acordării ultimului cuvânt, ceea ce conduce și la imposibilitatea verificării celorlalte apărări formulate, prin Decizia nr. 5739 din 30 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 4272/2/2006, a admis recursul declarat de inculpat și a casat ultima sentință, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.

Prin sentința penală nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 1 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în cauză de la 30 ianuarie 2002 la 05 iunie 2003, s-a dispus restituirea către inculpat a unui pulover, telefonul mobil marca N. și a încărcătorului aferent, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Împotriva hotărârii sus-menționată au declarat recurs inculpatul, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., și procurorul care a considerat hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică, cu privire la nemotivarea soluției de achitare, greșita achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, greșita deducere a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la restituirea cauțiunii și încetarea stării de liberare provizorie și greșita restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii dedusă judecății. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat de procuror este fondat. Astfel, s-a constatat că este întemeiată critica privind nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel.

Conform art. 383 C. proc. pen., decizia instanței trebuie să cuprindă, în expunere, nu numai temeiurile de drept, dar și pe cele de fapt care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea cauzei. în decizia atacată, instanța de fond a menționat, generic, că au fost administrate probele necesare elucidării cauzei, a reținut o corectă stare de fapt și a redozat o justă încadrare în drept. Dispunându-se achitarea inculpatului, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanța de apel nu a indicat elementul constitutiv al infracțiunii care lipsește și care justifică soluția dispusă, instanța referindu-se, în motivare, la aspecte ce vizează administrarea probelor.

Așa fiind, s-a constatat că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de admitere a cauzei penale privind pe inculpatul Ș.I.C., trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., împrejurare ce constituie motiv de casare, conform art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., astfel că, recursul procurorului a fost admis. Termenii generali în care a fost motivată soluția, a pus instanța de recurs în imposibilitatea de a examina temeinicia soluției, echivalează, practic, cu o nepronunțare asupra cauzei, ceea ce atrage, conform art. 385 15 pct. 1 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Întrucât s-a impus rejudecarea cauzei, a fost inutilă examinarea celorlalte critici formulate de procuror.

Recursul inculpatului prin care acesta a solicitat achitarea sa, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu există, apreciind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăția sa, a fost apreciat ca nefondat. Așa fiind, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul Ș.I.C., a fost casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.I.C.

împotriva sentinței sus-menționată și a fost obligat recurentul inculpat Ș.I.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, analizând întregul material probatoriu administrat, Curtea a reținut următoarele: Inculpatului Ș.I.C., în calitate de ofițer de poliție - gradul II, cu atribuții de cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție, i s-a repartizat, spre soluționare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.I.C., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. După declinarea de competență și reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, cu propunere de trimitere în judecată a învinuitului S.I.C.

Concret, denunțătorul S.I.C. nu a pretins că i-ar fi solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să propună o soluție favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale. În lunile decembrie 2001 și ianuarie 2002, între cei doi au loc discuții legate de verificarea stadiului de soluționare a dosarului la parchet și de un eventual sprijin pe care inculpatul să-1 acorde pentru pronunțarea unei soluții de scoatere de sub urmărire penală, contrară propriei propunerii făcută procurorului. Fără ca organul de urmărire penală să fi stabilit, cu certitudine, împrejurările de fapt, s-a considerat, ca veridică, doar afirmația denunțătorului, în sensul că, inculpatul i-a pretins un telefon mobil și o sumă de bani, pentru a-l ajuta.

Referitor la telefonul mobil, denunțătorul a recunoscut că, la început, s-a discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la data de 17 ianuarie 2002, i l-a cedat, fără plată, după ce, în prealabil, notase seria de fabricație a bunului. La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002, S.I.C. a depus un denunț la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București. Fără a se verifica sinceritatea denunțătorului, deși, asupra sa plana o suspiciune de răzbunare, având în vedere conținutul referatului întocmit de către inculpat, organele de urmărire penală au procedat la tratarea chimică a încărcătorului telefonului mobil și a sumei de 1.500 dolar SUA, îndemnându-l, pe denunțător, să ia legătura cu inculpatul și să-i predea aceste bunuri.

