ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1507/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1507/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea de ședință nr. 2 din 07 martie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 1589/2/2011,în baza art.

160

8a

alin. (6) C. proc. pen. a respins, ca neîntemeiată, cererea de

liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpatul Z.l., fiul lui M. și M.

În baza art. 160

5

alin. (4) lit. f) C.

proc. pen. a dispus restituirea către deponenta Z.L. a cauțiunii în sumă de

50.000 lei, achitată pentru inculpatul Z.l. cu chitanța din data de 07 martie 2011

emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava (recipisa de consemnare din 07

martie 2011 emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava).

În baza art. 192 al. 2 C. proc. pen. a obligat

inculpatul Z.l. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 400 lei.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București

sub nr. 1589/2/11 din 22 februarie 2011, inculpatul Z.l., prin apărător ales, a

solicitat, în temeiul art. 160

4

și urm. C. proc. pen., liberarea sa

provizorie pe cauțiune.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că a fost

arestat preventiv la data de 04 februarie 2011 în baza mandatului de arestare

preventivă emis în baza încheierii din 04 februarie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București în Dosarul nr. 1073/2/2011, reținându-se îndeplinirea

cerințelor art. 148 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, a arătat că mandatul de

arestare preventivă a fost emis sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 7 din Legea nr. 39/2003; pentru faptele reținute,

legea nu prevede pedeapsa mai mare de 18 ani, inculpatul nu este recidivist,

iar lăsarea sa în libertate nu prezintă temerea de a săvârși alte infracțiuni,

că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau va influența părțile din

dosar, în condițiile în care nu sunt martori, părți vătămate sau mituitori. A

mai arătat că a luat cunoștință de prevederile art. 160

2

pct. 3 C.

proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 1589/2/2011,

699/2011, s-a declinat competența privind soluționarea cauzei în favoarea

Curții de Apel Suceava, cu motivarea că potrivit disp. art. 160

6

alin.

(4) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, rezolvarea cererii de liberare

provizorie revine instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în

fond, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava,

secția penală și pentru cauze cu minori, sub nr. 1589/2/2011.

La termenul de judecată din data de 05 martie 2011,

instanța a stabilit cauțiunea în sumă de 50.000 lei, inculpatul Z.l. făcând

dovada consemnării acesteia cu chitanța din data de 07 martie 2011 emisă de

către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava (recipisa de consemnare din 07 martie 2011

emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava). Instanța a reținut că prin

încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din data de 04 februarie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis propunerea

de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A.

În temeiul art. 149 C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen.,

art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților

L.G.C., L.R., G.I.M., C.D., B.V.A., Ț.C., Z.C., S.V.I., M.A., R.F.F., S.G., P.G.A.,

U.G.B. și Z.I. pe o perioadă de 29 zile, de la data de 5 februarie 2011 și până

la data de 5 martie 2011, inclusiv, pentru fiecare inculpat. S-au respins, ca

neîntemeiate, cererile formulate de inculpații L.G.C., C.D., R.F.F., B.V.A., S.G.,

Ț.C., S.V.I., U.G.B., Z.I. de luare a măsurii arestării preventive a obligării

de a nu părăsi localitatea, ori a obligării de a nu părăsi țara. S-a dispus

emiterea mandatului de arestare preventivă pentru fiecare inculpat,

reținându-se în esență, următoarele: Inculpații sunt acuzați de comiterea a

două infracțiuni de o gravitate ridicată, respectiv luare de mită prevăzută de art.

254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în

formă continuată prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. și cea de constituire a

unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, fapte

reținute a fi comise în concurs real.

Activitatea infracțională reținută a fi comisă și

încadrările juridice ale faptelor, nu pot face obiectul unei cenzuri a

instanței care să constate lipsa elementelor constitutive, această instanță

fiind abilitată de art. 317 C. proc. pen. doar la judecarea prin prisma

cerințelor art. 149

1

C. proc. pen., art. 143 și art. 148 lit. f) C.

proc. pen. a propunerii de arestare, la examinarea existenței condițiilor care

justifică această măsură și dacă ea este necesară pentru desfășurarea urmăririi

penale. Ori, așa cum s-a mai arătat, există suficiente indicii temeinice din

care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile

pentru care sunt cercetați.

