ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5470/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

Ț.E.N., prin procurator Ț.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S.R.I. și

G.C.M. obligarea la efectuarea operațiunii administrative numită „copii” de pe

actele unilaterale solicitate în scris prin cererea din 22 octombrie 2008,

eliberarea acestora sub semnătură olografă, daune morale de 1000 lei, daune de

întârziere de la a 31-a zi de când trebuia să-i parvină actele solicitate, câte

100/RON/zi și să se constate că răspunsul primit cu nr. 5980075 din 8 decembrie

2008 este fals.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că

la cererea din data de 22 octombrie 2008 înregistrată la S.R.I. sub nr. 5980075

din 30 octombrie 2008 a primit răspunsul sub nr. 5980075 din 8 decembrie 2008

conținând numai neadevăruri.

Se mai arată că înscrisurile solicitate nu

i-au fost niciodată expediate poștal sau ridicate sub semnătură, nu au fost

depuse la nicio instanță și nu le cunoaște conținutul lor legal.

Pârâtul S.R.I. a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii față de împrejurarea că la

fiecare cerere a reclamantei a procedat la transmiterea răspunsului adecvat.

Prin sentința nr. 1064 din 16 martie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta Ț.E.N., prin procurator Ț.C., a obligat pârâții să

comunice reclamantei copia contractului de muncă menționat în cererea formulată

la data de 22 octombrie 2008 și să-i elibereze adeverințele menționate la pct. 3

și 4 în această cerere și a respins, ca neîntemeiate, cererile de comunicare a

unor copii de pe Ordinul SP II 15 din 01 iunie 1996 și Decizia nr. 42 din 01

iunie 1996, de acordare a daunelor morale și de obligare a pârâților la daune

de întârziere.

Referitor la excepția lipsei de obiect a

acțiunii, instanța a apreciat-o neîntemeiată, constatând că prin relațiile

comunicate nu a fost soluționată cererea reclamantei care avea ca obiect

transmiterea unor copii ale unor înscrisuri și eliberarea unor adeverințe.

Se mai arată că acțiunea ar fi fost lipsită

de obiect în ipoteza în care pârâtul comunica efectiv actele solicitate de

reclamantă.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că în ceea ce

privește necomunicarea unei copii a contractului de muncă încheiat la data de

01 iunie 1996 și neeliberarea celor două adeverințe, se poate reține un refuz

nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. l alin. (2) lit. i) din

Legea nr. 554/2004.

Referitor la cererea reclamantei de acordare

a daunelor morale, Curtea a apreciat că este neîntemeiată față de împrejurarea

că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile

delictuale prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ.

În ceea ce privește cererea de obligare a

pârâților la daune de întârziere în cuantum de 100 Ron/zi, Curtea a apreciat că

nu se impune aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 care prevede cu

titlu facultativ, posibilitatea stabilirii unor penalități pentru întârzierea

manifestată de autoritatea pârâtă în executarea hotărârii.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs, în termen legal, recurenta-reclamantă Ț.E.N. prin procurator Ț.C. și

recurentul-pârât S.R.I. - U.M. București.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a arătat în esență următoarele.

O primă critică se referă la faptul că

instanța de fond avea obligația solicitării Ordinului SP II 15/1996, întrucât

este un înscris comun părților, care ține loc de contract de muncă în care sunt

precizate funcția și drepturile angajatului precum și obligațiile

angajatorului.

O a doua critică se referă la faptul că

instanța de fond la momentul pronunțării hotărârii recurate „nu a avut în

vedere adresa Direcției Medicale a S.R.I. către Direcția Juridică a aceleași

instituții în care se menționează că aceasta deține arhivate documentele emise

după preluarea P.C.D.”

Recursul declarat de recurentul-pârât S.R.I.

vizează următoarele aspecte.

În primul rând instanța de fond, în mod

greșit a reținut ca fiind parte în dosar, în calitate de director al S.R.I.,

numitul „L.P.M.”

Conform Hotărârii Parlamentului nr. 32 din 04

octombrie 2006 (M. Of. nr. 822/05.10.2006), ca Director al S.R.I. a fost

desemnat G.C.M.

În atare condiții, apreciază recurentul-pârât

că sentința nr. 1064 din 16 martie 2009 este lovită de nulitate absolută.

Un alt motiv de critică îl constituie faptul

că în mod greșit, instanța a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii

precum și faptul că aceasta a considerat că „nu orice răspuns comunicat

petentei are semnificația soluționării cererii”.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

declarat de recurentul-pârât S.R.I. pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta Ț.E.N. a arătat că a fost lezată în drepturile sale, întrucât

instituția pârâtă nu a răspuns solicitărilor acesteia.

Or, din probele administrate în cauză rezultă

că la fiecare cerere a recurentei-reclamante instituția pârâtă a procedat la

transmiterea răspunsului adecvat cu privire la acestea.

În ceea ce privește argumentul reținut de

către instanța de fond, anume „nu orice răspuns comunicat petentei are

semnificația soluționării cererii”, trebuie menționat faptul că între

recurenta-reclamantă și instituția recuerntului-pârât sunt în curs de

soluționare mai multe litigii.

În cadrul dosarelor respective, instanțele

judecătorești au încuviințat administrarea de probe inclusiv pe cea cu

înscrisurile solicitate de recurenta-reclamantă prin memoriile menționate

anterior, S.R.I. depunând documentele pe care le deține și care nu au caracter

clasificat.