În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23 ianuarie 2002, după depunerea denunțului, inculpatul a primit încărcătorul telefonului, pentru aceleași motive, neelucidate, pentru care a primit, însăși, obiectul principal. La data de 28 ianuarie 2002, denunțătorul l-a provocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră tratați și înseriați. Inculpatul Ș.I.C. a refuzat banii, cu motivarea, ilogic redată de către S.I.C., anchetatorilor, că suma este prea mare și s-ar putea ca, ulterior, să pretindă o sumă mai mică. A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a emis ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a denunțătorului S.I.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

În aceste condiții, la data de 30 ianuarie 2002, inculpatul este tentat cu suma de 1.000 dolar SUA, pe care o primește, fiind surprins cu banii în mapa sa personală. Din cele de mai sus, Curtea a reținut că organul de urmărire penală a dat credit total afirmațiilor denunțătorului, fără a verifica mobilul acestuia. A rezultat că, în ceea ce privește telefonul mobil marca N. și încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu exactitate, sub ce formă au intrat în posesia inculpatului și dacă acesta a făcut vreo promisiune denunțătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura ca învinuit. Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul a refuzat îndemnul denunțătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i oferise, în scopul de a asigura flagrantul.

De altfel, denunțătorul S.I.C. primise comunicarea privind soluția dispusă, în ce îl privește, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, la data de 29 ianuarie 2002, așa încât, activitățile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză, inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanță juridică asupra consumării infracțiunii de trafic de influență, întrucât, atunci când inculpatul a pretins bani sau alte foloase, după ce funcționarul pe lângă care se presupune că a făcut intervenția, și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu, nu se mai poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. Totodată, Curtea a constatat că, înainte de a formula denunțul, S.I.C.

a consemnat, „accidental", conform propriei sale declarații, seria telefonului mobil, pe care, ulterior, i l-a dat inculpatului, iar, cu ocazia confruntării din data de 06 februarie 2002, denunțătorul a arătat că telefonul mobil a fost vândut inculpatului. De asemenea, în declarația din 07 februarie 2002, S.I.C. a precizat că inculpatul i-a spus că îi va achita telefonul, dar nu i-a mai cerut banii, sperând că, într-un final, îi va da, totuși. A mai susținut denunțătorul că predarea telefonului a avut loc înainte de a se discuta despre soluționarea dosarului său. Totodată, Curtea a constatat că organul de urmărire penală a dispus efectuarea unei percheziții la domiciliul părinților inculpatului, fără a emite o autorizație în acest sens, în condițiile art. 100 C. proc.

pen., în varianta, în vigoare, la acea dată. Dealtfel, s-a constatat că procesul verbal care atestă efectuarea respectivei percheziții, la data de 30 ianuarie 2002, a dispărut de la dosar, în anul 2005, împreună cu o serie de alte documente. Concluzionând, Curtea a constatat că nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar S.U.A., un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de la denunțător. Ori, conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării adevărului.

Ori, pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiții, referitoare la latura obiectivă: în primul rând, să se fi realizat una dintre acțiunile alternative prevăzute de textul de incriminare și, indiferent de modalitatea de săvârșire a faptei, este absolut necesar ca inculpatul să primească, să pretindă sau să accepte promisiunile, darul ori foloasele, înainte ca funcționarul, asupra căruia are sau lasă să se creadă că are influență, să fi îndeplinit actul care constituie obiectul intervenției. în caz contrar, fapta sa nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci, eventual, infracțiunea de primire de foloase necuvenite.

În cauză, sub acest aspect, se constată că inculpatul a primit suma de 1.000 dolar S.U.A., la data de 30 ianuarie 2002, așadar, după ce funcționarul și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunțătorului la data de 29 ianuarie 2002, dată la care S.I.C. a luat la cunoștință despre conținutul ordonanței respective. O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru existența infracțiunii este aceea ca făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar. Ori, o asemenea cerință legală trebuie dovedită, în fiecare caz, în parte, de întreg materialul probator administrat de organele judiciare.

Simpla profesie de ofițer de poliție (gradul II, cu atribuții de cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție) nu îndeplinește această condiție esențială, cât timp nu s-a dovedit că inculpatul s-a prevalat de influența reală sau presupusă pe lângă procuror, pentru a-l convinge sau amăgi pe cumpărătorul de influență să-i presteze un folos necuvenit. O astfel de influență reală sau presupusă este exclusă în cauză, în condițiile în care procurorul conduce și controlează, nemijlocit, activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conform art. 218 alin. (1) C. proc. pen. Așadar, este greu de crezut că, în condițiile în care, organul de cercetare penală este subordonat, din punct de vedere administrativ, procurorului, ar putea avea influență sau ar putea convinge ori amăgi pe denunțător că are o asemenea influență asupra procurorului.