Inculpații, în calitate de lucrători ai poliției de

frontieră, în P.T.F. Șiret, fiind deci subiect activ calificat al infracțiunii,

cu atribuții stabilite în mod expres prin O.U.G. nr. 104/2001 au nesocotit grav

modul legal și corect de îndeplinire a sarcinilor ce le reveneau și au permis

efectuarea contrabandei cu țigări, pretinzând și primind de la persoanele care tranzitau

punctul de frontieră foloase materiale constând în bani (lei și euro), dar

chiar și produse (prăjituri, usturoi, băuturi, motorină).

Din probele administrate, a reieșit că inculpații, nu

doar că pretindeau foloase materiale (unii în mod direct, în funcție de locul

în care își desfășurau activitatea), dar toți participau la împărțirea

foloaselor obținute de către cei care le pretindeau direct, dar au pus la punct

un mod de organizare minuțios, în obținerea foloaselor la care participau toți

lucrătorii de poliție al P.T.F., toți beneficiau de foloasele primite, prin

împărțirea acestora, împărțire ce se efectua ierarhic, până la șeful punctului

de frontieră - comisar șef A.A. Modul de organizare și de lucru, sistemul

relaționat specific existent între inculpați, ca lucrători ai poliției de

frontieră, într-o instituție a statului cu rol de protecție a frontierelor

tării erau cunoscute de toți cei care tranzitau vama, rezultând că și în situația

în care unele persoane nu aveau sumele cerute, nu erau lăsate să tranziteze

până nu ofereau cât de pretindea.

Încrederea reciprocă a inculpaților, că pot acționa

în acest mod, era atât de mare încât nu aveau nici o temere că vor fi prinși,

acest fapt a făcut să fie cunoscut modul lesnicios de a tranzita vama, făcând

contrabandă cu țigări, iar reciprocitatea pretindere-primire căpătase o valență

de obișnuit cotidian, ceea ce poate conduce la constatarea că, în acest caz,

deși fapta reținută este gravă și afectează relațiile sociale ce privesc

încrederea în instituțiile statului, comiterea acesteia poate fi (în speță)

asemănătoare infracțiunilor din obicei, ceea ce relevă o periculozitate mult

sporită.

Atât din referatul procurorului, dar și din dovezile

produse, a rezultat, pentru fiecare inculpat, actele materiale comise și

reținute, acestea fiind circumscrise laturii obiective a infracțiunii de luare

de mită.

Suma primită din redistribuirea mitei variază, astfel

pentru lucrătorii care lucrau la tonetă implementarea datelor și verificarea

persoanelor între 1.000 lei și 2.000 lei; pentru cei care lucrau la Dispecerat

600 lei, investigatorul sub acoperire care a lucrat la P1, 300 lei pe fiecare

tură și în funcție de traficul la punctul de frontieră.

Sub acest aspect s-a apreciat că este contrazisă

apărarea inculpaților care au susținut neindividualizarea faptelor comise de

fiecare inculpat, dar și cea privind faptul că în unele cazuri, sumele primite

erau mici. Această susținere ignoră nu doar faptele și dovezile produse,

necontestate până la acest moment procesual de nici un inculpat, dar se referă

și la aspecte ilare, când are în vedere suma primită. Altfel, la aceste sume nu

ar putea fi reținută vreo faptă penală - se ignoră, de asemenea de către

apărare, complexitatea acestei cauze, sistemul relațional strâns și urmărit

reciproc de fiecare inculpat să funcționeze în scopul stabilit, dar și faptul

că toate foloasele primite zilnic erau împărțite, tot zilnic între inculpații

de serviciu.

Unii dintre inculpați erau așa de încrezători că,

menirea instituției respective era de a le asigura lor venituri ilicite, încât

o denumeau „mașina de bani". Aceste considerente conduc la constatarea

existenței indiciilor temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. și art.