Aceste aspecte rezultă din sentința nr. 2713

din 28 martie 2008 rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului

de Curtea de Apel București și încheierea din data de 23 aprilie 2008,

pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. 576/3/2007, existente la

dosarul cauzei.

În ceea ce privește decizia nr. 42 din 01

iunie 1996, act ce a fost înscris la poziția 52 din carnetul de muncă, se

apreciază că în mod corect instanța de fond nu a considerat că a fost un refuz

nejustificat necomunicarea acesteia către recurenta-reclamantă, întrucât S.R.I.

nu a fost emitentul acesteia, ci P.C.D.

În ceea ce privește Ordinul SP II 15/1996,

având caracter secret, s-a menționat că acesta poate fi comunicat numai în

condițiile reglementate de Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 781/2002.

Susținerea recurentei-reclamante că instanța

de fond avea obligația solicitării Ordinului susmenționat, nu mai poate fi

reținută, întrucât s-a obținut declasificarea acestui act normativ, care de

altfel a fost depus de către recurentul-pârât la dosarul acestei instanțe.

Referitor la soluția pronunțată de instanța

de fond, în sensul obligării recurentului-pârât la „eliberarea unei adeverințe

către Ț.E.N. cu sumele virate, suma pe fiecare lună de la 01 iulie 1994 la 31 octombrie

2008 la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a unei adeverințe pentru

perioada 03 martie 1997 până la 01 septembrie 2003 cu locul de muncă unde și-a

desfășurat activitatea aceasta și dacă S.R.I. a declarat locul de muncă în

grupa a Il-a” se impun următoarele precizări tocmai pentru a sublinia

netemeinicia susținerilor acestei instanțe.

Cu privire la cererea recurentei-reclamante

ca S.R.I. să-i elibereze o adeverință din care să rezulte că aceasta și-a

desfășurat activitatea în grupa a Il-a de muncă, trebuie menționat faptul că,

dispozițiile art. 2, 3 și 7 din Ordinul nr. 50/1990 emis de fostul Minister al

Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății și C.N.P.M. precizează

locurile de muncă, activitățile și categoriile de personal care lucrează în

condiții deosebite, ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea

pensionării.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a

desfășurat o activitate de registratură medicală într-o anexă a laboratorului,

comisia de specialitate a hotărât că aceasta nu îndeplinea condițiile legale

pentru a fi încadrată în grupa a Ii-a de muncă.

Mai mult decât atât, începând cu data de 01

aprilie 2001, în vederea încadrării în condiții deosebite de muncă s-au aplicat

prevederile art. 19 din Legea nr. 19/2000, ale H.G. nr. 261/2001 și ale

Ordinului nr. 325/2001 emis de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Astfel, pentru ca un loc de muncă să fie încadrat în condiții deosebite este

necesar ca în mediul de muncă să fie prezente noxe profesionale care să depășească

limitele admise, prevăzute în norme.

Or, în cazul de față, locul de muncă în care

și-a desfășurat activitatea recurenta-reclamantă nu întrunea criteriile legale

prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 261/2001, pentru a fi nominalizat în vederea

efectuării determinărilor de noxe profesionale și pe cale de consecință,

comisia de specialitate a hotărât că nu poate beneficia de încadrare în

condiții deosebite de muncă.

Referitor la soluția pronunțată de instanța

de fond, în sensul obligării recurentului-pârât la „eliberarea unei adeverințe

către Ț.E.N. cu sumele virate, suma pe fiecare lună de la 01 iulie 1994 la 31

octombrie 2008 la bugetul asigurărilor sociale”, trebuie menționat faptul că

adeverințele nr. 2745479 din 03 martie 2008 și nr. 2712760 din 03 martie 2008

dovedesc plata drepturilor salariale pentru perioada 01 august 1994 - 01

septembrie 2003, virându-se astfel creanțele bugetare aferente acestora.

Susținerea recurentului S.R.I. în sensul că

„sentința nr. 1064 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a

contencios administrativ, este lovită de nulitate absolută, întrucât instanța

în mod greșit a pronunțat-o în contradictoriu cu pârâtul L.P.M.”, nu poate fi

reținută.

Așa cum se poate observa din cererea

introductivă de instanță, reclamanta Ț.E.N. prin procurator Ț.C. a înțeles să

cheme în judecată, în calitate de pârât pe Directorul S.R.I. – L.P.M.

Or, în cazul de față, trebuie respectat

principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic al acțiunii și ca

atare, peste voința acestora nu se poate introduce în cauză, din oficiu, o

persoană care nu a fost chemată în judecată, în condițiile prevăzute de art. 112

C. proc. civ.

Principiul disponibilității în procesul civil

lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a

limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să își

dispute obiectul procesului.

În acest context, introducerea în cauză a

altor persoane din inițiativa instanței este nelegală și nu poate fi explicată

în baza rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la folosirea

unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii și în cadrul

procesual stabilit prin voința reclamantului.

Prin urmare, instanța de fond nu putea

introduce din oficiu o altă persoană în proces, respectiv pe numitul G.C.M.,

deoarece potrivit principiului disponibilității, doar părțile au această

posibilitate.

În baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ.,

raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul

declarat de S.R.I., va fi modificată, în tot, sentința atacată în sensul

respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamanta Ț.E.N. și va

fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleași

sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.R.I. -U.M.

București împotriva sentinței nr. 1064 din 16 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în tot, sentința atacată și pe fond

respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Ț.E.N.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă împotriva aceleași sentințe

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

decembrie 2009.