Nu este de neglijat nici faptul că inculpatul întocmise, anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de trimitere în judecată a denunțătorului. Totodată, Curtea a constatat că este important ca acea influență, reală sau presupusă, a făptuitorului, să fi constituit pentru cumpărătorul de influență motivul determinant al tranzacției. Prin urmare, este necesar ca făptuitorul să precizeze actul referitor la care se trafica influența. O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru existența infracțiunii de trafic de influență este aceea ca acțiunea care constituie obiectul material să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca funcționarul - pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, Curtea a reținut că traficul de influență se săvârșește numai cu intenție calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, neexistând niciun dubiu asupra atitudinii făptuitorului de conștiință și voință. Astfel, voința sa constă în săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului material al infracțiunii - știind că foloasele reprezintă prețul influenței sale asupra funcționarului - pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul creat pentru activitatea procurorului și, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcționarilor.

Acțiunea, care constituie elementul material al infracțiunii, se săvârșește numai cu intenție directă - doi special - fiind necesară voința subiectului activ de a primi bani, bunuri sau alte foloase necuvenite - deși, legal, nedatorate - respectiv, să existe un contra-echivalent al conduitei sale ilicite și știința că își însușește ceva ce nu i se cuvine. Convenția ilicită, acordul de voință dintre traficant și cumpărătorul de influență se integrează în latura obiectivă a infracțiunii numai în modalitatea de săvârșire a laturii obiective ce constă în primirea de bani sau alte foloase ori acceptarea promisiunii de daruri. Curtea a apreciat că lipsa acestui element constitutiv, la momentul săvârșirii faptei, constituie temei pentru achitare, în baza art. 10 alin. (1) lit. d C. proc.

pen. În ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C., Curtea a reținut că infracțiunea de primire de foloase necuvenite constă în primirea, de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act, în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia. Așadar, funcționarul nu condiționează îndeplinirea actului de obținerea foloaselor, nu încheie nicio tranzacție cu persoana interesată, ci, îndeplinind actul corect, în cadrul atribuțiilor de serviciu, primește foloasele după îndeplinirea acestuia.

Deși, în cauză, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de la denunțător, nu se pune problema existenței acestei infracțiuni, deoarece actul îndeplinit - referatul cu propunerea de trimitere în judecată a denunțătorului era în defavoarea acestuia din urmă, așa încât, S.I.C. nu avea niciun motiv să îl recompenseze pe inculpat. În concluzie, dacă în urma administrării probelor, se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente ce ar permite așezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege și nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracțiune, s-a dat o soluție prin care acțiunea penală s-a stins.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului, de a se constata că lipsește punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată, Curtea a apreciat că, în cauză, acțiunea penală este pusă în mișcare, în mod legal, de către procuror, cu privire la încadrarea juridică reținută, astfel încât, nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. referitoare la lipsa unei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Împotriva sentinței, în termen legal, s-au exercitat recursuri de către toate persoanele interesate, procuror și inculpat. Reprezentantul parchetului, în esență, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței în baza art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. și, pe fond, condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influentă, arătând că vinovăția acestuia rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv denunțul și declarația martorului denunțător dată la urmărirea penală, procesul-verbal de confruntare a martorului denunțător cu inculpatul, procesul-verbal de prindere în flagrant, precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză, colegi de serviciu ai inculpatului. Incuptatul a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului parchetului, susținând că acesta este inadmisibil, întrucât nu este declarat de procurorul care a participat la ședința de judecată, ci de procurorul general al Curții de Apel București, fiind încălcate dispozițiile art. 132 din Constituția României și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În susținerea recursului său, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât mijloacele de probă care au fost legal administrate în această cauză sunt insuficiente pentru a dovedi săvârșirea vreunei fapte de natură penală. I.C.C.J. trecând peste chestiunile de inadmisibilitate, susținute într-o notă forțată din partea apărării, cadrul legal permițând formularea recursului din partea procurorului fără piedici formale, cu luarea în considerare a principiilor unicității și indivizibilității, funcționale raportat la instituția M.P., va trece la examinarea recursului procurorului, pe substanța solicitării.