143 C. proc. pen., cu privire la presupunerea rezonabilă că inculpații au

participat la comiterea infracțiunilor pentru care sunt cercetați. Sunt de

asemenea îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzute de lege mai mare

de 4 ani, dar și a pericolului concret pentru ordinea publică prin lăsarea în

libertate a inculpaților. Această cauză, prin consecințele sale poate conduce

chiar la reaprecierea noțiunii de pericol concret pentru ordinea publică, ce nu

se confundă cu pericolul social al faptei, stipulat de art. 18 C. pen.

Înainte de examinarea acestui pericol concret în

cauză, s-a apreciat că se cuvine arătat faptul că susținerea apărării în sensul

că, acest pericol exista cât timp inculpații își desfășurau activitatea

infracțională, ulterior, el dispărând, este și inedită, dar ignoră nu doar

circumstanțele cauzei, dar și consecințele negative ale infracțiunilor.

Pericolul concret pentru ordinea publică este

examinat prin raportare la cerința art. 148 lit. f) C. proc. pen. și ca o

consecință a lăsării în libertate a inculpaților.

Acest pericol nu poate fi privit ca fiind, sub

aspectul existenței, suprapus perioadei infracționale, ci ulterior, de la

momentul intervenției autorităților judiciare, stoparea activității ilicite și

pentru scopul de a reechilibra valorile sociale.

Existența pericolului concret pentru ordinea publică

în lăsarea în libertate a inculpaților, a rezultat din natura și gravitatea

ridicată a faptelor, acestea fiind infracțiuni de corupție care au un impact

negativ major în rândul societății - nu doar că în activitatea infracțională a

fost implicat nu număr important de persoane, dar și prin modul de desfășurare

a activității, calitatea inculpaților de polițiști de frontieră, locul și

scopul comiterii (la un punct de frontieră al țării și pentru a facilita

contrabanda cu țigări). La aprecierea acestui pericol, s-a apreciat că trebuie

avute în vedere și perioada îndelungată de derulare a activității infracționale

pentru care s-a și reținut agravanta prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen.,

dar și temerea și sentimentul de insecuritate socială ivit prin comiterea unor

asemenea fapte și împrejurările reținute, cum și necesitatea prezervării

ordinei de drept.

Măsura arestului preventiv s-a apreciat că este

justificată atât de necesitatea unei bune desfășurări a procesului penal, așa

cum cere art. 136 C. proc. pen., în acest fel nefiind nesocotită prezumția de

nevinovăție garantată de art. 52 C. proc. pen., dar și de lipsa unor motive

rezonabile care să poată justifica aplicarea unei măsuri preventive mai puțin

restrictive (cum au solicitat unii inculpați). Invocarea de către inculpați a

unor circumstanțe personale favorabile, nu poate conduce la consecința

respingerii propunerii și a aplicării unei măsuri preventive mai puțin severe

câtă vreme sunt regăsite cu prisosință cerințele art. 143 și art. 148 lit. f) C.

proc. pen., iar invocarea lipsei antecedentelor penale devine generică, cât

timp această condiție era necesară pentru a accede în calitatea de polițist de

frontieră.

Investită cu soluționarea prezentei cereri, instanța

a constatat că potrivit art. 160

4

alin. (1) C. proc. pen., liberarea

provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul

urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și

sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 160

2

alin. (1) și (2).

Potrivit art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.,

liberarea provizorie se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din

culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Conform alin. (2) al aceluiași articol, liberarea

provizorie nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Instanța a constatat că inculpatul Z.l. este cercetat

pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și prev.

de art. 7 din Legea nr. 39/2003, astfel încât în cauză este îndeplinită

condiția pozitivă prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., în

sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile intenționate pentru

care este cercetat inculpatul sunt închisoarea ce nu depășește 18 ani.

Instanța a apreciat însă că în cauză nu este

îndeplinită și cerința reglementată prin alin. (2) al art. 160

2

C.

proc. pen., apreciind că natura și gravitatea deosebită a faptelor pentru care

este cercetat inculpatul, amploarea activității infracționale și modalitatea

concretă de comitere a acesteia, circumstanțele reale în care împreună cu

ceilalți inculpați se reține de către acuzare că a acționat în desfășurarea

activității infracționale (în mod coordonat, în cadrul unei grupări de crimă

organizată), scopul urmărit și urmările produse, constituie date din care

rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte

infracțiuni.

