ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5470/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Ț.E.N., prin procurator Ț.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S.R.I. și G.C.M. obligarea la efectuarea operațiunii administrative numită „copii” de pe actele unilaterale solicitate în scris prin cererea din 22 octombrie 2008, eliberarea acestora sub semnătură olografă, daune morale de 1000 lei, daune de întârziere de la a 31-a zi de când trebuia să-i parvină actele solicitate, câte 100/RON/zi și să se constate că răspunsul primit cu nr. 5980075 din 8 decembrie 2008 este fals.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la cererea din data de 22 octombrie 2008 înregistrată la S.R.I. sub nr. 5980075 din 30 octombrie 2008 a primit răspunsul sub nr. 5980075 din 8 decembrie 2008 conținând numai neadevăruri. Se mai arată că înscrisurile solicitate nu i-au fost niciodată expediate poștal sau ridicate sub semnătură, nu au fost depuse la nicio instanță și nu le cunoaște conținutul lor legal. Pârâtul S.R.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii față de împrejurarea că la fiecare cerere a reclamantei a procedat la transmiterea răspunsului adecvat.

Prin sentința nr. 1064 din 16 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Ț.E.N., prin procurator Ț.C., a obligat pârâții să comunice reclamantei copia contractului de muncă menționat în cererea formulată la data de 22 octombrie 2008 și să-i elibereze adeverințele menționate la pct. 3 și 4 în această cerere și a respins, ca neîntemeiate, cererile de comunicare a unor copii de pe Ordinul SP II 15 din 01 iunie 1996 și Decizia nr. 42 din 01 iunie 1996, de acordare a daunelor morale și de obligare a pârâților la daune de întârziere. Referitor la excepția lipsei de obiect a acțiunii, instanța a apreciat-o neîntemeiată, constatând că prin relațiile comunicate nu a fost soluționată cererea reclamantei care avea ca obiect transmiterea unor copii ale unor înscrisuri și eliberarea unor adeverințe.

Se mai arată că acțiunea ar fi fost lipsită de obiect în ipoteza în care pârâtul comunica efectiv actele solicitate de reclamantă. Pe fondul cauzei, s-a apreciat că în ceea ce privește necomunicarea unei copii a contractului de muncă încheiat la data de 01 iunie 1996 și neeliberarea celor două adeverințe, se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. l alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Referitor la cererea reclamantei de acordare a daunelor morale, Curtea a apreciat că este neîntemeiată față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la daune de întârziere în cuantum de 100 Ron/zi, Curtea a apreciat că nu se impune aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 care prevede cu titlu facultativ, posibilitatea stabilirii unor penalități pentru întârzierea manifestată de autoritatea pârâtă în executarea hotărârii. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, recurenta-reclamantă Ț.E.N. prin procurator Ț.C. și recurentul-pârât S.R.I. - U.M. București. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat în esență următoarele. O primă critică se referă la faptul că instanța de fond avea obligația solicitării Ordinului SP II 15/1996, întrucât este un înscris comun părților, care ține loc de contract de muncă în care sunt precizate funcția și drepturile angajatului precum și obligațiile angajatorului.

O a doua critică se referă la faptul că instanța de fond la momentul pronunțării hotărârii recurate „nu a avut în vedere adresa Direcției Medicale a S.R.I. către Direcția Juridică a aceleași instituții în care se menționează că aceasta deține arhivate documentele emise după preluarea P.C.D.” Recursul declarat de recurentul-pârât S.R.I. vizează următoarele aspecte. În primul rând instanța de fond, în mod greșit a reținut ca fiind parte în dosar, în calitate de director al S.R.I., numitul „L.P.M.” Conform Hotărârii Parlamentului nr. 32 din 04 octombrie 2006 (M. Of. nr. 822/05.10.2006), ca Director al S.R.I. a fost desemnat G.C.M. În atare condiții, apreciază recurentul-pârât că sentința nr. 1064 din 16 martie 2009 este lovită de nulitate absolută.

Un alt motiv de critică îl constituie faptul că în mod greșit, instanța a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii precum și faptul că aceasta a considerat că „nu orice răspuns comunicat petentei are semnificația soluționării cererii”. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât S.R.I. pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Ț.E.N. a arătat că a fost lezată în drepturile sale, întrucât instituția pârâtă nu a răspuns solicitărilor acesteia. Or, din probele administrate în cauză rezultă că la fiecare cerere a recurentei-reclamante instituția pârâtă a procedat la transmiterea răspunsului adecvat cu privire la acestea.

În ceea ce privește argumentul reținut de către instanța de fond, anume „nu orice răspuns comunicat petentei are semnificația soluționării cererii”, trebuie menționat faptul că între recurenta-reclamantă și instituția recuerntului-pârât sunt în curs de soluționare mai multe litigii. În cadrul dosarelor respective, instanțele judecătorești au încuviințat administrarea de probe inclusiv pe cea cu înscrisurile solicitate de recurenta-reclamantă prin memoriile menționate anterior, S.R.I. depunând documentele pe care le deține și care nu au caracter clasificat. Aceste aspecte rezultă din sentința nr. 2713 din 28 martie 2008 rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel București și încheierea din data de 23 aprilie 2008, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. 576/3/2007, existente la dosarul cauzei.