Pe de altă parte, raportat la recursul inculpatului, este de consemnat că acesta solicitase anterior, în pricina ce dusese la actuala rejudecare, achitarea sa, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu există, apreciind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăția sa, a fost însă apreciat ca nefondat. Concret, prin Decizia nr. 589 din 19 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu doar că s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 214 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul Ș.I.C., a fost casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București dar, s-a și respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.I.C.

împotriva sentinței sus-menționată. Ceea ce este esențial de redat este că, în fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, analizând întregul material probatoriu administrat, Curtea a reținut o corectă stare de fapt, asamblată într-un veșmânt procedural amplu și riguros redat, cu implicarea astfel a unei soluții legale, fără posibilitatea de se institui alte conotații sau speculații juridice. Inculpatului Ș.I.C., în calitate de ofițer de poliție - gradul II, cu atribuții de cercetare penală, în cadrul Secției 10 Poliție, i s-a repartizat, spre soluționare, Dosarul nr. 231/2000, având ca obiect plângerea formulată de o societate comercială împotriva lui S.l.C., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen.

După declinarea de competență și reprimirea cauzei spre cercetare, inculpatul a finalizat cercetările penale, prin referatul din 22 octombrie 2001, adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, cu propunere de trimitere în judecată a învinuitului S.l.C. Nu s-a desprins situația certă că denunțătorul S.l.C. ar fi pretins că i-ar fi solicitat inculpatului ori că acesta s-ar fi oferit să propună o soluție favorabilă, în schimbul unor avantaje materiale, aspect principal, redat atât prin prisma pozițiilor exprimate de denunțător, cât și prin imaginea restului probatoriului. Referitor la telefonul mobil, adus în discuție în etapa cercetărilor penale, denunțătorul a recunoscut că, la început, s-a discutat despre cumpărarea acestuia, iar, la data de 17 ianuarie 2002, i l-a cedat, fără plată, după ce, în prealabil, notase seria de fabricație a bunului.

La scurt timp, pe data de 23 ianuarie 2002, S.l.C. a depus un denunț la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București. În cursul unei întâlniri ce a avut loc la data de 23 ianuarie 2002, după depunerea denunțului, inculpatul a primit încărcătorul telefonului, pentru aceleași motive, neelucidate. La data de 28 ianuarie 2002, denunțătorul l-a convocat pe inculpat la o altă întâlnire, fără a-i preciza scopul, prilej cu care a încercat să-i ofere suma de 1.500 dolar SUA ce fuseseră tratați și înseriați. Inculpatul Ș.I.C. a refuzat banii, cu motivarea, ilogic redată de către S.l.C., anchetatorilor, că suma este prea mare și s-ar putea ca, ulterior, să pretindă o sumă mai mică.

A doua zi, pe data de 29 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a emis ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a denunțătorului S.l.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. În aceste condiții, la data de 30 ianuarie 2002, inculpatul este tentat cu suma de 1000 dolar SUA, pe care o primește, fiind surprins cu banii în mapa sa personală. Așadar, organul de urmărire penală, în funcție de dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului, a dat credit total afirmațiilor denunțătorului.

Ori pentru conturarea unei soluții concrete de condamnare sau achitare, a fost de datoria instanței de fond de a administra probatoriul aferent cauzei, a-l desluși, a-l interpreta prin prisma principiilor ce țin de faza de judecată a unei cauze penale și în final, de a motiva soluția aleasă, aspect final care nu s-a ilustrat în primă fază, împrejurare evidențiată corect de I.C.C.J., în instrumentarea recursului procurorului, dar acoperită această lacună de către completul instanței de rejudecare de față. În ceea ce privește probatoriul, nu trebuie omise nici împrejurările obiective ale cauzei, Reprezentantul Parchetului având cuvântul la unul din termenele de judecată din fond, precizează că, în ceea ce privește proba privind ascultarea unor casete și obținerea notelor de redare, solicită să se constate imposibilitatea administrării acestor mijloace de probă, având în vedere relațiile comunicate, de către instituțiile în cauză.