Acest criteriu negativ s-a coroborat în cauză și cu

calitatea inculpatului de agent șef de poliție, calitate în care era primul

chemat la respectarea legii și a ordinii de drept, calitate care presupune o

atitudine onestă, în conformitate cu prevederile legale și impune în același

timp apărarea prestigiului funcției pe care o exercită.

Prin calitatea sa, inculpatul avea capacitatea și

pregătirea necesară de a conștientiza că adoptarea unei atitudini contrare

normelor legale, care sfidează ordinea și relațiile sociale normale, ar putea

avea diferite consecințe pe plan procesual, inclusiv luarea unei măsuri

preventive privative de libertate. Din probele administrate în cauză până în

prezent, s-a apreciat că există indicii că inculpatul Z.l., în calitate de

lucrător al poliției de frontieră în P.T.F. Șiret, a nesocotit modul legal de

îndeplinire a sarcinilor ce îi reveneau și a permis efectuarea contrabandei cu

țigări, pretinzând și primind foloase materiale de la persoanele care tranzitau

punctul de frontieră, participând la împărțirea foloaselor obținute și punând

la punct un mod de organizare minuțios, reținându-se că la data de 05 noiembrie

2010, acesta a comis un număr de 5 acte materiale de luare de mită, iar la data

de 19 decembrie 2010 că a împărțit teancuri de bani împreună cu inculpatul C.D.V.

Din procesele verbale de redare a înregistrărilor

ambientale audio-video, a rezultat că inculpatul Z.l. a luat nemijlocit mită,

fiind surprins în timp ce ia diferite bancnote din pașapoartele prezentate la

control (vol. 19 – f. 243-338 - dosar urmărire penală).

S-a reținut că în unele cazuri, acesta a cerut deschis

mită, de exemplu, în data de 24 decembrie 2010, în intervalul

00:59:30-01:04:52, inculpatul, după ce primește între copertele pașapoartelor

diverse sume de bani, își arată vădit nemulțumirea cu privire la cuantumul

mitei și pretinde mai mulți bani, amenințând cu efectuarea unor controale

asupra bagajelor, iar persoanele care tranzitează frontiera dau sume de bani

suplimentare (vol. 19 - filele 306-309 - dosar urmărire penală).

Aceasta, în timp ce lucrătorii Poliției de Frontieră

din cadrul P.T.F. Șiret au, printre altele, următoarele atribuții: execută

supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României; previn și

combat migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de

competență, precum și orice altă încălcare a regimului juridic al frontierei de

stat; asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii,

a armelor, munițiilor, a substanțelor explozive; constată contravențiile și

aplică sancțiunile contravenționale, potrivit legii; urmăresc respectarea legii

de către întregul personal din punctul de trecere a frontierei; asigură menținerea

ordinii și liniștii publice în punctele de trecere a frontierei de stat;

desfășoară activități pentru constatarea faptelor penale; (art. 21 lit. a), e),

I), m), n), u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea

Poliției de Frontieră a României).

Instanța a constatat că în conformitate cu disp. art.

136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive (incluzându-se aici și

arestarea preventivă a inculpatului) poate fi realizat și prin liberarea

provizorie, evident doar dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Din analiza prevederilor art. 1604al. 1 coroborate cu

cele ale art. 160

2

alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă că

liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani închisoare, dacă s-a depus

cauțiunea și nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Liberarea provizorie pe cauțiune este o măsură

preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea

preventivă cu o constrângere mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura

buna desfășurare a procesului penal.

Instanța a apreciat că aplicarea dispozițiilor legale

care reglementează această instituție se poate justifica în cazul săvârșirii

unor fapte mai puțin grave, luându-se în considerare și încrederea pe care o

poate oferi inculpatul că lăsat în libertate, nu va săvârși și alte infracțiuni

și își va îndeplini obligațiile ce i se vor impune.

