ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 708/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul Municipiul București, prin Primar General, a sesizat Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 132.566,18 lei reprezentând profit minim garantat în cuantum de 11.868,97 lei calculat pentru anii 2004 - 2005, majorări și penalități de întârziere aferente în cuantum de 20.697,27 lei calculate până la data de 16 februarie 200. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de asociere din 1993 încheiat între R.I. RA și SC C.E. SA în conformitate cu dispozițiile art. 1491 C. civ. coroborat cu prevederile capitolului V din Legea nr. 15/1990, dispozițiile H.G.R.

nr. 441/1991 a H.C.L.M.B. și a acordului din 1993 al Comisiei de Selecție constituită în acest scop, s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatare a blocului din Ansamblul E. sector 1 București. Se mai arată că pârâta s-a obligat să achite contravaloarea profitului minim garantat anual în valoare de 3.424.164 rol, sumă ce urma a fi indexată anual cu rata inflației iar durata asocierii a fost stabilită pe toată perioada existenței construcției. S-a susținut că, pârâta nu și-a respectat obligația de a achita profitul minim garantat pentru anii 2004 - 2005 de 111.868,97 ron pentru care s-au calculat penalități și majorări de întârziere. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1066, art. 1708 C. civ., art. 251 - art. 256 C. com., Legea nr. 215/2001, O.G.

nr. 45/2003, O.G. nr. 26/2001, H.G. nr. 1513/2002, H.G. nr. 784/2005. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că între aceleași părți cu privire la același obiect și cauză s-au pronunțat sentințele nr. 4753/2004 și 2099/1999, rămase definitive, solicitând totodată respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pe motivul că după finalizarea construcției spațiile au fost împărțite între asociați fiecare dobândind proprietatea exclusivă asupra unor spații, conform aportului fiecăruia astfel că, reclamanta nu are dreptul la profit. Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 6920 din data de 14 septembrie 2006, a respins excepția autorității de lucru judecat, precum și acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, că între hotărârile menționate și prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv o cerere cu același obiect, cauză și între aceleași părți. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere prevederile contractului de asociere din 1993 în care s-au stabilit cotele de aport ale părților și actul adițional din 1993 la contract prin care s-a stabilit cota de asociere. Astfel, reclamantul nu mai poate pretinde profitul minim garantat în baza art. 5 din contractul din 1993 odată ce părțile au convenit asupra împărțirii spațiilor, iar prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1994 s-a transferat dreptul de proprietate asupra întregului spațiu situat la parterul blocului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, motivele vizând greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, și faptul că instanța nu a ținut seama de voința părților exprimată prin actele adiționale la contractul de asociere, în sensul producerii efectelor juridice și după încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Referitor la profitul minim garantat, la care pârâta s-a obligat prin art. 19, s-a susținut că acesta trebuia achitat deoarece contractul era în vigoare și că erau datorate atât majorările de întârziere, cât și penalitățile de întârziere.

Prin decizia comercială nr. 13 din 15 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamant, reținând că din coroborarea convențiilor încheiate între părți a reieșit că prin dobândirea dreptului de proprietate exclusivă de către pârâtă asupra unora dintre spațiile din imobilul întreg, ce a făcut obiectul asocierii, pârâta nu mai datorează cota de asociere de vreme ce asocierea a încetat după încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1994. Împotriva deciziei pronunțată în apel, a declarat recurs reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Prin dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul a arătat că instanța de apel eronat a apreciat, prin criticile aduse sentinței că se schimbă cadrul procesual al litigiului și că tot greșit s-a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 294 C. proc. civ., prin analogia făcută între taxa de concesiune și profitul minim garantat. De asemenea, arată recurentul, instanța a interpretat art. 2 din contract numai prin prisma art. 982 C. civ., fără a ține cont și de prevederile art. 962 și art. 984 C. civ., dreptul de preemțiune fiind exercitat cu privire la spațiul comercial, iar nu cu privire la întreg imobilul și la folosința terenului.

A mai susținut că și motivarea conform căreia asocierea a încetat datorită dobândirii dreptului de proprietate este complet eronată. Intimata SC C.E. SA prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală a deciziei recurate, menționând că susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a considerat că a fost schimbat cadrul procesual în faza apelului, sunt total nerelevante neconstituind în sine un motiv pentru admiterea recursului atâta timp cât instanța de apel s-a pronunțat cu privire la obiectul pretenției deduse judecății. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat și, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. îl va respinge, ca atare, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate în situații limitativ prevăzute de pct. 1 - 9. Cu privire la primul motiv de recurs, în ordinea indicată de recurent, și anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, critica este nefondată. Astfel sunt nefondate susținerile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. în sensul că a fost schimbat cadrul procesual, deoarece în cererea de apel se invocă, pentru prima dată, taxa de concesiune încălcându-se textul de lege enunțat.

Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ”În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „ se pot cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. În cauză însă nu pot fi apreciate ca fiind asimilate taxele de concesiune cu profitul minim garantat, întrucât acestea au regimuri juridice distincte prevăzute expres de actele normative; or, taxa de concesiune nu reprezintă un venit în sensul textului de lege precitat, așa încât în mod corect a apreciat instanța de apel că recurenta, prin cererea de apel, a schimbat cadrul procesual în faza de judecată a apelului.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs și anume art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea deciziei este posibilă când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanțele nu au schimbat natura lui, iar prevederea art. 5 din contract conform căreia durata asocierii este pe toată perioada existenței construcției s-a interpretat corect prin prisma art. 6, care dispune, fără distincție cât privește destinația spațiului, că societatea de construcții dobândește dreptul de cumpărare, vânzare, concesionare sau închiriere, potrivit legii, dispoziție care concordă cu art. 1 din contract.

Cum potrivit art. 1 obiectul contractului este finalizarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatare în mod distinct de către părțile contractante a blocului din Ansamblul E., actul adițional la contract, de partajare a spațiului reprezintă o concretizare a acestuia, iar contractul de vânzare cumpărare încheiat de părți ulterior, o concretizare a art. 6 din contractul sus citat. Așa fiind, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 977, art. 982 și art. 969 C. proc. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părți dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convențiilor supuse spre analiză instanțelor.

În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primar, împotriva deciziei comerciale nr. 13 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2008.