în privința martorului S., având în vedere imposibilitatea de prezentare a acestuia, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 327 C. proc. pen. în aceste condiții, după deliberare, Curtea a constatat imposibilitatea administrării probelor solicitate de către reprezentantul Parchetului și încuviințate prin încheierea din data de 01 februarie 2010, în raport de relațiile existente la dosar și de procesele-verbale întocmite de organele de poliție, privitoare la martorul S.I.C., urmează să facă aplicarea prevederilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. În rezumat, a rezultat că, în ceea ce privește telefonul mobil marca N. și încărcătorul acestuia, nu s-a stabilit, cu exactitate, sub ce formă au intrat în posesia inculpatului și dacă acesta a făcut vreo promisiune denunțătorului legată de rezolvarea cauzei în care figura ca învinuit.

Cu privire la suma de bani, s-a dovedit că inculpatul a refuzat îndemnul denunțătorului de a primi 1.500 dolar SUA, pe care-i oferise, în scopul de a asigura flagrantul. Dealtfel, denunțătorul S.I.C. primise comunicarea privind soluția dispusă, în ce îl privește, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, la data de 29 ianuarie 2002, așa încât, activitățile procesuale efectuate, după această dată, în prezenta cauză, inclusiv, flagrantul de a doua zi, nu au relevanță juridică asupra consumării infracțiunii de trafic de influență, întrucât, atunci când inculpatul a pretins bani sau alte foloase, după ce funcționarul pe lângă care se presupune că a făcut intervenția, și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu, nu se mai poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen.

Așadar, la data realizării flagrantului - 30 ianuarie 2002 - inculpatul nu mai putea avea și nici nu mai putea lăsa să se creadă că ar mai putea avea vreo influență pentru soluționarea unui dosar, în care se pronunțase, deja, o soluție. Apoi, însuși denunțătorul, a recunoscut caracterul comercial al predării telefonului, o astfel de tranzacție nu poate fi interpretată ca fiind făcută în contul unui „viitor" trafic de influență, neavând relevanță juridică, în stabilirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, împrejurarea dacă cumpărătorul și-a respectat sau nu obligația de plată a bunului achiziționat. Mai mult, încărcătorul aferent telefonului mobil este înmânat inculpatului, în scopul vânzării - conform declarației denunțătorului - abia după ce organele de urmărire penală l-au marcat criminalistic.

De altfel, după cum s-a arătat, în cauză, nu s-a dovedit că inculpatul a pretins vreo sumă de bani anterior soluționării dosarului denunțătorului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, fiind greu de crezut că inculpatul a refuzat, de două ori - în datele de 24 ianuarie 2002 și, respectiv, 28 ianuarie 2002 - primirea sumei de 1.500 dolar SUA anterior datei de 29 ianuarie 2002, pentru a accepta doar 1.000 dolar SUA, la insistențele denunțătorului, după soluționarea dosarului respectiv, în condițiile în care soluția îi era deja cunoscută.

În acest sens, în declarația din 07 februarie 2002 - depusă la fila nr. 150 din volumul II de urmărire penală - denunțătorul a arătat că, „în urma numeroaselor întâlniri precedente am mai discutat de un eventual împrumut pentru a-l ajuta pe inculpat cu restul de bani necesari cumpărării unei locuințe". La data de 11 februarie 2002, organul de urmărire penală a restituit mamei inculpatului mai multe înscrisuri găsite asupra acestuia din urmă cu ocazia efectuării percheziției corporale din 30 ianuarie 2002, printre care, și o adeverință de venit luată în vederea contractării unui credit bancar. În declarația din 23 iunie 2006, martorul S.I.C. a arătat că, într-una dintre discuțiile purtate cu inculpatul, acesta din urmă i-a cerut o sumă de bani împrumut, însă nu își aduce aminte dacă a purtat vreo discuție în legătură cu destinația sumei de 1.000 dolar SUA și dacă inculpatul i-a spus că ar avea vreo implicare în obținerea soluției favorabile denunțătorului.

A mai arătat martorul că a dat inculpatului un pulover și o sticlă de whisky, de ziua lui, iar, altădată, un telefon N., pe care credea că o să i-l plătească și a notat seria telefonului în ideea că, dacă nu va fi plătit, să facă dovada că i-a aparținut. Din declarațiile martorilor R.I. (fila nr. 153 din volumul II de urmărire penală), D.E. (fila nr. 154 din volumul II de urmărire penală), O.G.E. (fila nr. 155 din volumul II de urmărire penală) și R.G.G. (filele nr. 156-157 din volumul II de urmărire penală) a rezultat că inculpatul le-a precizat acestora că a plătit denunțătorului suma de 250 lei pentru telefonul mobil achiziționat. Martora R.G.G. a adăugat, în plus, că, în jurul datei de 15-16 ianuarie 2002, în timp ce se afla în birou, împreună cu martorul R.I.