Or, deși, formal condițiile prev. de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. sunt îndeplinite în cauză, iar inculpatul a făcut

dovada consemnării cauțiunii stabilite de către instanță, este de observat că

potrivit art. 160 alin. (2) C. proc. pen., se poate admite o asemenea cerere

atunci când se constată că aceasta este și întemeiată, acordarea acestui

beneficiu fiind o facultate a instanței.

Potrivit art. 160

8a

alin. (6) C. proc.

pen., în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, când

cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de o altă persoană și

nu a fost însușită de inculpat, instanța o respinge.

Acordarea liberării provizorii pe cauțiune constituie

un beneficiu ce poate fi recunoscut unui inculpat numai dacă arestarea

preventivă nu este absolut necesară, iar scopul procesului penal poate fi

realizat în bune condițiuni prin lăsarea acestuia în libertate provizorie.

În acest context, analizând cererea inculpatului Z.I.,

fără a pune în discuție existența pericolului concret pentru ordinea publică pe

care lăsarea sa în libertate l-ar prezenta, instanța a apreciat că aceasta este

neîntemeiată, date fiind gradul de pericol social concret al faptelor pentru

care este cercetat inculpatul, împrejurările și modalitatea lor de săvârșire,

urmarea produsă, respectiv obținerea pe căi ilicite a unor importante foloase

materiale, precum și impactul negativ creat asupra ordinii sociale.

La aprecierea oportunității admiterii cererii de

liberare provizorie pe cauțiune, instanța a avut în vedere și complexitatea

deosebită a prezentei cauze, obiectivată de numărul mare al persoanelor

implicate, precum și amploarea activității ilicite și implicațiile ei

transfrontaliere, fiind inoportună în acest moment procesual liberarea provizorie

pe cauțiune a inculpatului Z.l., în condițiile în care de la data luării

măsurii arestării sale preventive au trecut doar 31 de zile.

Instanța a constatat că circumstanțele personale și

reale ale inculpatului, aduse în atenție de către apărătorul său, precum și

stadiul actual al soluționării cauzei, în contextul considerentelor anterior

expuse referitoare la însăși instituția și condițiile de acordare a liberării

provizorii, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea beneficiului

liberării provizorii pe cauțiune ar fi oportună la acest moment, chiar dacă

punerea în libertate a inculpatului ar fi subordonată unei garanții care să

asigure respectarea de către acesta a anumitor obligații impuse de instanță.

S-a apreciat că, atât timp cât în cauză există

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele deosebit de grave pentru

care este cercetat, instanța apreciază că manifestarea de clemență și lipsa

unei riposte ferme a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea

inculpatului impresia că poate persista în sfidarea legii.

În consecință, instanța a apreciat că prin punerea în

libertate provizorie pe cauțiune a inculpatului Z.l., s-ar aduce atingere

necesității protejării cu prioritate a interesului public, apreciind că lăsarea

acestuia în libertate ar fi de natură să perturbe ordinea și liniștea publică,

întrucât ar echivala cu o lipsă de reacție eficientă față de unele persoane

asupra cărora planează acuzația că au săvârșit infracțiuni deosebit de grave,

care au afectat autoritatea statală.

Prin urmare, a constatat că perioada arestării

preventive a inculpatului Z.l., care durează doar de la data de 05 februarie 2011,

nu s-a prelungit dincolo de limitele rezonabile, astfel cum sunt acestea

apreciate conform jurisprudenței C.E.D.O., instanța apreciază că se justifică

menținerea, cel puțin pentru încă o perioadă de timp, a detenției provizorii a

inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal,

inculpatul Z.l. a declarat recurs.