În ceea ce privește decizia nr. 42 din 01 iunie 1996, act ce a fost înscris la poziția 52 din carnetul de muncă, se apreciază că în mod corect instanța de fond nu a considerat că a fost un refuz nejustificat necomunicarea acesteia către recurenta-reclamantă, întrucât S.R.I. nu a fost emitentul acesteia, ci P.C.D. În ceea ce privește Ordinul SP II 15/1996, având caracter secret, s-a menționat că acesta poate fi comunicat numai în condițiile reglementate de Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 781/2002. Susținerea recurentei-reclamante că instanța de fond avea obligația solicitării Ordinului susmenționat, nu mai poate fi reținută, întrucât s-a obținut declasificarea acestui act normativ, care de altfel a fost depus de către recurentul-pârât la dosarul acestei instanțe.

Referitor la soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul obligării recurentului-pârât la „eliberarea unei adeverințe către Ț.E.N. cu sumele virate, suma pe fiecare lună de la 01 iulie 1994 la 31 octombrie 2008 la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a unei adeverințe pentru perioada 03 martie 1997 până la 01 septembrie 2003 cu locul de muncă unde și-a desfășurat activitatea aceasta și dacă S.R.I. a declarat locul de muncă în grupa a Il-a” se impun următoarele precizări tocmai pentru a sublinia netemeinicia susținerilor acestei instanțe. Cu privire la cererea recurentei-reclamante ca S.R.I. să-i elibereze o adeverință din care să rezulte că aceasta și-a desfășurat activitatea în grupa a Il-a de muncă, trebuie menționat faptul că, dispozițiile art. 2, 3 și 7 din Ordinul nr. 50/1990 emis de fostul Minister al Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății și C.N.P.M.

precizează locurile de muncă, activitățile și categoriile de personal care lucrează în condiții deosebite, ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării. Având în vedere că recurenta-reclamantă a desfășurat o activitate de registratură medicală într-o anexă a laboratorului, comisia de specialitate a hotărât că aceasta nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi încadrată în grupa a Ii-a de muncă. Mai mult decât atât, începând cu data de 01 aprilie 2001, în vederea încadrării în condiții deosebite de muncă s-au aplicat prevederile art. 19 din Legea nr. 19/2000, ale H.G. nr. 261/2001 și ale Ordinului nr. 325/2001 emis de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. Astfel, pentru ca un loc de muncă să fie încadrat în condiții deosebite este necesar ca în mediul de muncă să fie prezente noxe profesionale care să depășească limitele admise, prevăzute în norme.

Or, în cazul de față, locul de muncă în care și-a desfășurat activitatea recurenta-reclamantă nu întrunea criteriile legale prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 261/2001, pentru a fi nominalizat în vederea efectuării determinărilor de noxe profesionale și pe cale de consecință, comisia de specialitate a hotărât că nu poate beneficia de încadrare în condiții deosebite de muncă. Referitor la soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul obligării recurentului-pârât la „eliberarea unei adeverințe către Ț.E.N. cu sumele virate, suma pe fiecare lună de la 01 iulie 1994 la 31 octombrie 2008 la bugetul asigurărilor sociale”, trebuie menționat faptul că adeverințele nr. 2745479 din 03 martie 2008 și nr. 2712760 din 03 martie 2008 dovedesc plata drepturilor salariale pentru perioada 01 august 1994 - 01 septembrie 2003, virându-se astfel creanțele bugetare aferente acestora.

Susținerea recurentului S.R.I. în sensul că „sentința nr. 1064 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ, este lovită de nulitate absolută, întrucât instanța în mod greșit a pronunțat-o în contradictoriu cu pârâtul L.P.M.”, nu poate fi reținută. Așa cum se poate observa din cererea introductivă de instanță, reclamanta Ț.E.N. prin procurator Ț.C. a înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârât pe Directorul S.R.I. – L.P.M. Or, în cazul de față, trebuie respectat principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic al acțiunii și ca atare, peste voința acestora nu se poate introduce în cauză, din oficiu, o persoană care nu a fost chemată în judecată, în condițiile prevăzute de art. 112 C. proc.

civ. Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să își dispute obiectul procesului. În acest context, introducerea în cauză a altor persoane din inițiativa instanței este nelegală și nu poate fi explicată în baza rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii și în cadrul procesual stabilit prin voința reclamantului. Prin urmare, instanța de fond nu putea introduce din oficiu o altă persoană în proces, respectiv pe numitul G.C.M., deoarece potrivit principiului disponibilității, doar părțile au această posibilitate.

În baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul declarat de S.R.I., va fi modificată, în tot, sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamanta Ț.E.N. și va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.R.I. -U.M. București împotriva sentinței nr. 1064 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată și pe fond respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Ț.E.N. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleași sentințe Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.