și inculpatul, aceștia din urmă discutau despre achiziționarea unui telefon mobil marca N., de către inculpat. În cauză, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a constatat, corect, atât lipsa unor condiții concomitente ce întregesc latura obiectivă a infracțiunii, cât și lipsa intenției directe calificată prin scop, deoarece, nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de la denunțător, așadar cu trimiteri concrete la anumite elemente constitutive ale infracțiunii, și cu aprofundare, în motivare, a acestora. Acestea sunt aspectele de esența speței în a fi redate, și în consecință apar a fi suficiente în a contura soluția legală propusă de instanța fondului.

Tot atât de adevărat sunt și împrejurările că, dacă inițial, pentru fazele de început ale procesului penal se conturaseră destul de bine deslușit elemente, indicii vizând comiterea unei infracțiuni, sectorul corupției în care se părea că intrase inculpatul, au existat suficiente temeiuri de a se da un curs judiciar speței, chiar implicarea unor măsuri preventive. Evident, astfel de detalii nu trebuiau să impieteze asupra unei soluții legale, finale din partea instanței de judecată. Concluzionând, Curtea a constatat, cu deplină corectitudine, că nu s-a stabilit, în mod cert, cu ce titlu a primit inculpatul suma de 1.000 dolar SUA, un telefon mobil marca N. și încărcătorul aferent, de la denunțător.

Ori, conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării întregului probatoriu administrat în cauză, în scopul aflării adevărului. Ca și aspect de fapt demn de reiterat, este că inculpatul a primit suma de 1.000 dolar SUA, la data de 30 ianuarie 2002, așadar, după ce funcționarul și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală a denunțătorului la data de 29 ianuarie 2002, dată la care S.I.C.

a luat la cunoștință despre conținutul ordonanței respective. Ori, o condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru existența infracțiunii reclamate este aceea ca făptuitorul să aibă influentă sau să lase să se creadă că are influentă asupra unui funcționar. Indiferent de relația profesională polițist de cercetare penală - procuror care supraveghează urmărirea penală, nu este de neglijat nici faptul că inculpatul întocmise, anterior, referatul - adresat procurorului - cu propunere de trimitere în judecată a denunțătorului. Totodată, Curtea a constatat că este important ca acea influență, reală sau presupusă, a făptuitorului, să fi constituit pentru cumpărătorul de influență motivul determinant al tranzacției.

Prin urmare, este necesar ca făptuitorul să precizeze actul referitor la care se trafica influența. O altă condiție ce se cere a fi îndeplinită pentru existența infracțiunii de trafic de influentă este aceea ca acțiunea care constituie obiectul material să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca funcționarul - pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, Curtea a reținut că traficul de influență se săvârșește numai cu intenție calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului.

Astfel, voința sa constă în săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului material al infracțiunii - știind că foloasele reprezintă prețul influenței sale asupra funcționarului - pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul creat pentru activitatea procurorului și, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcționarilor, în genere. Pe de altă parte, instanța fondului s-a preocupat și de detaliile juridice invocate în apărarea inculpatului. în ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul Ș.I.C., nu s-au putut accepta consecințele urmărite. În concluzie, dacă în urma administrării probelor, se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente ce ar permite așezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege și nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracțiune, s-a dat o soluție în deplină legalitate prin care acțiunea penală s-a stins. Așadar, din cele descrise rezultă că, pe substanță, recursul procurorului, prin care practic se urmărește reinterpretarea probatoriului, a întregului circuit de fapt specific speței, cu invocarea cazului de casare lax de la pct. 18 al art. 385 9 , este de privit ca fiind nefundat.

Raportat la recursul inculpatului, în funcție inclusiv de aspectele de derulare procesuală deja produse, are o aceeași soartă, a netemeiniciei, invocarea achitării cu implicarea lit. a) de la art. 10 a mai fost supusă discuției, nu are niciun fel de suport juridic și faptic concret, vicii procedurale concrete nu au fost constatate, astfel, pe considerentele art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins. Văzând și dispozițiile, art. 192 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul Ș.I.C. împotriva sentinței penale nr. 162/ F din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului parchetului rămân în sarcina statului. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.