Examinând recursul declarat de inculpatul Z.l. sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte,

apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Înalta Curte, reține că, potrivit dispozițiilor art. 136

alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea

pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua

față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b)

obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d)

arestarea preventivă. În alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată

că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie

sub control judiciar sau pe cauțiune.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc

atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al

persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să

împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea

unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi

și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză

concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai

redusă constrângere.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea

provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a

măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă

sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată

întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul

judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se

impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării

preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate

cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune

liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una

negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea

provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând

fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție vizează natura și gravitatea

infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului

și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se

acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia de

„date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor

informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la

persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să

îndreptățească temerea, să o justifice. Îndeplinirea celor trei condiții nu

conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație,

instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate

refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea

măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când

instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată

durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5

paragr. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi

judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a

înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul

ei de aplicație.

Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție

de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea

penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea

judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică

cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul

final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragr. 3 este ziua când

hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat

asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate

justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la

dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragr.

3 din C.E.DO., Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar

nu poate fi instituit inculpatului Z.l. întrucât este insuficient, pentru

realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

pen., impunându-se menținerea acestuia în arest, fiind respectat în acest fel

și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Rezultă din întreg probatoriul administrat în dosarul

de urmărire penală că sunt indicii temeinice că inculpatul Z.l., în calitate de

lucrător al poliției de frontieră în P.T.F. Șiret, a nesocotit modul legal de

îndeplinire a sarcinilor ce îi reveneau și a permis efectuarea contrabandei cu

țigări, pretinzând și primind foloase materiale de la persoanele care tranzitau

punctul de frontieră, participând la împărțirea foloaselor obținute și punând

la punct un mod de organizare minuțios, reținându-se că la data de 05 noiembrie

2010, acesta a comis un număr de 5 acte materiale de luare de mită, iar la data

de 19 decembrie 2010 că a împărțit teancuri de bani împreună cu inculpatul C.D.V.

Din procesele verbale de redare a înregistrărilor

ambientale audio-video, a rezultat că inculpatul Z.l. a luat nemijlocit mită,

fiind surprins în timp ce ia diferite bancnote din pașapoartele prezentate la

control (vol. 19 – f. 243-338 - dosar urmărire penală).

S-a reținut că în unele cazuri, acesta a cerut

deschis mită, de exemplu, în data de 24 decembrie 2010, în intervalul

00:59:30-01:04:52, inculpatul, după ce primește între copertele pașapoartelor

diverse sume de bani, își arată vădit nemulțumirea cu privire la cuantumul

mitei și pretinde mai mulți bani, amenințând cu efectuarea unor controale

asupra bagajelor, iar persoanele care tranzitează frontiera dau sume de bani

suplimentare (vol. 19 - filele 306-309 - dosar urmărire penală).

Aceasta, în timp ce lucrătorii Poliției de Frontieră

din cadrul P.T.F. Șiret au, printre altele, următoarele atribuții: execută

supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României; previn și

combat migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de

competență, precum și orice altă încălcare a regimului juridic al frontierei de

stat; asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii,

a armelor, munițiilor, a substanțelor explozive; constată contravențiile și

aplică sancțiunile contravenționale, potrivit legii; urmăresc respectarea legii

de către întregul personal din punctul de trecere a frontierei; asigură

menținerea ordinii și liniștii publice în punctele de trecere a frontierei de

stat; desfășoară activități pentru constatarea faptelor penale; (art. 21 lit. a),

e), I), m), n), u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea

Poliției de Frontieră a României).

S-a apreciat că, pentru buna desfășurare a procesului

penal, se impune privarea de libertate în continuare a inculpatului,curtea

considerând că nici o altă măsură preventivă,restrictivă de libertate, nu este

suficientă, iar, menținerea detenției preventive nu anticipează aplicarea

pedepsei și nici nu încalcă prezumția de nevinovăție de care se bucură

inculpatul.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor pentru

care inculpatul este cercetat respectiv, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

și prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la împrejurarea că urmărirea penală

nu este finalizată - impunându-se administrarea probatoriilor, Înalta Curte,

apreciază că există „date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului. în aceste condiții, Înalta Curte, apreciază

că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes

general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de

04 februarie 2011), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea

scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul Z.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul

inculpat Z.M. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va

avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul Z.M. împotriva încheierii nr. 2 din 07 martie 2011 a Curții de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 1589/2/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 aprilie 2011.